ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 150/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 150/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, sub nr. 3390 din 31 august 2001,

reclamantele P.G. și C.I.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC E. SA,

anularea dispoziției nr. 389 din 23 iulie 2001 emisă de SC E. SA (actuala SC T.H.R.M.N.

SA), cu consecința obligării pârâtei să le restituie în natură imobilul compus

din teren în suprafață de 513 m.p., situat în Eforie Nord.

Prin sentința civilă nr.

1301 din 31 octombrie 2003, Tribunalul Constanța a respins, ca nefondată,

contestația reclamantelor, iar apelul declarat de reclamante a fost admis de

Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 76/ C din 09 aprilie 2006,

prin care sentința apelată a fost desființată și cauza a fost trimisă, spre

rejudecare, primei instanțe.

Curtea a reținut, în

esență, că, în mod greșit, prima instanță a considerat că reclamantele nu sunt

persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, în

condițiile art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 3203/118/2008.

La data de 20

decembrie 2008 a decedat reclamanta P.G., iar, prin certificatul de calitate de

moștenitor nr. 318 din 30 decembrie 2008, a fost atestată, ca unic succesor

legal, nepoata de soră, C.I.M., calitate în care a preluat toate drepturile

procesuale ale reclamantei decedate.

Pe parcursul

procesului, instanța a luat act de fuziunea SC E. SA și SC S. SA în SC T.H.R.M.N.,

aceasta din urmă fiind citată în calitate de pârâtă, alături de O.E., prin P.,

și C.L. al orașului Eforie, citați în aceeași calitate, față de solicitarea de

lărgire a cadrului procesual formulată de reclamantă la termenul din 30

ianuarie 2009, fundamentată pe împrejurarea că pârâta T.H.R.M.N. SA a

înstrăinat construcțiile situate pe terenul revendicat și a transferat O.E. dreptul

exercitat cu privire la teren.

Prin sentința civilă nr.

441 din 31 martie 2009 a Tribunalului Constanța, secția civilă, s-a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC T.H.R.M.N. SA,

ca nefondată.

S-a admis acțiunea

formulată de reclamantă, s-a dispus anularea deciziei nr. 389 din 23 iulie 2001

emisă de SC E. SA, actuala SC T.H.R.M.N. SA

Au fost obligați

pârâții O.E., prin P., și C.L. al Orașului Eforie să emită dispoziție motivată

cu propunere de despăgubiri, conform legii speciale privind regimul de stabilire

și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru suprafața

de 513 m.p. teren, ce nu poate fi restituită în natură.

Au fost obligați

pârâții la plata sumei de 7.400 lei reprezentând cheltuieli de judecată către

reclamantă.

În pronunțarea

acestei sentințe, Tribunalul a reținut că reclamantele, în calitate de

moștenitorii legali, au întreprins demersul prevăzut de art. 22 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, notificând în acest sens SC E. SA, P.O.E. și C.L. Eforie cu

solicitarea expresă prevăzută de actul de reparație, privind restituirea în

natură a imobilului teren în suprafață de 513 m.p., solicitare care a fost respinsă de fosta SC E. SA, prin dispoziția nr. 389 din 23 iulie 2001 și prin care s-a

propus acordarea de despăgubiri, de către A.P.A.P.S. - București.

Imobilul situat în

Eforie Nord, compus din teren în suprafață de 513 m.p., reprezentând lotul 559, a fost preluat de stat, iar faptul că acest imobil se regăsește în

patrimoniul unității - administrativ teritoriale, care a dispus cu privire la

acesta prin înstrăinare, constituie o prezumție relativă de preluare.

Prin actul de

vânzare-cumpărare nr. 2594/1929, autorul reclamantelor, G.V., a cumpărat de la

E.SC București lotul nr. 559, în suprafață de 513 m.p., actul de vânzare cumpărare fiind încheiat în condițiile speciale ale E.SC București pentru

vânzare de loturi în Techirghiol.

Conform clauzelor

contractuale, cumpărătorul se obliga să clădească într-o perioadă de 4 ani de

la data punerii în posesie, sub sancțiunea rezilierii de drept, fără nici o

pretenție din partea cumpărătorului, lotul de teren reintrând liber de sarcini

în proprietatea vânzătoarei.

