ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7412/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 823 din 11 aprilie 2006, Tribunalul Constanța a respins ca nefondată contestația formulată de reclamanții R.M. și R.F., în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Constanța, totodată, a admis cererea de intervenție în interesul pârâtului formulată de intervenienții P.G. și P.I.-F. În motivarea sentinței, tribunalul a apreciat că Dispoziția nr. 2063 din 10 iunie 2005, emisă în baza Legii nr. 10/2001 de către Primarul Municipiului Constanța, este legală, în condițiile în care reclamanții nu și-au dovedit calitatea de moștenitori și dreptul de proprietate asupra bunului solicitat, respectiv imobilul situat în Constanța, str. C colț cu str. E.V.

Tribunalul a reținut că reclamanții au formulat și acțiune în revendicare, respinsă prin Sentința civilă nr. 381 din 20 iunie 2001 a Tribunalului Constanța, definitivă prin Decizia nr. 280 din 9 noiembrie 2001 a Curții de Apel Constanța și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1490 din 10 aprilie 2003 a Curții Supreme de Justiție. În aceste hotărâri s-a reținut că reclamanții nu au putut proba acceptarea succesiunii de către autorul lor. Testamentul invocat pentru dovedirea faptului că U.C.R. este moștenitoarea E.L. nu a fost prezentat, aspectul dobândirii în proprietate de către U.C.R. a imobilului în litigiu de la E.L. nu a fost dovedit și, de asemenea, nu s-a făcut dovada că U.C.R. este una și aceeași persoană cu M.R.

Aceste motive au relevanță în contextul dezlegării în drept a pricinii, legitimând considerentele dispoziției contestate, deoarece actele doveditoare ale dreptului de proprietate invocate în prezenta cauză sunt cele depuse și cu ocazia promovării acțiunii în revendicare, iar reclamanții nu au probat faptul că U.C.R. a acceptat testamentul pur și simplu ori sub beneficiu de inventar, în condițiile reglementării din acea perioadă și nici împrejurarea că U.C.R. este persoana menționată în actul de naționalizare. De fapt, în prezenta acțiune, reclamanții au indicat-o pe M.G. ca moștenitoare legală a defunctei E.L. și au susținut că M.G. a transmis succesiunea fiicei sale U.C.R.

Apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței menționate a fost admis prin Decizia nr. 316 din 15 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, cu consecința schimbării în tot a sentinței, admiterii contestației, anulării Deciziei nr. 2063/2005 și obligării pârâtului Primarul municipiului Constanța la restituirea în natură către contestatori a imobilului situat în Constanța, str. C colț cu str. E.V., compus din 186 mp teren și construcție, astfel cum a fost identificat prin expertiza ing. B.D. Cererea de intervenție formulată de intervenienții P.G. și P.I.F. a fost respinsă. Recursurile declarate împotriva acestei decizii de către pârâtul Primarul municipiului Constanța și intervenienții P.G.

și P.I.F. au fost admise prin Decizia nr. 7544 din 8 noiembrie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe, pentru motivul de nulitate prevăzut de art. 258 C. proc. civ., respectiv pentru nesemnarea dispozitivul hotărârii de către toți cei trei judecători din completul ce a pronunțat decizia recurată. După casare și trimitere spre rejudecare cauza a fost înregistrată sub nr. 309/36/2008, iar prin Decizia civilă nr. 144 din 28 iunie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții R.M.

și R.F. împotriva Sentinței civilă nr. 823 din 11 aprilie 2006. Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că reclamanții nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv a calității de moștenitori de pe urma defunctei U.R., iar înscrisurile prezentate în faza administrativă, cât și cea contencioasă nu au schimbat situația de fapt - corect reținută de către instanța de fond cu prilejul soluționării cauzei, avută în vedere sub toate aspectele, indiferent de cele invocate de pârât și intervenienți. Astfel, defuncta L.Gh.E. a dobândit imobilul în litigiu prin succesiune de pe urma soțului, în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1077 (transcris sub nr. 2023/1930) intervenit între L.G.

