ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 830/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Decizia nr. 4887 din 27 iunie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, au fost admise recursurile declarate de reclamanta F.I. și de pârâții Orașul Eforie, prin Primar și Primăria Orașului Eforie împotriva Deciziei nr. 343/C din 28 iunie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a fost casată decizia atacată, precum și sentința nr. 904 din 13 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă, și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond. Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. 5023/1/2013, la data de 16 octombrie 2013, cerere expediată prin poștă la data de 11 octombrie 2013, contestatorii D.A.

și M.F. au formulat contestație în anulare împotriva Deciziei civile nr. 4887 din 27 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. În ședința publică din 13 martie 2014, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția tardivității contestației în anulare, pe care o va admite pentru următoarele considerente: În speță, se atacă cu contestație în anulare o hotărâre prin care s-au admis recursurile, s-au casat hotărârile pronunțate de instanțele de apel și de fond și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. Aceasta este o hotărâre irevocabilă, nesusceptibilă de executare silită. În atare situație, sunt aplicabile dispozițiile art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc.

civ., care prevăd că împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă. Prin urmare, în cazul hotărârilor nesusceptibile de executare silită, termenul de exercitare a contestației în anulare este de 15 zile și curge de la momentul subiectiv la care contestatorul a luat cunoștință de hotărâre. Acest moment trebuie însă să se situeze până la împlinirea unui an de la rămânerea irevocabilă a hotărârii atacate. În concluzie, termenul obiectiv de un an de la rămânerea irevocabilă a hotărârii atacate marchează limita maximă în timp până la care partea interesată poate formula contestația în anulare.

Or, în speță, hotărârea irevocabilă din recurs a fost pronunțată la data de 27 iunie 2012, iar contestația în anulare a fost formulată la 11 octombrie 2013 (data expedierii prin poștă), cu depășirea termenului de 1 an prevăzut de dispozițiile art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. Nu poate fi primită susținerea contestatorilor, în sensul că prin reglementarea termenului de 1 an pentru exercitarea contestației în anulare s-ar încălca accesul liber la justiție, consacrat prin art. 6 pct. 1 din Convenție. Accesul liber la justiție constituie un principiu fundamental al organizării oricărui sistem judiciar democratic și constă în facultatea oricărei persoane de a introduce, după libera sa apreciere, o acțiune în justiție, implicând astfel obligația corelativă a statului, ca prin instanța competentă, să soluționeze aceste acțiuni.

Pe plan procesual, accesul liber la justiție se concretizează în prerogativele pe care le implică dreptul la acțiune, ca aptitudine legală ce este recunoscută de ordinea juridică, oricărei persoane fizice sau juridice. În ceea ce privește mijloacele concrete de asigurare a accesului liber la justiție, acestea sunt lăsate de Convenție la latitudinea statelor care au ratificat-o. Liberul acces la justiție este consacrat, ca drept cetățenesc fundamental, prin art. 21 din Constituția României, care prevede că accesul liber la justiție este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nici o lege.

Codul de procedură civilă prevede mijloace procedurale concrete de care se poate uza pentru a se accede la justiție și care asigură persoanelor interesate accesul la o instanță de judecată, căreia, prin lege, i s-a stabilit competența de a hotărî în materie civilă. Acest mod de reglementare al dreptului de acces la justiție este în concordanță cu abordarea europeană a aceluiași concept, căci, în accepțiunea Convenției, exercitarea dreptului de acces la justiție presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege, adică garantarea unei proceduri judiciare în fața căreia să se poată realiza, efectiv, acest drept. Este unanim acceptat că dreptul de acces la justiție nu poate fi un drept absolut, ci unul care poate implica limitări, cât timp acestea sunt rezonabile si proporționale cu scopul urmărit.

Dreptul intern cuprinde dispoziții referitoare la modul de sesizare a instanțelor judecătorești în cazul exercitării căilor extraordinare de atac, termenul în care poate fi exercitat acest drept, precum și sancțiunea pentru nerespectarea acestui termen. Potrivit dispozițiilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage sancțiunea decăderii, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei. Rezultă că decăderea are efect stingerea unui drept procedural ori, altfel spus, stingerea posibilității de punere în valoare a dreptului neexercitat în termenul legal.

Tot în cuprinsul art. 103 C. proc. civ. este prevăzută o cauză de înlăturare a efectelor decăderii și anume instituția repunerii în termen. Aceasta presupune ca partea interesată să facă dovada că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei să săvârșească respectivul act de procedură în termen. Contestatorii nu au formulat cerere de repunere în termenul de formulare a contestației, prin care să invoce împrejurări „mai presus de voința lor”, astfel cum prevăd dispozițiile anterior menționate. Așa fiind, pentru considerentele expuse, întrucât contestația în anulare s-a formulat cu depășirea termenului obiectiv de un an prevăzut de art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., în aplicarea dispozițiilor art. 103 alin. (1) C. proc.

civ., care instituie sancțiunea decăderii pentru neexercitarea în termen a oricărei căi de atac, Înalta Curte urmează să dispună respingerea contestației în anulare dedusă judecății, ca tardivă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca tardivă, contestația în anulare formulată de contestatorii D.A. și M.F. împotriva Deciziei civile nr. 4887 din 27 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2014.