Reclamantele s-au

legitimat ca moștenitori ai defunctei A.V., decedată la 06 aprilie 1973, așa

cum rezultă din certificatele de moștenitor nr. 447/1973, nr. 1517/1988, nr. 2088/1994

și nr. 5/1997, autoarea lor fiind proprietara terenului sus-menționat în baza

actului dotal autentificat sub nr. 3222/1934, întocmit de părinții săi, E. și G.V.

Prezumția simplă

instituită de art. 22

1

din Legea nr. 10/2001, în sensul că imobilul

situat în Eforie Nord, compus din teren în suprafață de 513 m.p., a fost proprietatea autoarei reclamantelor și a fost preluat abuziv de către stat, nu a

fost răsturnată de pârâți, situație în care instanța a reținut calitatea

reclamantelor, de persoane îndreptățite în sensul art. 3 din această lege.

Apărările pârâților

relative la pierderea dreptului de proprietate al autorului reclamantelor

asupra terenului ca urmare a rezilierii de drept a contractului de

vânzare-cumpărare pentru neexecutarea obligației de a construi într-un termen

de patru ani de la data punerii în posesia terenului nu au fost primite.

Pactul comisoriu inserat

în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1929, care conține, în art.

13, clauza potrivit căreia vânzarea se desființează fără somație, judecată sau

punere în întârziere și fără nici o pretențiune din partea cumpărătorului, în

cazul în care acesta nu construiește într-un termen de patru ani de la data

punerii în posesie asupra terenului vândut, este, după termenii folosiți, un

pact comisoriu de gradul patru, care are drept efect desființarea

necondiționată a contractului după expirarea termenului stipulat în act.

În privința

momentului la care are loc desființarea contractului în cuprinsul căruia a fost

inserat un pact comisoriu expres de gradul patru, desființarea nu se produce

numai ca efect al unei împrejurări obiective-neexecutarea obligațiilor unei

părți, dar și ca efect al manifestării voinței creditorului, de a face efectivă

această sancțiune.

În speță, nu s-a

făcut dovada manifestării de voință a creditorului-vânzător, E.SC București, de

a pune capăt contractului de vânzare cumpărare ca urmare a neexecutării

obligației asumate de cumpărător, de a construi pe teren în termen de patru ani

și, mai mult, după împlinirea termenului de 5 ani prevăzut de art. 3 din

contract, care reglementează o clauză de inalienabilitate a terenului timp de 5

ani de la cumpărare, cumpărătorul a donat acest imobil fiicei sale cu ocazia

căsătoriei acesteia, actul fiind perfectat fără nicio opoziție din partea

creditoarei E.SC București.

Reținând că lotul de

teren asupra căruia reclamantele invocă un drept de proprietate nu face parte

din patrimoniul pârâtei SC T.H.R.M.N. și nici nu s-a făcut dovada vreunui act

de înstrăinare în legătură cu acest lot intervenit în procesul de privatizare, dispoziția

emisă de această pârâtă, prin care s-a respins cererea privind restituirea în

natură este nelegală, deoarece această entitate nu are calitatea de persoană

juridică deținătoare a bunului, în accepțiunea art. 22 din Legea nr. 10/2001.

În procesul de

soluționare a notificării depuse de persoanele îndreptățite, art. 1 alin. (1), art.

7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001 impun respectarea principiului prevalenței

restituirii în natură a imobilelor și numai în cazul în care această măsură nu

este posibilă sau este expres înlăturată de la aplicare, se va proceda la

acordarea celorlalte măsuri reparatorii.

Raportul de

expertiză, efectuat de experții S.T., C.G. și I.L. a identificat imobilul

proprietatea autoarei reclamantelor ca fiind situat în Eforie Nord și

constituie lotul 559, având suprafața de 513 m.p.

Din concluziile

aceluiași raport, rezultă că terenul este afectat, în parte, de construcția

Vilei C11 și căsuța E5, construcții definitive cu structură din beton, fundație

beton, acoperiș, terasă și rețele de apă-canal, telefonie subterană, toate

aceste construcții fiind puse în funcțiune încă din anul 1974.

Față de înscrisurile

depuse la dosar și constatările expertizei s-a reținut că terenul în suprafață

de 513 m.p. nu poate fi restituit în natură din cauza ocupării acestuia cu

construcții cu caracter definitiv.

Susținerile

reclamantei referitoare la incidența, în cauză, a normei cuprinse în art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, care consacră regula restituirii în natură a

terenurilor pe care s-au edificat construcții neautorizate, nu poate fi primită,

deoarece această normă are în vedere doar construcțiile neautorizate edificate

după anul 1990; or, în speță, aceste construcții au fost edificate în anul

1974.

