ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 150/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, sub nr. 3390 din 31 august 2001, reclamantele P.G. și C.I.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC E. SA, anularea dispoziției nr. 389 din 23 iulie 2001 emisă de SC E. SA (actuala SC T.H.R.M.N. SA), cu consecința obligării pârâtei să le restituie în natură imobilul compus din teren în suprafață de 513 m.p., situat în Eforie Nord. Prin sentința civilă nr. 1301 din 31 octombrie 2003, Tribunalul Constanța a respins, ca nefondată, contestația reclamantelor, iar apelul declarat de reclamante a fost admis de Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 76/ C din 09 aprilie 2006, prin care sentința apelată a fost desființată și cauza a fost trimisă, spre rejudecare, primei instanțe.

Curtea a reținut, în esență, că, în mod greșit, prima instanță a considerat că reclamantele nu sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, în condițiile art. 3 din Legea nr. 10/2001. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 3203/118/2008. La data de 20 decembrie 2008 a decedat reclamanta P.G., iar, prin certificatul de calitate de moștenitor nr. 318 din 30 decembrie 2008, a fost atestată, ca unic succesor legal, nepoata de soră, C.I.M., calitate în care a preluat toate drepturile procesuale ale reclamantei decedate. Pe parcursul procesului, instanța a luat act de fuziunea SC E. SA și SC S. SA în SC T.H.R.M.N., aceasta din urmă fiind citată în calitate de pârâtă, alături de O.E., prin P., și C.L.

al orașului Eforie, citați în aceeași calitate, față de solicitarea de lărgire a cadrului procesual formulată de reclamantă la termenul din 30 ianuarie 2009, fundamentată pe împrejurarea că pârâta T.H.R.M.N. SA a înstrăinat construcțiile situate pe terenul revendicat și a transferat O.E. dreptul exercitat cu privire la teren. Prin sentința civilă nr. 441 din 31 martie 2009 a Tribunalului Constanța, secția civilă, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC T.H.R.M.N. SA, ca nefondată. S-a admis acțiunea formulată de reclamantă, s-a dispus anularea deciziei nr. 389 din 23 iulie 2001 emisă de SC E. SA, actuala SC T.H.R.M.N. SA Au fost obligați pârâții O.E., prin P., și C.L.

al Orașului Eforie să emită dispoziție motivată cu propunere de despăgubiri, conform legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru suprafața de 513 m.p. teren, ce nu poate fi restituită în natură. Au fost obligați pârâții la plata sumei de 7.400 lei reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă. În pronunțarea acestei sentințe, Tribunalul a reținut că reclamantele, în calitate de moștenitorii legali, au întreprins demersul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, notificând în acest sens SC E. SA, P.O.E. și C.L. Eforie cu solicitarea expresă prevăzută de actul de reparație, privind restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 513 m.p., solicitare care a fost respinsă de fosta SC E. SA, prin dispoziția nr. 389 din 23 iulie 2001 și prin care s-a propus acordarea de despăgubiri, de către A.P.A.P.S.

- București. Imobilul situat în Eforie Nord, compus din teren în suprafață de 513 m.p., reprezentând lotul 559, a fost preluat de stat, iar faptul că acest imobil se regăsește în patrimoniul unității - administrativ teritoriale, care a dispus cu privire la acesta prin înstrăinare, constituie o prezumție relativă de preluare. Prin actul de vânzare-cumpărare nr. 2594/1929, autorul reclamantelor, G.V., a cumpărat de la E.SC București lotul nr. 559, în suprafață de 513 m.p., actul de vânzare cumpărare fiind încheiat în condițiile speciale ale E.SC București pentru vânzare de loturi în Techirghiol. Conform clauzelor contractuale, cumpărătorul se obliga să clădească într-o perioadă de 4 ani de la data punerii în posesie, sub sancțiunea rezilierii de drept, fără nici o pretenție din partea cumpărătorului, lotul de teren reintrând liber de sarcini în proprietatea vânzătoarei.