și L.I. și a actului de vânzare autentificat sub nr. 2873 (transcris sub nr. 3479/1930) intervenit între moștenitorii lui L.G. și L.G.M. Succesiunea de pe urma defunctei L.E. pentru acest imobil nu a fost dezbătută niciodată și din foaia de date pentru carte funciară rezultă că singurul drept de proprietate intabulat este acela al numitei L.E., aceasta fiind ultima proprietară a imobilului înaintea naționalizării. Apelanții au invocat o succesiune testamentară depunând la dosar adresa nr. 840 din 29 iunie 1994 de la Arhivele Statului Constanța din care rezultă că E.L. face testament în formă autentică, înregistrat și depus la Tribunalul Constanța, conform prevederilor legale în vigoare, la acea dată.

Nu rezultă din adresa eliberată că R.C.U. este moștenitorul testamentar al lui L.E. și nici ce cuprinde masa succesorală, deși existau la acea dată dispoziții legale care reglementau instituția moștenirii și anterior apariției notariatelor de stat. Testamentul doveditor despre care fac vorbire apelanții nu a fost prezentat niciodată instanței și din nicio probă nu rezultă că U.C.R. a acceptat și dobândit în proprietate bunul imobil de la defuncta L.E. Prin urmare, apelanții nu au depus înscrisuri care să ateste succesiunea de pe urma defunctei E.L. și că U.C.R. a acceptat succesiunea ca moștenitor testamentar pentru imobilul în litigiu. Susținerea apelanților că G.M., născută N., este sora lui L.E.

a fost înlăturată de către instanță, întrucât numele de familie al acesteia din urmă înainte de căsătorie a fost N. și nicidecum N. Cu cele menționate apelanții au vrut să demonstreze că R.C.U. era fiica lui G.M. - născută N., soră cu defuncta L.E. Procesul-verbal din 10 noiembrie 194… privind impozitul succesoral nu poate fi considerat un act de punere în posesie și nici nu poate dovedi acceptarea unei succesiuni, pentru că: - are dată incompletă și incertă, întrucât îi lipsește anul fiind datat "10 XI 194."; - nu are număr de înregistrare la instituția emitentă, element obligatoriu, potrivit temeiului legal, respectiv art. 25 din Legea nr. 269/1942; - nu are viză pentru plata taxelor și impozitelor prevăzute de Legea timbrului promulgată prin Decretul nr. 1141/1927, în vigoare până în anul 1949, deci și la data întocmirii procesului-verbal.

Legea timbrului prevederea la art. 15 alin. (8), Secțiunea II - Acte la care impozitul se percepe prin viză că "pentru transmiterile cu titlu oneros și transmiterile constatate prin orice fel de acte juridice sau hotărâri judecătorești, impozitul se percepe numai prin viză." Potrivit art. 27 din lege "viza trebuia să arate suma percepută, articolul de lege pe care se bazează precum și numărul recipisei de încasare a impozitului". Or, înscrisului prezentat de reclamanți îi lipsește această viză, la dosar nefiind depusă nicio recipisă sau chitanță care să arate plata impozitului succesoral.

În condițiile neplății impozitului succesoral, Legea timbrului la art. 42 prevedea că "instanțele judecătorești în niciun caz nu vor încuviința transmiterea moștenirilor sau legatelor, nici nu vor pronunța deciziile de predare a lor, nici nu vor elibera certificate de moștenitor decât dacă aceștia vor justifica achitarea impozitului sau obținerea termenului de plată". Situația neplății impozitului succesoral este menționată și în Decizia Curții Supreme de Casație și Justiție nr. 1490 din 10 iunie 2003. În ce privește identificarea imobilului revendicat, acesta a fost naționalizat fiind proprietatea numitei R.M., persoană care nu s-a dovedit prin probe a fi una și aceeași persoană cu numita R.C.U., pretinsa autoare a reclamanților.

Instanța de apel a înlăturat și susținerea că prima instanță ar fi motivat respingerea acțiunii pe considerentele invocate în acțiunea întemeiată pe dreptul comun, întrucât soluția a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, incidente în cauză, precum și probele administrate; s-a făcut vorbire în considerentele hotărârii de decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție nu ca autoritate de lucru judecat, ci ca probă existentă la dosar. Împotriva deciziei menționate au declarat recurs, în termen legal, reclamanții R.M. și R.F., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: Nu au fost respectate dispozițiile pct. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care menționează, printre actele doveditoare ale dreptului de proprietate, orice acte cu efect translativ, constitutiv ori declarativ al dreptului de proprietate.