Cum, în speță,

restituirea în natură a terenului în suprafață de 513 m.p., aferent construcției preluate de la autorii reclamantei, nu mai este posibilă, iar unitatea

deținătoare nu dispune de un alt teren intravilan pentru a fi oferit în

compensare reclamantei, se impune ca pârâții O.E., prin P., și C.L. Eforie să

fie obligați la emiterea unei dispoziții cu propunerea motivată de acordare a

despăgubirilor, conform legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.

Curtea de Apel

Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale, prin decizia civilă nr. 271/ C din 23 noiembrie 2009, a respins

apelurile formulate de apelanta reclamantă și de apelanții pârâți, ca

nefondate.

Pentru a pronunța

această decizie, Curtea a reținut următoarele:

Din cuprinsul dispozițiilor

art. 1, art. 7 și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, rezultă

principiul prevalenței restituirii în natură, în sensul că imobilele preluate

în mod abuziv, cum este cazul în speță, indiferent în posesia cui se găsesc în

prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de

restituire și libere de orice sarcini.

În speță, din raportul

de expertiză efectuat în cauză la instanța de fond, rezultă că terenul a cărui

restituire o solicită reclamanta este afectat, în parte, de construcția vilei

C11, căsuța E5, construcții cu caracter definitiv cu structură din beton și

rețele de apă-canal, telefonie subterană, toate aceste construcții fiind puse

în funcțiune din anul 1974.

Prin urmare, terenul

în litigiu nu poate fi restituie în natură, fiind afectat de construcții cu

caracter definitiv și rețele de apă-canal, telefonie subterană de utilitate

publică.

Susținerile apelantei

referitoare la incidența dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au

fost înlăturate de către instanță, întrucât aceste dispoziții legale se referă

la construcțiile neautorizate edificate după anul 1990. Or, în speță, aceste

construcții au fost date în funcțiune în anul 1974.

Nu sunt incidente

nici dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de acest text de lege.

Deoarece restituirea

în natură nu este posibilă și nici nu există posibilitatea de acordare de teren

în compensare, în mod corect, instanța de fond a obligat pe pârâții C.L. Eforie

și O. Eforie, prin P., să emită dispoziție cu propunere de despăgubiri în

condițiile Legii nr. 10/2001.

Cu privire la apelul

declarat de către apelanta pârâtă SC T.H.R.M.N. SA, în sensul înlăturării

obligației instituite în sarcina sa privind plata cheltuielilor de judecată,

Curtea a constatat că, fiind parte în raportul izvorât în baza Legii nr. 10/2001,

iar instanța de fond, prin sentința pronunțată, anulând dispoziția nr. 389 din 23

iulie 2001 emisă de SC E. SA, actuala SC T.H.R M.N. SA, aceasta a căzut în

pretenții conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ. și, în mod corect, a fost

obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Apelul declarat de

pârâții C.L. Eforie și O.E., nefiind motivat, conform art. 293 din același cod,

în apelul reclamantei, instanța a avut în vedere și apărările invocate de către

aceștia, la fond.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs reclamanta C.I.M. și pârâta SC T.H.R.M.N. SA

În motivarea căii de

atac exercitate, reclamanta a susținut că, construcțiile de pe terenul în

litigiu au fost edificate fără autorizație de construire, necesară conform

Decretului nr. 144/1958 și pentru sectorul socialist, nu numai pentru

particulari; că presupusele utilități existente pe teren sunt destinate uzului

comerciantului și clienților lui, nefăcând parte din categoria „utilităților

publice”, în sensul art. 10.3. din Normele metodologice de aplicare unitară a

Legii nr. 10/2001.

A mai susținut că

instanța nu a avut în vedere argumentele deciziei nr. 2065 din 6 martie 2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, care, într-o speță similară, a dispus restituirea în natură a

unui teren pe care se edificaseră construcții fără autorizație anterior anului

1990, fiind ignorat, astfel, precedentul judiciar și dreptul reclamantei la un

proces echitabil.

A solicitat admiterea

căii de atac, modificarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul admiterii

apelului declarat de reclamantă, schimbarea, în parte, a sentinței apelate, în

sensul obligării pârâților la restituirea în natură a terenului în litigiu.

Recursul pârâtei a

vizat greșita obligare, în opinia sa, la plata cheltuielilor de judecată către

reclamantă.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 4478 din 16 septembrie 2010, a

respins recursurile declarate.