Reclamantele s-au legitimat ca moștenitori ai defunctei A.V., decedată la 06 aprilie 1973, așa cum rezultă din certificatele de moștenitor nr. 447/1973, nr. 1517/1988, nr. 2088/1994 și nr. 5/1997, autoarea lor fiind proprietara terenului sus-menționat în baza actului dotal autentificat sub nr. 3222/1934, întocmit de părinții săi, E. și G.V. Prezumția simplă instituită de art. 22 1 din Legea nr. 10/2001, în sensul că imobilul situat în Eforie Nord, compus din teren în suprafață de 513 m.p., a fost proprietatea autoarei reclamantelor și a fost preluat abuziv de către stat, nu a fost răsturnată de pârâți, situație în care instanța a reținut calitatea reclamantelor, de persoane îndreptățite în sensul art. 3 din această lege.

Apărările pârâților relative la pierderea dreptului de proprietate al autorului reclamantelor asupra terenului ca urmare a rezilierii de drept a contractului de vânzare-cumpărare pentru neexecutarea obligației de a construi într-un termen de patru ani de la data punerii în posesia terenului nu au fost primite. Pactul comisoriu inserat în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1929, care conține, în art. 13, clauza potrivit căreia vânzarea se desființează fără somație, judecată sau punere în întârziere și fără nici o pretențiune din partea cumpărătorului, în cazul în care acesta nu construiește într-un termen de patru ani de la data punerii în posesie asupra terenului vândut, este, după termenii folosiți, un pact comisoriu de gradul patru, care are drept efect desființarea necondiționată a contractului după expirarea termenului stipulat în act.

În privința momentului la care are loc desființarea contractului în cuprinsul căruia a fost inserat un pact comisoriu expres de gradul patru, desființarea nu se produce numai ca efect al unei împrejurări obiective-neexecutarea obligațiilor unei părți, dar și ca efect al manifestării voinței creditorului, de a face efectivă această sancțiune. În speță, nu s-a făcut dovada manifestării de voință a creditorului-vânzător, E.SC București, de a pune capăt contractului de vânzare cumpărare ca urmare a neexecutării obligației asumate de cumpărător, de a construi pe teren în termen de patru ani și, mai mult, după împlinirea termenului de 5 ani prevăzut de art. 3 din contract, care reglementează o clauză de inalienabilitate a terenului timp de 5 ani de la cumpărare, cumpărătorul a donat acest imobil fiicei sale cu ocazia căsătoriei acesteia, actul fiind perfectat fără nicio opoziție din partea creditoarei E.SC București.

Reținând că lotul de teren asupra căruia reclamantele invocă un drept de proprietate nu face parte din patrimoniul pârâtei SC T.H.R.M.N. și nici nu s-a făcut dovada vreunui act de înstrăinare în legătură cu acest lot intervenit în procesul de privatizare, dispoziția emisă de această pârâtă, prin care s-a respins cererea privind restituirea în natură este nelegală, deoarece această entitate nu are calitatea de persoană juridică deținătoare a bunului, în accepțiunea art. 22 din Legea nr. 10/2001. În procesul de soluționare a notificării depuse de persoanele îndreptățite, art. 1 alin. (1), art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001 impun respectarea principiului prevalenței restituirii în natură a imobilelor și numai în cazul în care această măsură nu este posibilă sau este expres înlăturată de la aplicare, se va proceda la acordarea celorlalte măsuri reparatorii.

Raportul de expertiză, efectuat de experții S.T., C.G. și I.L. a identificat imobilul proprietatea autoarei reclamantelor ca fiind situat în Eforie Nord și constituie lotul 559, având suprafața de 513 m.p. Din concluziile aceluiași raport, rezultă că terenul este afectat, în parte, de construcția Vilei C11 și căsuța E5, construcții definitive cu structură din beton, fundație beton, acoperiș, terasă și rețele de apă-canal, telefonie subterană, toate aceste construcții fiind puse în funcțiune încă din anul 1974. Față de înscrisurile depuse la dosar și constatările expertizei s-a reținut că terenul în suprafață de 513 m.p. nu poate fi restituit în natură din cauza ocupării acestuia cu construcții cu caracter definitiv.

