ÎCCJ, decizie (scj.ro #86916)

Contestație formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Calea de atac împotriva hotărârii pronunțată în primă instanță în rejudecare după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Căi de atac. Recursul.

Index alfabetic :

cale de atac

-          recurs

Legea nr. 202/2010, art. XII, art. XXII, art. XXVI

Art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a fost modificat prin dispozițiile art. XII din Legea nr. 202/2010, în sensul că s-a suprimat calea de atac a apelului în situația exercitării contestației împotriva actului emis de unitatea deținătoare, hotărârile de primă instanță rămânând supuse astfel doar recursului.

Acest text de lege este aplicabil, potrivit art. XXVI din Legea nr. 202/2010, și situației în care ulterior intrării în vigoare a actului normativ sus menționat s-a pronunțat o hotărâre în primă instanță în rejudecare după casare, hotărâre care atât potrivit normei tranzitorii, cât și potrivit dispoziției de drept comun incidentă în cauză - art. 725 C.pr.civ., este supusă regimului căilor de atac în vigoare la data emiterii actului jurisdicțional.

Secția I civilă, decizia nr. 1217 din 10 aprilie 2014

Prin încheierea din 3 aprilie 2013, Curtea de Apel Constanța, Secția I civilă a calificat drept apel calea de atac exercitată de către pârâtul Primarul municipiului Constanța și de intervenientul P.G. împotriva sentinței civile nr. 2142 din 24 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul Constanța.

S-a arătat că dispozițiile art. XXVI din Legea nr. 202/2010 sunt norme speciale de procedură care se aplică în cazul incidenței dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În dosar a fost pronunțată o hotărâre pe fond anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010.

Prin decizia civilă nr. 39C din 17 aprilie 2013, Curtea de Apel Constanța, Secția I civilă a respins ca

nefondate apelurile declarate de pârâtul Primarul municipiului Constanța și de intervenientul P.G. împotriva sentinței civile nr. 2142 din 24 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul Constanța.

Instanța a reținut că imobilul a fost preluat în proprietatea statului prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950, fiind menționat în anexa la acest act normativ la poziția 441, pe numele R.C.M.

Simplul fapt al consemnării, în anexa decretului de naționalizare, a prenumelui M. în loc de U. nu poate conduce la concluzia că imobilul a fost preluat de la o altă persoană decât autoarea reclamanților, U.C.R., în condițiile în care diferența există, așa cum s-a arătat, numai în privința prenumelui, în rest, asupra numelui de familie și chiar a inițialei C. existând o perfectă concordanță.

Nu se poate aprecia decât ca o eroare materială mențiunea din anexa la decretul de naționalizare cu privire la prenumele proprietarului de la care s-a preluat bunul, rezultată din scrierea olografa a numelui „U.", așa cum el apare în registrele matricole (impozitul pe clădiri), în procesul-verbal de stabilire a impozitului succesoral întocmit de Administrația Financiară Constanța la decesul E.L., în contractul de închiriere încheiat în iulie 1948, în declarația globală de impunere a veniturilor proprietăților clădite dată de proprietar în martie 1950 - înscrisuri anterioare naționalizării - caligrafia în scrierea olografa a acestui nume permițând facil o confuzie între numele U. și numele M., îndeosebi în condițiile în care, la momentul naționalizării, nu se poate reține o preocupare pentru rigurozitate a funcționarilor care au întocmit listele anexe, erorile de nume fiind frecvente în cazul acestor liste.

Esențial însă, pentru a reține că decretul de naționalizare s-a aplicat U.C.R., este faptul că, potrivit înscrisurilor depuse în apel, această persoană a contestat măsura naționalizării imobilului în litigiu, arătând că nici ea și nici soțul său nu se încadrează în categoriile vizate de acest act normativ.

În referatul de respingere a contestației formulate de U.C.R. se menționează că imobilul care face obiectul acestei contestații figurează în anexa la decret la nr. 441, pe numele M.C.R.;   motivul  de respingere a contestației nu este însă acela că petiționara nu este proprietarul imobilului, ci că „se încadrează în naționalizare." Rezultă astfel că, în mod oficial, cei care au aplicat măsura naționalizării au recunoscut apartenența imobilului în patrimoniul U.R., motivul aplicării naționalizării fiind acela că imobilul era compus din 6 apartamente, deci un imobil mare, deținătorul unui asemenea bun fiind considerat ca aparținând clasei burghezo-moșierești, vizată de actul normativ de naționalizare.