Asemenea înscrisuri au fost depuse în cauză, creând prezumția de proprietate în favoarea autoarei reclamanților E.Gh.L. și ulterior U.C.R., dovadă care nu a fost răsturnată printr-un mijloc probator cu forță juridică egală. Astfel, dreptul de proprietate al defunctei E.Gh.L. este dovedit prin actele de vânzare autentificate cu nr. 1877/1931 (transcris cu nr. 2023/1931) și cu nr. 2873/1930 (transcris cu nr. 3479/1930), pe care foaia de date pentru carte funciară, emisă de către Direcția Județeană a Arhivelor Naționale, o evidențiază ca proprietar al imobilului situat în str. C.N. (actuala str. E.V.), precum și istoricul de rol fiscal al imobilului, rezultat din adresele nr. 130261/2005 și nr. 67474/2000, de asemenea, contractele de închiriere încheiate de către defunctă și înregistrate la Direcția Financiară Constanța.

Același istoric de rol fiscal atestă și transmiterea proprietății de la defuncta E.Gh.L. la U.C.R., ambele indicate ca proprietare succesive ale imobilului, în adresa nr. 130261/2005 făcându-se vorbire despre mențiunea "dobândit în succesiune cerere înregistrată nr. 3411/1950". De asemenea, în procesul-verbal de stabilire a impozitului pe averea succesorală a defunctei E.Gh.L. se evidențiază bunurile din masa succesorală, inclusiv imobilul din cauză, iar la rubrica moștenitori este înscrisă U.C.R., nepoată, cu drepturi succesorale dobândite prin testament, în sarcina acesteia fiind stabilită obligația de plată a impozitului pe averea succesorală.

În mod greșit, acest înscris a fost înlăturat ca neavând valoare probatorie din cauza datei incomplete și a lipsei vizei instituției emitente și a timbrului, în condițiile în care acest document se coroborează cu adresa de istoric de rol fiscal menționată iar, pe de altă parte, poartă ștampila autorității, la finele documentului existând viza de timbru. U.C.R. figurează și în matricola nr. 2 privind impozitul pe clădiri, la numărul de rol fiscal 312. Aceeași persoană a încheiat și contracte de închiriere cu privire la imobilul în discuție, în calitate de proprietar, unul cu același chiriaș - I.I. - cu care autoarea E.Gh.L. încheiase anterior un act asemănător, pentru același spațiu și cu aceeași destinație de atelier de tinichigerie, iar un altul, cu nr. 6447/10/7/1948, încheiat cu numitul A.P.

cu privire la imobilul în litigiu. Recurenții au arătat că toate aceste înscrisuri se impun a fi coroborate cu prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care, în absența unor probe contrare (care în speță nu există), persoana individualizată în actul de preluare abuzivă este prezumată a fi titular al dreptului de proprietate la momentul deposedării. Cum în speță rezulta identitatea imobilului, astfel cum este menționat în toate documentele, cu imobilul naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, se impune și concluzia identității între U.C.R., menționată ca proprietar și M.C.R., menționată în actul de naționalizare. Concluzia se impune și prin prisma adresei emise de către Consiliul Județean Giurgiu - Serviciul de Evidență a Populației, în cadrul căreia se arată că, în urma verificărilor efectuate în Registrul Național de evidență a persoanelor nu s-a regăsit nicio persoană numită M.C.R.

Recurenții au susținut că aceleași înscrisuri fac dovada acceptării succesiunii, chiar în absența înscrisului constatator, întrucât dovezile care menționează existența testamentului nu pot fi privite distinct și se impun a fi coroborate cu probele arătate, din care rezultă ca U.C.R. a devenit proprietara imobilului în litigiu. Pentru a se proba acceptarea moștenirii nu este necesar a se prezenta o declarație expresă de acceptare, simplul fapt al menționării U.C.R., în calitate de proprietară a imobilului în litigiu, ulterior anului 1948, echivalează cu împrejurarea acceptării moștenirii. Sub acest aspect, în mod eronat instanța de apel supune dovada calității de moștenitor condiției de prezentare a unui act de acceptare a succesiunii, condiție neprevăzută de legea specială.

