ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3284/2014

După deliberare, asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

decizia nr. 13/C din 26 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Constanța,

secția I civilă,

au fost respinse,

ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta C.M.M. și de pârâtul Primarul Orașului

Eforie împotriva sentinței nr. 4198 din 12 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul

Constanța, secția I civilă.

Împotriva acestei decizii definitive a

declarat recurs reclamanta C.M.M.,

înregistrat

pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 29 iulie 2014, și repartizat

aleatoriu spre soluționare, completului 12 filtru.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ. de la 1865.

Întrucât cererea de chemare în judecată

a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 11 martie 2013, potrivit

prevederilor art. 24 C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, litigiul este

guvernat de normele acestui act normativ, care a intrat în vigoare anterior promovării

acțiunii civile în cauză, respectiv la 15 februarie 2013.

Așa fiind, în condițiile reglementate de

art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 8 septembrie 2014 s-a

procedat la întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului,

prin raport constatându-se că acesta nu este admisibil, față de dispozițiile

art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii

nr. 134/2010.

Prin rezoluția din 16 septembrie 2014,

completul 12 filtru a analizat conținutul raportului și, constatând că acesta întrunește

condițiile prevăzute de dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus

comunicarea acestuia părților litigante, pentru ca acestea să formuleze, în scris,

un punct de vedere, conform prevederilor art. 493 alin. (4) din același act normativ.

Din procesele-verbale de înmânare aflate

la dosarul de recurs rezultă că raportul privind admisibilitatea în principiu a

recursului a fost comunicat părților la data de 25 septembrie 2014.

La data de 8 octombrie 2014, recurenta-reclamantă

și-a exprimat punctul de vedere Ia raport, susținând că recursul este admisibil

în principiu, cu atât mai mult cu cât hotărârile pronunțate în cauză au fost date

fără verificarea competenței după valoare și materie a instanțelor, care se impunea

potrivit dispozițiilor art. 94 și urm. C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010.

În opinia recurentei-reclamante, acesta este un motiv de ordine publică, conform

dispozițiilor art. 489 alin. (3) din acest act normativ.

Prin același punct de vedere recurenta-reclamantă

a formulat concluzii în ceea ce privește motivul de recurs ce vizează încălcarea

dreptului la apărare și a arătat că, atât timp cât raportul privind admisibilitatea

recursului discută modul diferit de calificare a căilor de atac exercitate într-un

astfel de litigiu, se impune fixarea unui termen de judecată în ședință publică,

pentru respectarea principiului contradictorialității.

În ceea ce privește motivele de nelegalitate

invocate în motivarea recursului, reclamanta a arătat că litigiul este guvernat

de dispozițiile Legii nr. 10/2001, că actul contestat este notificarea formulată

în temeiul acestui act normativ în anul 2001, care a fost analizată și soluționată

înainte de intrarea în vigoare a C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010.

Chiar dacă data de 18 februarie 2013 indicată în dispoziția Primarului Orașului

Eforie ar depăși cu 3 zile data intrării în vigoare a acestui act normativ, măsura

luată este cu certitudine anterioară acestei date. Recurenta-reclamantă a precizat

că motivele de recurs formulate se încadrează în dispozițiile art. 488 C. proc.

civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010.

Intimatul-pârât nu a formulat un punct

de vedere cu privire la raport.

Constatându-se ca fiind încheiată procedura

filtru, prin rezoluția din data de 23 octombrie 2014, completul 12 a stabilit termenul

de judecată pentru soluționarea recursului la data de 21 noiembrie 2014, în conformitate

cu dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Recursul este scutit de la plata taxei

judiciare de timbru, conform art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Examinând recursul, Înalta Curte va supune

analizei problema admisibilității acestuia, în raport de prevederile art. 248

alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 493 alin. (5) din același act

normativ, față de care constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin.

(2) leza a II-a C. proc. civ. "nu sunt supuse recursului hotărârile date de

instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță

sunt supuse numai apelului",

Obiectul cauzei deduse judecății constă

într-o contestație promovată împotriva dispoziției emise de primar, prin care a

fost respinsă notificarea formulată de reclamantă, în temeiul prevederilor art.