Aceste date sunt suficiente pentru a stabili că, la data naționalizării, imobilul în litigiu se afla în patrimoniul U.C.R., autoarea reclamanților, bunul fiind preluat abuziv de stat de la această persoană care figura în evidențele fiscale, publice, ca proprietar al imobilului. În acest context, ținând seama de dispozițiile derogatorii ale Legii nr. 10/2001 în privința regimului probatoriu permis pentru dovada dreptului de proprietate (art.23 și 24 din lege și pct. 23.1 lit. d din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001) și în lipsa unor dovezi contrare ale apelanților în privința apartenenței bunului în patrimoniul unei terțe persoane la data naționalizării, instanța a constatat că reclamanții au făcut dovada că, la data naționalizării, imobilul notificat era proprietatea autoarei lor, U.C.R., ei având îndreptățirea de a obține restituirea imobilului notificat ca succesori ai proprietarului.

Analizând însă calitatea de proprietar al imobilului și din perspectiva transmisiunii succesorale de la E.L., recunoscută în mod necontestat, chiar de către apelanți, proprietarul imobilului la data decesului său, 19 iunie 1948, instanța a constatat că, printr-o analiză judicioasă a probelor administrate, tribunalul a ajuns la concluzia că bunul a fost transmis pe cale succesorală către U.C.R., nepoata de soră a E.L.

Susținerea principală a apelanților a fost aceea că nu a existat nicio legătură de rudenie între E.L. și

mama U.R., M.G., cu consecința evidentă că, în lipsa înscrisului testamentului menționat în registrul de înscriere a actelor autentice, fond Tribunalul Constanța, anul 1948, la nr. 2608, unde apare „E.G.L. face testament", nu ar fi avut loc nicio transmisiune legală a moștenirii.

În scopul obținerii acestei concluzii, a lipsei legăturii de rudenie, pârâtul și intervenientul au subliniat neconcordanta dintre numele de familie al E.L., anterior căsătoriei și numele de familie avut înainte de căsătorie de către M.G., mama U.R., neconcordanțe găsite în actele de stare civilă ale acestora, fiind subliniate diferențele de nume din certificatele de deces ale defunctelor E.L. și G.M.

S-a invocat chiar ca fiind false aceste înscrisuri și s-a solicitat declanșarea procedurii de verificare a falsului prevăzută de art.180 C.pr.civ.

În legătură cu cercetarea falsului de către instanța de fond, în mod corect tribunalul a respins solicitarea intervenientului pe motiv că o asemenea verificare s-a făcut pe cale penală prin plângerea pe care a făcut-o intervenientul în legătură cu aceste înscrisuri, soluția finală dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța, fiind de neîncepere a urmăririi penale pentru că fapta nu există. Respingerea solicitării de declanșare a procedurii de cercetare a falsului este, de asemenea, justa și pentru că, în ceea ce privește certificatele de deces care au fost defăimate ca false, ele pot fi menținute sau înlăturate de către instanța civilă prin simpla verificare a registrului de stare civilă care a consemnat faptul decesului, certificatul de stare civilă fiind numai un înscris doveditor al actului de stare civilă. Depunerea la dosar a extrasului pentru uz oficial al actelor de stare civilă, probă administrată în cauză, face inutilă verificarea contrafacerii certificatului de stare civilă, prin declanșarea procedurii prevăzute pentru cercetarea judecătorească a falsului.

S-a reținut ca fiind corectă, justificată probator, concluzia instanței de fond a legăturii de rudenie dintre E.L. și M.G., respectiv faptul că cele două erau surori.

Chiar dacă această concluzie nu rezultă explicit din actele de stare civilă, există suficiente elemente menționate în aceste acte care conduc neîndoielnic la această concluzie.