Raționamentul conform căruia, în lipsa dovezii plății impozitului succesoral, moștenirea nu este considerată acceptată și nu se poate realiza dovada calității de moștenitor este de asemenea lipsit de fundament, nefiind prevăzut de legea specială. Conform acesteia, dovada calității de moștenitor se poate face prin simpla prezentare a actelor de stare civilă, fiind îndreptățit la restituirea imobilului și acel moștenitor care nu a acceptat moștenirea în mod expres ori tacit, considerându-se că acceptarea este realizată prin notificarea formulată în temeiul legii, operand repunerea în termenul de acceptare a moștenirii prin cererea adresată unității deținătoare. Recurenții au susținut că, și în ipoteza în care s-ar considera că nu se poate reține devoluțiunea testamentară, în lipsa testamentului defunctei, dovada descendenței se poate realiza prin actele de stare civilă, între defuncta E.Gh.L.

și U.C.R. existând legătura de rudenie, care se probează, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, prin actele de stare civilă. Așadar, E.Gh.L. a avut ca sora pe M.G., ambele fiind născute N. (N.) și având ca părinți pe D. și C. Legătura de rudenie rezultă inclusiv din identitatea de nume în privința părinților, precum și din actele de stare civilă ale celor două surori, respectiv certificate de deces, precum și din extrasul din registrul actelor de naștere. Menționarea numelui în diferite variante în actele de stare civilă urmează a fi interpretată ca fiind o eroare de transcriere, în măsura în care situația rezultată din aceste documente se coroborează cu celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei.

În plus, este eronată susținerea instanței de apel conform căreia numele E.L. înainte de căsătorie a fost N., în condițiile în care numele acesteia este transcris diferit în actele de stare civilă, respectiv M., N., N., N., N. Situația este, însă, similară și în privința defunctei G.M. (sora E.L. și autoarea defunctei U.C.R.), numele acesteia fiind transcris în aceleași modalități, respectiv N., N., N. Este evident că, în timp, numele acestor defuncte a fost înscris în mod diferit, din cauza unor erori de citire și de transcriere (situații des întâlnite și cărora practica le-a conferit în mod constant valoarea unor erori de scriere). Drept urmare, E.Gh.L. a decedat în anul 1948, fără descendenți direcți, iar sora sa, M.G., în anul 1940, având ca fiică pe U.C.R.

În lipsă de descendenți direcți, la moștenirea defunctei E.Gh.L. vine U.C.R., în calitate de nepoată de soră, prin reprezentarea autoarei sale predecedate (în anul 1940), M.G. U.C.R. are ca moștenitori pe R.V. și R.G. în calitate de fii, conform certificatului de moștenitor nr. 461/1994, de pe urma acestora rămânând reclamanta R.F., ca soție supraviețuitoare a defunctului R.G., conform certificatului de moștenitor nr. 107/1996, respectiv reclamantul R.M., fiu și unic moștenitor al defunctului R.V., conform certificatului de moștenitor nr. 151/1999. Recurenții au subliniat și faptul că a fost dovedită identitatea dintre imobilul menționat în toate actele referitoare la dreptul de proprietate, situat la adresa din str. C.N., colț cu str. C și compus din teren și construcție cu parter și etaj, cuprinzând 6 apartamente, cu imobilul evidențiat la poziția 441 din anexa la Decretul de naționalizare, situat în str. E.V.

(fostă str. C.N.), compus din 6 apartamente. Din aceasta identitate, rezultă și identitatea între persoana proprietarului, autoarea U.C.R. și persoana menționată în anexa la Decretul de naționalizare, M.C.R. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul - intervenient P.G. a solicitat constatarea nulității recursului, deoarece motivele de recurs nu se încadrează în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., vizând exclusiv temeinicia deciziei de apel. Aceste susțineri au fost reiterate la termenul de judecată din 30 septembrie 2011 și reținute ca atare de către Înalta Curte odată cu recursul. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor și apărărilor părților, precum și a actelor dosarului, Înalta Curte constată, în primul rând, că din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă posibilitatea încadrării lor în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., perspectivă din care urmează a fi analizate. Nu este incident cazul descris de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicat, de asemenea, de către recurenții - reclamanți drept temei juridic al criticilor formulate. În accepțiunea normei, actul juridic dedus judecății pretins a fi fost interpretat greșit este reprezentat de titlul de proprietate pe care ar trebui să se întemeieze pretențiile reclamanților, ce coincide cu fundamentul dreptului invocat. Or, referindu-se la modalitatea în care instanța de apel a analizat calitatea de proprietar a autoarei lor la momentul preluării imobilului de către stat, recurenții au în vedere regimul probator din reglementarea Legii nr. 10/2001, derogator de la dreptul comun, solicitând cercetarea legalității deciziei recurate din perspectiva modului de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 pe acest aspect.