Prin decizia civilă nr.

6817 din 6 octombrie 2011 a aceleiași instanțe, s-a admis contestația în

anulare formulată de contestatoarea C.I.M. împotriva deciziei nr. 4478 din 16

septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală.

S-a anulat, în parte,

decizia, în ceea ce privește recursul declarat de reclamanta C.I.M. împotriva

deciziei nr. 271/ C din 3 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, acordându-se termen

pentru soluționarea recursului declarat de aceasta. Au fost menținute celelalte

dispoziții ale deciziei contestate.

Instanța învestită cu

contestația în anulare formulată de reclamantă a considerat că instanța de

recurs nu a răspuns criticilor referitoare la posibilitatea restituirii în

natură a terenului în litigiu, determinat de faptul că, construcțiile existente

pe acesta au fost edificate fără autorizație de construire, și nici la cea

privind greșita reținere a „amenajărilor de utilitate publică” existente pe

teren, în raport de interesul particular deservit de aceste utilități.

Absența motivelor

referitoare la cele două critici enunțate mai sus a determinat admiterea căii

de atac de retractare și cele două motive de recurs, necenzurate de instanța

inițială, constituie, totodată, limitele în care se va proceda la judecata

recursului, de către prezenta instanță.

Invocarea deciziei

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, într-o speță asemănătoare a fost considerată un simplu argument

în fundamentarea recursului, fără relevanță în soluționarea cauzei.

Analizând criticile

formulate de recurenta C.I.M. în limitele admiterii contestației în anulare și

în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

privește necesitatea existenței autorizației de construire pentru construcțiile

edificate anterior anului 1990, cu consecința restituirii în natură a terenurilor

pe care au fost edificate asemenea construcții, fără autorizație, susținerile

recurentei sunt corecte.

Potrivit

dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „

În cazul în care pe

terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat

noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în

natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de

construcții noi, …, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”.

Din

interpretarea gramaticală a textului de lege, rezultă, fără dubiu, că, și în

cazul construcțiilor edificate anterior anului 1990, era necesară autorizația

de construire, indiferent de persoana care a edificat-o, particular sau

persoană juridică din sectorul de stat. Aceasta deoarece textul de lege nu

distinge, Or, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea

nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem).

Acest

text de lege este incident în cazul construcțiilor ridicate anterior anului

1990, pentru cele edificate ulterior acestui an, fiind aplicabile dispozițiile art.

10 alin. (3) din actul normativ în discuție.

Curtea de

Apel a confirmat în mod greșit soluția primei instanțe sub acest aspect, care a

omis să aplice art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, incident speței de

față, raportându-se în motivare doar la art. 10 alin. (3), text de lege care,

într-adevăr, nu era aplicabil litigiului de față, față de data edificării

construcțiilor existente pe terenul pretins de reclamantă.

Art. 10 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 înlătură posibilitatea restituirii în natură doar în

ceea ce privește terenurile pe care s-au edificat construcții cu respectarea

legii referitor la obținerea autorizației de construire.

Un alt

argument în sprijinul necesității autorizației de construire și pentru

construcțiile edificate anterior anului 1990, inclusiv în cazul celor ridicate

în sectorul socialist, îl reprezintă legislația adoptată în materie, în regimul

politic trecut, care prevedea, în mod obligatoriu, obținerea prealabilă a

autorizației de construire pentru aproape toate tipurile de lucrări (Decretul nr.

144/1958 privind reglementarea eliberării autorizațiilor de construire,

reparare și desființare a construcțiilor, precum și a celor referitoare la

înstrăinările și împărțelile terenurilor cu sau fără construcții).

În art. 5

alin. (1) din același decret, se prevede că „Autorizația privind lucrările

ce aparțin sectorului socialist, inclusiv cele executate prin contribuție

obștească, precum și cele realizate din credite acordate de stat, se va elibera

pe baza documentației prevăzute de actele normative pentru începerea lucrărilor

privind întreaga investiție”.

Raportat

la existența unei legislații care impunea și în regimul comunist necesitatea

obținerea autorizației de construire, în primul rând, pentru construcțiile noi,

edificate, nu se justifică raționamentul adoptat de instanțele anterioare

privind distincția între categoriile de măsuri reparatorii reglementate de

Legea nr. 10/2001 în raport de momentul edificării construcției.

