ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4683/2013

Asupra contestației

în anulare de față, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 2447 din 3 aprilie 2012,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamantul C.I.A. și pârâtul Primarul orașului Eforie

împotriva Deciziei nr. 82/C din 10 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța,

secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de control judiciar a reținut că deși reclamantul a invocat în

recursul său motivele prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 din C.

proc. civ., dezvoltarea acestora nu permite încadrarea criticilor în normele

legale invocate, care reglementează alte ipoteze decât cele dezvoltate în

recurs, context în care criticile astfel dezvoltate se vădesc a fi exclusiv

formale, ele verificându-se ca aparținând celui de-al nouălea motiv de recurs,

prevăzut de dispozițiile art. 304 din același cod.

Analizând recursul

reclamantului din perspectiva acestui motiv de recurs, Înalta Curte de Casație

și Justiție a apreciat ca nefondate criticile aduse deciziei curții de apel,

instanță care a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 21 alin. (1) și

(2) din Legea nr. 10/2001, invocat a fi încălcat.

S-a mai reținut că,

potrivit acestei norme legale, "imobilele - terenuri și construcții -

preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data

intrării în vigoare a acestei legi de o regie autonomă, o societate sau

companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a

administrației publice centrale sau locale este acționar sau asociat majoritar,

de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept

public vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau,

după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității

deținătoare".

Prin urmare, în

accepțiunea legii speciale de reparație are calitate de unitate deținătoare și,

corelativ obligația de a răspunde la notificarea formulată de persoanele

pretins îndreptățite în baza acestui act normativ, acea entitate cu

personalitate juridică care are înregistrat imobilul în patrimonial său,

indiferent de titlul cu care a fost acesta înregistrat, cerința legii fiind

aceea ca entitatea menționată să aibă drept de dispoziție asupra bunului

pretins în procedura reglementată de legea specială.

Or, cu referire la

acest aspect, în mod corect s-a reținut că obligația restituirii (în

modalitatea dispusă prin hotărâre) incumbă pârâtului Primarul orașului Eforie,

care are înscris terenul preluat de stat de la antecesoarea reclamantului în

evidențele unității administrativ-teritoriale locale.

S-a reținut că

terenul în litigiu figurează în inventarul domeniului privat al orașului

Eforie, atestat prin H.C.L. nr. 35/2007 completată prin H.C.L. nr. 149/2010,

aflat parțial în folosința Restaurantului N., activ edificat anterior anului

1989 și care se află în proprietatea pârâtei SC T.H.R.M.N. SA. Acesta este

regimul juridic al terenului menționat și potrivit înscrierilor de carte

funciară ce-1 privesc (adeverința din 1 februarie 2011).

Ca urmare, în mod

corect s-a reținut în sarcina pârâtului Primarul orașului Eforie, emitentul

dispoziției contestate în prezenta procedură, obligația de a propune măsuri

reparatorii (în modalitatea despăgubirilor) și pentru suprafața de teren de

496,4 mp, teren pe care se află edificat Restaurantul N., proprietatea pârâtei

societate comercială.

Au fost apreciate ca

nefondate și criticile din recursul pârâtului, întrucât în aplicarea normei

legale invocate a fi încălcate - art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001-

instanta de apel a procedat la aplicarea și interpretarea sa, corespunzător

acestor dispoziții legale.

S-a reținut că

dispoziția de excepție de la regula restituirii în natură este strict și

limitativ reglementată de legea specială, ipoteză în care nu se înscriu și

pretinsele amenajări invocate de pârât (soclu de zidărie și o bancă). Atâta

vreme cât aceste lucrări nu se constituie în amenajări de utilitate

publică/construcții vizate de textul legii, operează regula instituită de legea

specială, a restituirii în natură, legal aplicată de instanța de apel.

Totodată, instanța de

recurs a mai reținut că nu sunt fondate nici criticile privind cuantumul

exagerat al cheltuielilor de judecată acordate în cauză, atât timp cât fiind

parte căzută în pretenții, în aplicarea dispozițiilor art. 274 din C. proc.

civ., în mod corect pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată

efectuate de reclamant, neavând relevanță sub acest aspect, gravitatea culpei

în declanșarea procedurii judiciare.

Împotriva Deciziei

nr. 2447 din 3 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă, a formulat contestație în anulare C.I.A., invocând în drept

dispozițiile art. 318 alin. (1) teza ultimă din același cod, în sensul că

respingându-i recursul, instanța a omis a cerceta motivul referitor la situația

juridică a terenului pe care este edificat Restaurantul N., situație juridică

ilustrată de înscrisurile aflate la dosar, așa încât T.H.R.M.N. SA, în calitate

de deținătoare a terenului în suprafață de 496,4 mp trebuia să ofere în

compensare un teren echivalent.

Contestatorul a

solicitat a se avea în vedere înscrisurile existente la dosar care să ateste că

statul era acționar la SC T.H.R.M.N. SA (fostă SC E. SA) și, pe cale de

consecință, în conformitate cu prevederile art. 26 din legea specială de

reparație să i se acorde în compensare un teren similar, alte bunuri și

servicii sau să se propună despăgubiri la valoarea stabilită de expertul

desemnat de instanță, în cazul în care măsura compensării nu este acceptată.

La termenul din 22

octombrie 2013, fiind prezent în ședință publică, C.I.A. s-a legitimat în fața

instanței și a arătat că renunță la judecata contestației în anulare.

Așa fiind, constatând

că în mod expres contestatorul a declarat că dorește să renunțe la judecată,

Înalta Curte va lua act de această manifestare de voință, ce se înscrie în

principiul disponibilității ce guvernează procesul civil, apreciind că sunt

întrunite condițiile de fond și de formă prevăzute de art. 246 din C. proc.

civ.

În înțelesul pe care

norma procedurală mai sus evocată îl atribuie renunțării la judecată,

reglementată ca o desistare realizată de titularul celui care a formulat o

cerere, în speță, o contestație în anulare, Înalta Curte va lua act de această

manifestare de voință, principiul disponibilității, ce ține de esența

procesului civil, putând fi aplicat cu aceleași efecte și în căile

extraordinare de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea

contestatorului C.I.A. la judecata contestației în anulare formulată împotriva

Deciziei nr. 2447 din 3 aprilie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. 859/36/2010.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 octombrie 2013.

Procesat de GGC - AS