Înalta Curte reține că instanța de apel, confirmând soluția primei instanțe, a constatat că imobilul ce formează obiectul notificării formulate de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001 - situat în Constanța, str. E.V. nr. 2 - a reprezentat proprietatea exclusivă a numitei E.L., în parte pe cale succesorală de pe urma soțului său, în parte prin cumpărarea ulterioară a cotelor - părți ce au revenit celorlalți moștenitori ai acestuia. Calitatea de proprietar a sus-numitei nu a fost contestată în cauză, ca, de altfel, nici împrejurarea preluării de către stat a imobilului ce formează obiectul notificării, în baza Decretului nr. 92/1950. De asemenea, nu reprezintă aspecte disputate în cauză nici existența imobilului în patrimoniul sus-numitei la data decesului său, survenit anterior naționalizării, respectiv la 19 iunie 1948, nici identitatea dintre imobilul ce a aparținut numitei E.L., situat în str. C.N.

colț cu str. I.C. B., naționalizat în anul 1950, și cel ce face obiectul notificării în baza Legii nr. 10/2001, din str. E.V., colț cu str. C. Întrucât E.L. a decedat în anul 1948, este evident că preluarea imobilului de către stat în anul 1950 a operat în persoana succesorului sau a succesorilor acesteia. În contextul acestei stări de fapt necontestate, instanța de apel a constatat că reclamanții nu sunt moștenitorii proprietarului imobilului în litigiu, în condițiile în care nu au dovedit că autoarea lor, U.R. (nu s-a contestat că reclamanții sunt moștenitorii acesteia), a acceptat succesiunea ca moștenitor testamentar al numitei E.L. și nici nu au depus înscrisuri care să ateste succesiunea de pe urma acesteia din urmă.

Aceste constatări reflectă ignorarea regimului juridic instituit prin legea specială, reprezentată de Legea nr. 10/2001, derogator de la dreptul comun, în ceea ce privește dovada calității de proprietar la momentul preluării de către stat a imobilului. Spre deosebire de dreptul comun, unde dovada existenței dreptului de proprietate în patrimoniul unei persoane se poate face prin înfățișarea titlului translativ, constitutiv ori declarativ al dreptului, în reglementarea specială, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 și ulterior acesteia (respectiv, Normele metodologice de aplicare a legii), atare modalitate constituie doar una dintre posibilitățile recunoscute alternativ de legiuitor.

Astfel, potrivit art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin "acte doveditoare ale dreptului de proprietate" în sensul art. 23 din lege se înțeleg nu numai actele juridice translative de proprietate (lit. a)), însă și "orice acte juridice care atestă deținerea proprietății" de către persoana care a formulat notificarea sau autorul acesteia, inclusiv acte "emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective" (lit. d)). În același timp, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, "În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar". Se observă că sfera înscrisurilor prin care legiuitorul acceptă că se poate face dovada dreptului de proprietate acoperă nu numai dovezile directe, precum înscrisul translativ ori constitutiv al dreptului, însă și pe cele indirecte. În această categorie se înscriu prezumția legală relativă instituită de art. 24 alin. (1), pe baza actelor vizând preluarea imobilului, nu mai puțin, prezumțiile simple, pe baza evidențelor autorităților publice referitoare la imobil, evident, cu condiția ca aceste mijloace de probă să nu fie contrazise de alte probe și să se coroboreze cu dovezile administrate.

Se intenționează, astfel, valorizarea aparenței deținerii proprietății ce operează în favoarea persoanei recunoscute de către autoritățile publice drept proprietar al imobilului la momentul preluării. O atare derogare de la regimul probator de drept comun al dreptului de proprietate este justificată de intenția legiuitorului de a repara prejudiciile create prin diferitele preluări operate de către stat, dovedite ca atare, indiferent dacă proprietarul deposedat mai deține sau nu înscrisul constatator al dreptului de proprietate. În acest context, în mod greșit, ambele instanțe de fond s-au preocupat de stabilirea modului de transmitere a dreptului de proprietate din patrimoniul E.L. în cel al autoarei reclamanților, U.R., respectiv prin succesiune legală ori testamentară, conchizând în sensul nedovedirii vreunei asemenea transmisiuni succesorale în absența înfățișării testamentului sau a unui act din care să reiasă acceptarea succesiunii.