Ar

însemna ca neregulile săvârșite de stat în regimul politic trecut, constând în

ridicarea unei construcții fără autorizație, să producă în continuare pentru

stat efecte benefice, deși acesta este oricum răspunzător pentru preluarea

abuzivă a terenului de la fostul proprietar, ceea ce nu este de conceput.

În

consecință, Curtea de Apel a considerat, în mod greșit, că nu este posibilă

restituirea în natură a terenurilor ocupate de construcții neautorizate,

edificate anterior anului 1990.

Prin

urmare, în mod greșit, aceeași instanță, nu a procedat la verificarea

existenței autorizației de construire pentru lucrările edificate pe terenul

pretins de reclamantă, ceea ce va determina admiterea recursului, cu trimiterea

cauzei spre rejudecare, în scopul efectuării, de către Curte, a acestor

verificări.

la condițiile impuse de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 pentru ca o

amenajare să fie considerată de „utilitate publică” și la verificările ce

trebuie efectuate în acest sens, susținerile recurentei sunt, de asemenea,

întemeiate.

Potrivit art.

10 alin. (2) teza finală din Legea nr. 10/2001 „…pentru suprafața ocupată de

construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de

utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se

stabilesc în echivalent”.

Art. 10.3. din H.G. nr.

250/2007 privind

Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 explicitează conținutul

sintagmei „amenajări de utilitate publică”.

Acestea vizează „

acele suprafețe de

teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse

unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de

comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, …”.

De

asemenea, în ceea ce privește amenajările subterane, dacă ele îndeplinesc

condiția de a deservi interesului public, pe de o parte, trebuie, totodată, să

se încadreze în categoria acelor amenajări care împiedică restituirea în

natură, nu orice utilități având un astfel de efect.

Textul de

lege se referă la „…utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare

cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru”.

Or, în

speță, nu s-au efectuat asemenea verificări, pornindu-se și de la

considerentul, greșit, că nu este necesară existența autorizației de construire

pentru construcțiile supraterane edificate anterior anului 1990.

Astfel, Curtea

trebuia să verifice în ce măsură amenajările subterane care afectează terenul

sunt de utilitate publică, în sensul art. 10.3. din

Normele metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, raportându-se nu numai la simpla lor

existență, rețea apă/canal, rețea telefonie, ci și la interesul deservit (al

comunității/proprietarului construcțiilor supraterane), precum și al naturii

rețelelor, dacă sunt sau nu de „mare calibru”.

Nu în ultimul rând,

Curtea trebuia să aibă în vedere ”

[

(dacă ar fi procedat la o corectă

interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 10 alin. (2) în speță)], în ce

măsură aceste amenajări subterane deservesc construcții supraterane autorizate,

astfel de amenajări urmând soarta juridică a imobilului deservit, fiind un

accesoriu al imobilului.

Având în vedere că

situația juridică a amenajărilor subterane ale imobilului în litigiu a fost

insuficient stabilită sub toate aspectele arătate mai sus, Înalta Curte va

dispune admiterea recursului și pentru acest motiv, urmând ca instanța de apel,

în rejudecare, să efectueze toate aceste verificări (existența autorizațiilor

de construire pentru construcțiile și lucrările ce afectează terenul, felul

amenajărilor subterane (de mic sau mare calibru), interesul deservit de acestea

(particular sau al comunității).

De asemenea, în cazul

în care lucrările supra și subterane care afectează terenul îndeplinesc

condițiile legale, sub aspectul existenței autorizației de construire și condițiilor

necesare pentru a fi considerate „amenajări de utilitate publică”, se va

verifica în ce măsură există vreo porțiune de teren rămasă liberă, care să

poată forma obiect al formei de reparație solicitată de reclamantă, fără să

afecteze folosința normală a acestor lucrări și construcții.

Pentru toate aceste

motive, în baza art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 și 314 C.

proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă împotriva

deciziei instanței de apel, pe care o va casa în parte și va trimite cauza,

spre rejudecarea apelului reclamantei, la aceeași curte de apel.

Va menține celelalte

dispoziții ale deciziei recurate în ceea ce privește respingerea apelurilor

declarate de pârâți.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă, acestea vor fi avute în

vedere de instanța de rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta C.I.M. împotriva deciziei nr. 271/ C din 23 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Casează, în parte,

decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecarea apelului declarat de

reclamantă împotriva sentinței nr. 441 din 31 martie 2009 a Tribunalului Constanța, secția civilă, la aceeași curte de apel.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei privind respingerea apelurilor declarate de pârâți.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 13 ianuarie 2012.