Susținerile reclamantei referitoare la incidența, în cauză, a normei cuprinse în art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care consacră regula restituirii în natură a terenurilor pe care s-au edificat construcții neautorizate, nu poate fi primită, deoarece această normă are în vedere doar construcțiile neautorizate edificate după anul 1990; or, în speță, aceste construcții au fost edificate în anul 1974. Cum, în speță, restituirea în natură a terenului în suprafață de 513 m.p., aferent construcției preluate de la autorii reclamantei, nu mai este posibilă, iar unitatea deținătoare nu dispune de un alt teren intravilan pentru a fi oferit în compensare reclamantei, se impune ca pârâții O.E., prin P., și C.L.

Eforie să fie obligați la emiterea unei dispoziții cu propunerea motivată de acordare a despăgubirilor, conform legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv. Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 271/ C din 23 noiembrie 2009, a respins apelurile formulate de apelanta reclamantă și de apelanții pârâți, ca nefondate. Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele: Din cuprinsul dispozițiilor art. 1, art. 7 și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, rezultă principiul prevalenței restituirii în natură, în sensul că imobilele preluate în mod abuziv, cum este cazul în speță, indiferent în posesia cui se găsesc în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.

În speță, din raportul de expertiză efectuat în cauză la instanța de fond, rezultă că terenul a cărui restituire o solicită reclamanta este afectat, în parte, de construcția vilei C11, căsuța E5, construcții cu caracter definitiv cu structură din beton și rețele de apă-canal, telefonie subterană, toate aceste construcții fiind puse în funcțiune din anul 1974. Prin urmare, terenul în litigiu nu poate fi restituie în natură, fiind afectat de construcții cu caracter definitiv și rețele de apă-canal, telefonie subterană de utilitate publică.

Susținerile apelantei referitoare la incidența dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au fost înlăturate de către instanță, întrucât aceste dispoziții legale se referă la construcțiile neautorizate edificate după anul 1990. Or, în speță, aceste construcții au fost date în funcțiune în anul 1974. Nu sunt incidente nici dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acest text de lege. Deoarece restituirea în natură nu este posibilă și nici nu există posibilitatea de acordare de teren în compensare, în mod corect, instanța de fond a obligat pe pârâții C.L. Eforie și O. Eforie, prin P., să emită dispoziție cu propunere de despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001.

Cu privire la apelul declarat de către apelanta pârâtă SC T.H.R.M.N. SA, în sensul înlăturării obligației instituite în sarcina sa privind plata cheltuielilor de judecată, Curtea a constatat că, fiind parte în raportul izvorât în baza Legii nr. 10/2001, iar instanța de fond, prin sentința pronunțată, anulând dispoziția nr. 389 din 23 iulie 2001 emisă de SC E. SA, actuala SC T.H.R M.N. SA, aceasta a căzut în pretenții conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ. și, în mod corect, a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată. Apelul declarat de pârâții C.L. Eforie și O.E., nefiind motivat, conform art. 293 din același cod, în apelul reclamantei, instanța a avut în vedere și apărările invocate de către aceștia, la fond.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta C.I.M. și pârâta SC T.H.R.M.N. SA În motivarea căii de atac exercitate, reclamanta a susținut că, construcțiile de pe terenul în litigiu au fost edificate fără autorizație de construire, necesară conform Decretului nr. 144/1958 și pentru sectorul socialist, nu numai pentru particulari; că presupusele utilități existente pe teren sunt destinate uzului comerciantului și clienților lui, nefăcând parte din categoria „utilităților publice”, în sensul art. 10.3. din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