Procedând în acest mod, instanțele nu au cercetat tocmai probatoriul relevant în cauză, administrat de către reclamanți cu scopul de a demonstra că U.R. figurează în toate evidențele publice referitoare la imobilul în litigiu, înscrisuri depuse în fazele procesuale anterioare, menționate din nou prin motivele de recurs, fiind depuse și în dosarul de față (în cele ce urmează, pentru simplificarea prezentării, se va face trimitere doar la dosarul de recurs). Astfel, din istoricul de rol fiscal al imobilului (adresa nr. 130261 din 20 decembrie 2005 emisă de Consiliul Local Constanța - Agenția fiscală nr. 3, recurs), rezultă că sus-numita a figurat în registrul matricol manual până în anul 1950, succedând-o pe E.Gh.L., existând mențiunea expresă "dobândit prin succesiune cerere înreg.

nr. 3411/1950". Cum înregistrarea în evidențele fiscale nu s-ar fi putut face decât în calitate de proprietar, nu este exclusă prezumția că s-au înfățișat, cu acea ocazie, înscrisurile doveditoare ale acestei calități. S-a încercat a se proba faptul că U.R. a fost plătitor de impozit pentru imobil în nume propriu și prin "declarația globală pentru impunerea veniturilor proprietăților clădite și asimilate lor", prin care sus-numita se declară proprietar al imobilului în discuție, în scopul plății impozitului cuvenit pentru chiriile percepute. Autoarea reclamanților a încheiat două contracte de închiriere pentru spații din imobilul în litigiu, înregistrate la Administrația Financiară, din care unul cu un chiriaș (I.I.) care se afla în prelungirea locațiunii încheiate cu E.L.

pentru același spațiu, cu destinația de atelier de tinichigerie. Instanța de apel a analizat procesul-verbal întocmit de administratorul financiar pentru constatarea, evaluarea și stabilirea impozitului succesoral pentru averea rămasă de pe urma E.L. exclusiv în contextul dovezilor asupra acceptării ori a neacceptării succesiunii, perspectivă greșită, după cum s-a arătat anterior. Nu se poate infirma, însă, caracterul de act autentic al acestui înscris, astfel încât, în aplicarea art. 1173 C. civ., trebuie să se dea eficiență mențiunilor agentului instrumentator, în funcție de natura constatărilor sale ex propriis sensibus ori, cel puțin, celor inserate pe baza declarațiilor altor persoane, după caz.

Rezultă din conținutul înscrisului că funcționarul fiscal a cercetat înscrisurile relevante și a consemnat atât activul, cât și pasivul succesoral, precum și persoana moștenitorului, pe care a indicat-o ca fiind U.R., în calitate de nepoată și beneficiară a unui testament. Este de precizat că acest înscris, împreună cu alte înscrisuri, de care reclamanții s-au prevalat în prezenta cauză (printre care contractul de închiriere încheiat între U.R. și I.I., certificate emise de Administrația Financiară Constanța privind matricola 312/412 din evidența fiscală întocmită pentru perioada 1942 - 1950) au constituit obiectul unei plângeri penale pentru fals formulate de către intervenientul din prezenta cauză, P.G., împreună cu un alt chiriaș, V.G., într-un dosar anterior privind revendicarea aceluiași imobil de către R.V., autorul reclamantului R.M.

(Dosarul nr. 6475/1997 al Judecătoriei Constanța, atașat la dosarul de față), finalizat prin renunțarea reclamantului la judecată. În urma cercetărilor, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de R.V., întrucât s-a constatat că faptele reclamate nu există (rezoluția procurorului din data de 1 iunie 1999 din Dosar nr. 5760/P/1997 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța - Dosar 6475/1997 al Judecătoriei Constanța). În contextul unor asemenea mențiuni din cuprinsul unui act autentic, evaluarea înscrisurilor reprezentate de extrase din registrele de stare civilă, comunicate chiar de către autorități la solicitarea instanței de apel, ar fi trebuit realizată în mod coroborat, pentru stabilirea unei concluzii corecte asupra legăturii de rudenie ce se tinde a fi demonstrată.