Cele mai relevante date din aceste acte sunt cele referitoare la faptul că prenumele părinților celor două era același, D. și C., iar numele acestora avea o rezonanță apropiată, fiind consemnat N. în cazul E.L. și N. în cazul M.G. La aceasta se adaugă și faptul că în actele de căsătorie, astfel cum sunt ele înregistrate în registrul de stare civilă pentru căsătoriți, atât în cazul E.L. cât și în cazul M.G., semnăturile părinților celor două sunt identice, tatăl semnând cu litere din alfabetul grecesc, iar mama cu litere din alfabetul latin. Nu lipsită de relevanță este, în acest context, constatarea că vârsta părinților la data căsătoriei celor două concordă, tatăl fiind trecut în etate de 65 de ani în 1889, la căsătoria M.G. și de 68 de ani în 1894, la căsătoria E.L. Se reține, de asemenea, că semnătura E.L. pe actul de căsătorie este N., nume ce coincide cu cel reținut în actul de căsătorie ca aparținând M.G., anterior căsătoriei.

Rezultă cu prisosință din actele de căsătorie ale E.L. și M.G., chiar ignorând celelalte date din actele de stare civilă contestate de către apelanți, că cele două erau surori, având aceiași părinți.

Legătura de rudenie este confirmată, ca și transmisiunea succesorală, prin mențiunile pe care U.C.R. le-a făcut în contestația depusă la naționalizare, în sensul că imobilul din a fost dobândit prin moștenire de la mătușa sa; ori, U.R. era, în mod necontestat, fiica M.G. Concluzia logică ce se impune este că mătușa U.R., E.L., proprietara imobilului, era sora marnei U.R.

Instanța nu a putut reține critica din apelul intervenientului referitoare ia faptul că, la decesul E.L., succesiunea acesteia s-a transmis nu către nepoata de soră, respectiv către U.R., ci către părinții săi, care ar fi fost în viață la acea dată.

Chiar în condițiile în care mențiunea că părinții E.L. erau în viață la data decesului acesteia se regăsește în registrul de decese, instanța nu poate reține ca fiind reală această mențiune câtă vreme, prin actul de notorietate autentificat sub nr. 36xx din 03.11.1948 de Tribunalul Județului Constanța în cadrul procedurii succesorale, s-a consemnat că atât părinții cât și soțul E.L. erau decedați la data decesului acesteia, iar din actul de căsătorie al E.L. rezultă că, în anul 1894, părinții săi aveau vârsta de 68 de ani tatăl și

55

de ani mama; concluzia că în aul 1948, când a decedat E.L., părinții săi în vârstă de 122 ani, respectiv 109 ani, erau în viață, este greu de reținut, iar intervenientul nu a depus acte de stare civilă privind decesul părinților E.L. pentru a confirma această susținere.

Prin urmare, la data decesului E.L., singurul succesibil în viață era nepoata de soră, U.R., pentru că atât părinții cât și soțul defunctei dar și sora sa, M.G., erau decedați.

Pentru U.R., persoană cu vocație la succesiune care venea prin reprezentarea mamei sale, M.G., dovada acceptări succesiunii mătușii sale s-a făcut prin depunerea procurii de administrare a imobilului dată la 24 iunie 1948 pentru A.C., prin care mandantul își declină calitatea de moștenitor al defunctei mătuși E.G.L., prin menționarea sa în calitate de proprietar al imobilului în registrele fiscale și plata impozitului pe anii 1948, 1949, prin solicitarea de a se constata, evalua și stabili impozitul succesoral, finalizată prin întocmirea procesului verbal din 10 noiembrie (act valabil și calificat ca act autentic prin aplicarea art. 1173 C.civ. de către Î.C.CJ. prin decizia nr. 7412/2011), dar și prin încheierea unor contracte de închiriere a imobilului, într-un caz locațiunea fiind continuată cu același chiriaș, căruia îi închiriase și E.L., contracte încheiate imediat după decesul proprietarului imobilului.

Având toate aceste date, instanța nu a putut reține că autoarea reclamanților, U.R., a uzurpat proprietatea E.L. după decesul acesteia, evident fiind că numai calitatea de succesor legal sau testamentar, constatată de autoritățile vremii, i-au permis acesteia să intre în posesia și proprietatea imobilului ce a aparținut autoarei sale.

Atât pârâtul Primarul municipiului Constanța, cât și intervenientul P.G. au declarat recurs împotriva încheierii din 3 aprilie 2013, precum și împotriva deciziei civile nr. 39C din 17 aprilie 2013, criticile vizând următoarele aspecte:

În mod eronat a fost calificată calea de atac drept apel când, în mod corect, față de obiectul cauzei, calea de atac era aceea a recursului. Hotărârea judecătorească pronunțată la judecarea fondului în primă

instanță a fost desființată și nu mai produce nici un efect.