A mai susținut că instanța nu a avut în vedere argumentele deciziei nr. 2065 din 6 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, care, într-o speță similară, a dispus restituirea în natură a unui teren pe care se edificaseră construcții fără autorizație anterior anului 1990, fiind ignorat, astfel, precedentul judiciar și dreptul reclamantei la un proces echitabil. A solicitat admiterea căii de atac, modificarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului declarat de reclamantă, schimbarea, în parte, a sentinței apelate, în sensul obligării pârâților la restituirea în natură a terenului în litigiu. Recursul pârâtei a vizat greșita obligare, în opinia sa, la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 4478 din 16 septembrie 2010, a respins recursurile declarate. Prin decizia civilă nr. 6817 din 6 octombrie 2011 a aceleiași instanțe, s-a admis contestația în anulare formulată de contestatoarea C.I.M. împotriva deciziei nr. 4478 din 16 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. S-a anulat, în parte, decizia, în ceea ce privește recursul declarat de reclamanta C.I.M. împotriva deciziei nr. 271/ C din 3 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, acordându-se termen pentru soluționarea recursului declarat de aceasta.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei contestate. Instanța învestită cu contestația în anulare formulată de reclamantă a considerat că instanța de recurs nu a răspuns criticilor referitoare la posibilitatea restituirii în natură a terenului în litigiu, determinat de faptul că, construcțiile existente pe acesta au fost edificate fără autorizație de construire, și nici la cea privind greșita reținere a „amenajărilor de utilitate publică” existente pe teren, în raport de interesul particular deservit de aceste utilități. Absența motivelor referitoare la cele două critici enunțate mai sus a determinat admiterea căii de atac de retractare și cele două motive de recurs, necenzurate de instanța inițială, constituie, totodată, limitele în care se va proceda la judecata recursului, de către prezenta instanță.

Invocarea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, într-o speță asemănătoare a fost considerată un simplu argument în fundamentarea recursului, fără relevanță în soluționarea cauzei. Analizând criticile formulate de recurenta C.I.M. în limitele admiterii contestației în anulare și în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: 1. În ceea ce privește necesitatea existenței autorizației de construire pentru construcțiile edificate anterior anului 1990, cu consecința restituirii în natură a terenurilor pe care au fost edificate asemenea construcții, fără autorizație, susținerile recurentei sunt corecte.

Potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, „ În cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, …, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”. Din interpretarea gramaticală a textului de lege, rezultă, fără dubiu, că, și în cazul construcțiilor edificate anterior anului 1990, era necesară autorizația de construire, indiferent de persoana care a edificat-o, particular sau persoană juridică din sectorul de stat. Aceasta deoarece textul de lege nu distinge, Or, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem).

Acest text de lege este incident în cazul construcțiilor ridicate anterior anului 1990, pentru cele edificate ulterior acestui an, fiind aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (3) din actul normativ în discuție. Curtea de Apel a confirmat în mod greșit soluția primei instanțe sub acest aspect, care a omis să aplice art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, incident speței de față, raportându-se în motivare doar la art. 10 alin. (3), text de lege care, într-adevăr, nu era aplicabil litigiului de față, față de data edificării construcțiilor existente pe terenul pretins de reclamantă. Art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 înlătură posibilitatea restituirii în natură doar în ceea ce privește terenurile pe care s-au edificat construcții cu respectarea legii referitor la obținerea autorizației de construire.

Un alt argument în sprijinul necesității autorizației de construire și pentru construcțiile edificate anterior anului 1990, inclusiv în cazul celor ridicate în sectorul socialist, îl reprezintă legislația adoptată în materie, în regimul politic trecut, care prevedea, în mod obligatoriu, obținerea prealabilă a autorizației de construire pentru aproape toate tipurile de lucrări (Decretul nr. 144/1958 privind reglementarea eliberării autorizațiilor de construire, reparare și desființare a construcțiilor, precum și a celor referitoare la înstrăinările și împărțelile terenurilor cu sau fără construcții). În art. 5 alin. (1) din același decret, se prevede că „Autorizația privind lucrările ce aparțin sectorului socialist, inclusiv cele executate prin contribuție obștească, precum și cele realizate din credite acordate de stat, se va elibera pe baza documentației prevăzute de actele normative pentru începerea lucrărilor privind întreaga investiție”.