Ar fi trebuit să se observe numeroasele contradicții existente în toate actele de stare civilă, chiar între cele privind pe una și aceeași persoană; de exemplu, astfel cum s-a relevat prin motivele de recurs, chiar proprietarul necontestat de la 1948, E.L., a figurat în diferitele asemenea înscrisuri, ca purtând, anterior căsătoriei, numele de M., N., N., N., N. S-ar fi impus a se determina, pe baza tuturor datelor de stare civilă ale E.L. și M.G. (mama U.R. și pretinsa soră a E.L.), în ce măsură aceste multiple contradicții ar putea reprezenta erori de transcriere, săvârșite de funcționarii de stare civilă, posibil a fi înlăturate prin coroborarea tuturor înscrisurilor administrate.

În același timp, în ceea ce privește identitatea dintre persoana care figurează în anexele decretului de naționalizare și autoarea reclamanților, ar fi trebuit să se cerceteze în ce măsură este suficientă coincidența numelui de familie R., ținându-se cont de toate probele administrate și în absența unui indiciu privind existența unui alte persoane cu același nume care să revendice calitatea de proprietar al imobilului. Mai mult, în faza recursului, reclamanții au depus o adresă emisă de către Consiliul Județean Giurgiu - Serviciul de Evidență a Populației, în cadrul căreia se arată că, în urma verificărilor efectuate în Registrul Național de evidență a persoanelor, nu s-a identificat vreo persoană numită M.C.R., înscris ce urmează a fi evaluat prin prisma ansamblului probator administrat, cu ocazia rejudecării cauzei.

Dat fiind contextul în care ar fi trebuit evaluată dovada dreptului de proprietate în reglementarea Legii nr. 10/2001, se constată că instanța de apel a pornit de la o premisă greșită, aceea a înfățișării a însuși înscrisului constatator al transmisiunii succesorale sau al unui alt act juridic prin care imobilul în litigiu să fi intrat în patrimoniul autoarei reclamanților anterior preluării abuzive de către stat. Este corectă susținerea intervenientului P.G. din întâmpinarea depusă în recurs, în sensul că nu pot fi invocate prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 pentru a se pretinde că autoarea reclamanților, U.R., este repusă în termenul de acceptare a succesiunii E.L. Norma menționată vizează doar pe moștenitorii persoanei deposedate abuziv de către stat, neputând fi extinsă prin interpretare la însăși persoana de la care bunul a fost preluat și care trebuie să fie chiar proprietarul bunului, astfel cum prevede art. 3 alin. (1) lit. a) din lege.

Este posibil, însă, ca reclamanții să se prevaleze de înlesnirea acordată de legiuitor prin reglementarea specială din punct de vedere probator, în ceea ce privește dovada existenței dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei lor și din această perspectivă se constată o greșită aplicare a legii de către instanța de apel. Drept urmare, subzistă cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., temei pentru care Înalta Curte va admite recursul și va modifica decizia recurată.

Se constată că prima instanță a respins cererea de chemare în judecată în considerarea litigiului anterior, în care cererea acelorași reclamanți în revendicarea imobilului din prezenta cauză a fost respinsă pentru nedovedirea dreptului de proprietate, pe baza acelorași probe cu cele administrate în cauză, raționament juridic ce echivalează cu valorificarea efectelor negative și pozitive ale puterii de lucru judecat ce operează în privința hotărârii judecătorești irevocabile din dosarul anterior. Or, dat fiind regimul probator din reglementarea specială, după cum s-a arătat prin prezentele considerente, nu poate fi reținută prezumția de lucru judecat a hotărârii pronunțate în regimul probator de drept comun.

Constatându-se că, astfel cum se susține prin motivele de apel, prima instanță nu a intrat, în fapt, în cercetarea fondului, în condițiile în care calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 reprezintă una dintre cerințele de fond ce interesează analiza legalității și temeiniciei contestației emise în baza legii speciale de către entitatea învestită cu soluționarea notificării. În consecință, în aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite apelul declarat de aceiași reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 823 din 11 aprilie 2006 a Tribunalului Constanța, secția civilă, pe care o desființează, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la același tribunal, cadru în care se va proceda la reevaluarea probatoriului deja administrat, din perspectiva indicată prin prezentele considerente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții R.M. și R.F. împotriva Deciziei nr. 144/C din 28 iunie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Modifică decizia în sensul că: Admite apelul declarat de aceiași reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 823 din 11 aprilie 2006 a Tribunalului Constanța, secția civilă. Desființează sentința și trimite cauza pentru rejudecare la același tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 octombrie 2011.