Hotărârea judecătorească la care face referire art. XXVI din Legea nr. 202/2010 trebuie să fie o hotărâre validă.

În aceste condiții, în mod nelegal recursul a fost soluționat în complet de doi judecători.

A fost aplicată necorespunzător procedura falsului și s-a făcut aplicarea și interpretarea eronată a normelor juridice care guvernează succesiunea testamentară.

În mod greșit curtea de apel a apreciat asupra unor situații de fapt care nu erau dovedite probator.

Recursurile sunt întemeiate pentru următoarele considerente:

Curtea de apel nu a calificat corect calea de atac ce putea fi exercitată în cauză, în raport cu modificările operate în ce privește regimul căilor de atac în materia Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 202/2010, și în raport cu norma tranzitorie conținută de acest din urmă act normativ.

Astfel, prin art. XII din Legea nr. 202/2010 s-a modificat art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că s-a suprimat calea de atac a apelului în situația exercitării contestației împotriva actului emis de unitatea deținătoare, hotărârile de primă instanță rămânând supuse astfel doar recursului.

Totodată, potrivit art. XXVI din Legea nr, 202/2010, care conține norme tranzitorii, dispozițiile modificate ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se aplică „și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauza până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

În cauză, sentința pronunțată la data de 11 aprilie 2006, în primul ciclu procesual, a fost desființată în calea de atac a recursului, după modificarea hotărârii din apel prin decizia nr. 7412 din 21 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuală, cauza fiind trimisă spre rejudecare la prima instanță. Ulterior, a fost pronunțată sentința civilă nr. 2142 din 24 aprilie 2012 a Tribunalului Constanța, Secția I civilă.

Așadar, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, la 25 noiembrie 2010, s-a pronunțat o hotărâre de primă instanță care, atât potrivit normei tranzitorii, cât și potrivit dispoziției de drept comun incidentă în cauză - art. 725 C.pr.civ. rămâne supusă regimului căilor de atac în vigoare la data emiterii actului jurisdicțional.

O hotărâre desființată, cum este sentința pronunțată în cauză în primul ciclu procesual, nu este producătoare de efecte, este inexistentă juridic, astfel încât prin raportare la ea nu se poate determina, cum se pretinde, situația căilor de atac cărora le este supusă.

Intenția legiuitorului, dedusă din conținutul art. XXVI al Legii nr. 202/2010, a constat în suprimarea unei căi de atac în privința hotărârilor de primă instanță pronunțate după intrarea în vigoare a noii reglementări - ipoteză regăsită în speță, cu referire la singura hotărâre a fondului existentă din punct de vedere juridic - sentința civilă nr. 2142 din 24 aprilie 2012 a Tribunalului Constanța - Secția 1 civilă.

În felul acesta, legiuitorul s-a îndepărtat de la regula conform căreia dispozițiile noi de procedură se aplică numai proceselor, cererilor începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a legii (art. XXII alin. 2), situație căreia i s-ar fi subsumat cea din speță, alegând ca moment de referință cel al pronunțării hotărârii de primă instanță după modificarea normei, pentru ca astfel, partea să beneficieze de o hotărâre a fondului și de o cenzură a acesteia în recurs.

Prin urmare, este lipsit de relevanță faptul că în primul ciclu procesual cauza a parcurs cele trei etape procesuale, primă instanță, apel și recurs, conform reglementărilor în vigoare la momentul respectiv,

În consecință, rezultă că instanța anterioară a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. XXVI din

Legea nr. 202/2010, atunci când a stabilit că împotriva sentinței tribunalului este deschisă și calea de atac a apelului.

Ca atare, criticile formulate de recurenți întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 C.pr.civ., interpretarea eronată a unor dispoziții procedurale fiind de natură să provoace recurenților o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât în condițiile art. 105 alin. (2) C.pr.civ.

Pe de altă parte, consecință a calificării greșite a căii de atac, instanța a fost alcătuită într-o compunere nelegală, cu nesocotirea prevederilor art. 54 alin.(2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C.pr.civ.

Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (3) C.pr.civ. recursurile au fost admise în sensul reținut prin dispozitiv, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, în recurs, la aceeași curte de apel.