ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 830/2014

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 4887 din 27 iunie 2012

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, au fost admise

recursurile declarate de reclamanta F.I. și de pârâții Orașul Eforie, prin

Primar și Primăria Orașului Eforie împotriva Deciziei nr. 343/C din 28 iunie

2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de

muncă și asigurări sociale, a fost casată decizia atacată, precum și sentința nr.

904 din 13 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă, și s-a

dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Prin cererea

înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă,

sub nr. 5023/1/2013, la data de 16 octombrie 2013, cerere expediată prin poștă

la data de 11 octombrie 2013, contestatorii D.A. și M.F. au formulat

contestație în anulare împotriva Deciziei civile nr. 4887 din 27 iunie 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

În ședința publică

din 13 martie 2014, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția tardivității

contestației în anulare, pe care o va admite pentru următoarele considerente:

În speță, se atacă cu

contestație în anulare o hotărâre prin care s-au admis recursurile, s-au casat hotărârile

pronunțate de instanțele de apel și de fond și s-a dispus trimiterea cauzei

spre rejudecare la instanța de fond. Aceasta este o hotărâre irevocabilă,

nesusceptibilă de executare silită.

În atare situație,

sunt aplicabile dispozițiile art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., care

prevăd că împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe

cale de executare silită, contestația în anulare poate fi introdusă în termen

de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu

mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.

Prin urmare, în cazul

hotărârilor nesusceptibile de executare silită, termenul de exercitare a

contestației în anulare este de 15 zile și curge de la momentul subiectiv la

care contestatorul a luat cunoștință de hotărâre. Acest moment trebuie însă să

se situeze până la împlinirea unui an de la rămânerea irevocabilă a hotărârii

atacate.

În concluzie,

termenul obiectiv de un an de la rămânerea irevocabilă a hotărârii atacate

marchează limita maximă în timp până la care partea interesată poate formula

contestația în anulare.

Or, în speță,

hotărârea irevocabilă din recurs a fost pronunțată la data de 27 iunie 2012,

iar contestația în anulare a fost formulată la 11 octombrie 2013 (data

expedierii prin poștă), cu depășirea termenului de 1 an prevăzut de

dispozițiile art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.

Nu poate fi primită susținerea

contestatorilor, în sensul că prin reglementarea termenului de 1 an pentru

exercitarea contestației în anulare s-ar încălca accesul liber la justiție,

consacrat prin art. 6 pct. 1 din Convenție.

Accesul liber la justiție

constituie un principiu fundamental al organizării oricărui sistem judiciar

democratic și constă în facultatea oricărei persoane de a introduce, după

libera sa apreciere, o acțiune în justiție, implicând astfel obligația

corelativă a statului, ca prin instanța competentă, să soluționeze aceste acțiuni.

Pe plan procesual,

accesul liber la justiție se concretizează în prerogativele pe care le implică

dreptul la acțiune, ca aptitudine legală ce este recunoscută de ordinea

juridică, oricărei persoane fizice sau juridice.

În ceea ce privește

mijloacele concrete de asigurare a accesului liber la justiție, acestea sunt

lăsate de Convenție la latitudinea statelor care au ratificat-o.

Liberul acces la

justiție este consacrat, ca drept cetățenesc fundamental, prin art. 21 din

Constituția României, care prevede că accesul liber la justiție este conceput

ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiției pentru apărarea

drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, garantându-se că

exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nici o lege.

Codul de procedură

civilă prevede mijloace procedurale concrete de care se poate uza pentru a se accede

la justiție și care asigură persoanelor interesate accesul la o instanță de

judecată, căreia, prin lege, i s-a stabilit competența de a hotărî în materie

civilă.

Acest mod de

reglementare al dreptului de acces la justiție este în concordanță cu abordarea

europeană a aceluiași concept, căci, în accepțiunea Convenției, exercitarea

dreptului de acces la justiție presupune tocmai asigurarea accesului oricărei

persoane la un tribunal instituit de lege, adică garantarea unei proceduri

judiciare în fața căreia să se poată realiza, efectiv, acest drept.

Este unanim acceptat

că dreptul de acces la justiție nu poate fi un drept absolut, ci unul care

poate implica limitări, cât timp acestea sunt rezonabile si proporționale cu

scopul urmărit.

Dreptul intern cuprinde

dispoziții referitoare la modul de sesizare a instanțelor judecătorești în cazul

exercitării căilor extraordinare de atac, termenul în care poate fi exercitat

acest drept, precum și sancțiunea pentru nerespectarea acestui termen.

Potrivit

dispozițiilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac

și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage sancțiunea

decăderii, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că

a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.

Rezultă că decăderea

are efect stingerea unui drept procedural ori, altfel spus, stingerea

posibilității de punere în valoare a dreptului neexercitat în termenul legal.

Tot în cuprinsul art.

103 C. proc. civ. este prevăzută o cauză de înlăturare a efectelor decăderii și

anume instituția repunerii în termen. Aceasta presupune ca partea interesată să

facă dovada că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei

să săvârșească respectivul act de procedură în termen.

Contestatorii

nu au formulat cerere de

repunere în termenul de formulare a contestației, prin care să invoce

împrejurări „mai presus de voința lor”, astfel cum prevăd dispozițiile anterior

menționate.

Așa fiind, pentru

considerentele expuse, întrucât contestația în anulare s-a formulat cu

depășirea termenului obiectiv de un an prevăzut de art. 319 alin. (2) teza a

II-a C. proc. civ., în aplicarea dispozițiilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ.,

care instituie sancțiunea decăderii pentru neexercitarea în termen a oricărei

căi de atac, Înalta Curte urmează să dispună respingerea contestației în

anulare dedusă judecății, ca tardivă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardivă,

contestația în anulare formulată de contestatorii D.A. și M.F. împotriva Deciziei

civile nr. 4887 din 27 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 martie 2014.