25 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Acest act normativ a reglementat dreptul

persoanei care se pretinde îndreptățită să atace decizia sau, după caz, dispoziția

motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, la secția

civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare

sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de

30 de zile de la comunicarea hotărârea tribunalului fiind supusă recursului, care

este de competența curții de apel.

În acest context, așa după cum s-a arătat

deja, litigiul a fost declanșat de către reclamantă la 11 martie 2013, dată la care

erau în vigoare dispozițiile noului C. proc. civ.

Din această perspectivă, calea de atac

ce putea fi promovată împotriva sentinței pronunțate de tribunal, ca instanță de

fond, era apelul și nu recursul, potrivit normelor conținute de art. 1 și art. 2

din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C.

proc. civ. care statuează că dacă prin prezenta lege nu este stipulat altfel, ori

de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă

instanță este "definitivă", de la data intrării în vigoare a acestui act

normativ, aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară, dispozițiile

alin. (1) fiind incidente și în cazul în care printr-o lege specială se prevede

că hotărârea judecătorească de primă instanță este "supusă recursului"

sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială folosește

o altă expresie similară.

Prin urmare, în raport de textele legale

citate, se reține că, în speță, calea de atac ce putea fi exercitată împotriva deciziei

emise de primar în temeiul prevederilor art. 25 din Legea nr. 10/2001 este numai

apelul, care a fost, de altfel, soluționat de Curtea de Apel Constanța, în urma

recalificării căii de atac exercitate împotriva sentinței nr. 4108 din 12 noiembrie

2013 a Tribunalului Constanța, secția I civilă, din recurs în apel, reținându-se

incidența prevederilor art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012.

În cauză, nu se poate aprecia că, împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunal în temeiul Legii nr. 10/2001, se exercită recurs

la Curtea de apel, conform dispozițiilor art. XII și XXVI din Legea nr. 202/2010

privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, în vigoare de la

data de 25 noiembrie .2010, întrucât ar fi vorba de norme de imediată aplicare.

Din interpretarea dispozițiilor art. 7

alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012, rezultă că singura cale de atac ce poate

fi promovată împotriva hotărârilor pronunțate de tribunal în litigiile înregistrate

după intrarea în vigoare a C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, în care

sunt contestate deciziile sau, după caz, dispozițiile motivate de respingere a notificării

sau a cererilor de restituire în natură este apelul.

Mai mult decât atât, dispozițiile art.

634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., stipulează că au caracter definitiv hotărârile

date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs.

Or, în cauză, decizia nr. 13C din 26 februarie

2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, este definitivă, în înțelesul

textului legal menționat, motiv pentru care, împotriva acesteia nu mai poate fi

exercitată calea de atac a recursului.

Recurenta-reclamantă a invocat motivul

de recurs de ordine publică referitor la determinarea instanței competente în soluționarea

cererilor având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi după valoarea

impozabilă a imobilului, stabilită potrivit legislației fiscale, regulă reglementată

de art. 104 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază, prin raportare

la prevederile legale mai sus menționate, că în cauză sunt incidente dispozițiile

Legii nr. 10/2010, lege specială ce cuprinde norme derogatorii de la regula generală

cuprinsă în C. proc. civ. privind competența materială a instanțelor judecătorești

în soluționarea contestațiilor formulate în temeiul art. 26 din lege.

În aceste condiții, în mod corect Curtea

de Apel Constanța a procedat la calificarea căii de atac, aspect în raport de care

prezentul recurs este inadmisibil.

Înalta Curte constată însă că nu se impune

analiza celorlalte apărări dezvoltate prin punctul de vedere exprimat de recurentă,

în condițiile în care partea în cauză nu avea deschisă calea recursului împotriva

deciziei pronunțate în apel.

Concluzionând, pentru considerentele arătate

în precedent și având în vedere dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul formulat în cauză de recurenta

reclamantă C.M.M.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat

de reclamanta C.M.M. împotriva deciziei nr. 13C din 26 februarie 2014 a Curții de

Apel Constanța, secția I civilă.

Decizia nu este supusă nici unei căi de

atac și se comunică părților.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

21 noiembrie 2014.