Raportat la existența unei legislații care impunea și în regimul comunist necesitatea obținerea autorizației de construire, în primul rând, pentru construcțiile noi, edificate, nu se justifică raționamentul adoptat de instanțele anterioare privind distincția între categoriile de măsuri reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 în raport de momentul edificării construcției. Ar însemna ca neregulile săvârșite de stat în regimul politic trecut, constând în ridicarea unei construcții fără autorizație, să producă în continuare pentru stat efecte benefice, deși acesta este oricum răspunzător pentru preluarea abuzivă a terenului de la fostul proprietar, ceea ce nu este de conceput.

În consecință, Curtea de Apel a considerat, în mod greșit, că nu este posibilă restituirea în natură a terenurilor ocupate de construcții neautorizate, edificate anterior anului 1990. Prin urmare, în mod greșit, aceeași instanță, nu a procedat la verificarea existenței autorizației de construire pentru lucrările edificate pe terenul pretins de reclamantă, ceea ce va determina admiterea recursului, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în scopul efectuării, de către Curte, a acestor verificări. 2. Referitor la condițiile impuse de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 pentru ca o amenajare să fie considerată de „utilitate publică” și la verificările ce trebuie efectuate în acest sens, susținerile recurentei sunt, de asemenea, întemeiate.

Potrivit art. 10 alin. (2) teza finală din Legea nr. 10/2001 „…pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”. Art. 10.3. din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 explicitează conținutul sintagmei „amenajări de utilitate publică”. Acestea vizează „ acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, …”.

De asemenea, în ceea ce privește amenajările subterane, dacă ele îndeplinesc condiția de a deservi interesului public, pe de o parte, trebuie, totodată, să se încadreze în categoria acelor amenajări care împiedică restituirea în natură, nu orice utilități având un astfel de efect. Textul de lege se referă la „…utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru”. Or, în speță, nu s-au efectuat asemenea verificări, pornindu-se și de la considerentul, greșit, că nu este necesară existența autorizației de construire pentru construcțiile supraterane edificate anterior anului 1990. Astfel, Curtea trebuia să verifice în ce măsură amenajările subterane care afectează terenul sunt de utilitate publică, în sensul art. 10.3.

din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, raportându-se nu numai la simpla lor existență, rețea apă/canal, rețea telefonie, ci și la interesul deservit (al comunității/proprietarului construcțiilor supraterane), precum și al naturii rețelelor, dacă sunt sau nu de „mare calibru”. Nu în ultimul rând, Curtea trebuia să aibă în vedere ” [ (dacă ar fi procedat la o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 10 alin. (2) în speță)], în ce măsură aceste amenajări subterane deservesc construcții supraterane autorizate, astfel de amenajări urmând soarta juridică a imobilului deservit, fiind un accesoriu al imobilului.

Având în vedere că situația juridică a amenajărilor subterane ale imobilului în litigiu a fost insuficient stabilită sub toate aspectele arătate mai sus, Înalta Curte va dispune admiterea recursului și pentru acest motiv, urmând ca instanța de apel, în rejudecare, să efectueze toate aceste verificări (existența autorizațiilor de construire pentru construcțiile și lucrările ce afectează terenul, felul amenajărilor subterane (de mic sau mare calibru), interesul deservit de acestea (particular sau al comunității). De asemenea, în cazul în care lucrările supra și subterane care afectează terenul îndeplinesc condițiile legale, sub aspectul existenței autorizației de construire și condițiilor necesare pentru a fi considerate „amenajări de utilitate publică”, se va verifica în ce măsură există vreo porțiune de teren rămasă liberă, care să poată forma obiect al formei de reparație solicitată de reclamantă, fără să afecteze folosința normală a acestor lucrări și construcții.

Pentru toate aceste motive, în baza art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 și 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei instanței de apel, pe care o va casa în parte și va trimite cauza, spre rejudecarea apelului reclamantei, la aceeași curte de apel. Va menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate în ceea ce privește respingerea apelurilor declarate de pârâți. În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă, acestea vor fi avute în vedere de instanța de rejudecare. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta C.I.M. împotriva deciziei nr. 271/ C din 23 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Casează, în parte, decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecarea apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 441 din 31 martie 2009 a Tribunalului Constanța, secția civilă, la aceeași curte de apel. Menține celelalte dispoziții ale deciziei privind respingerea apelurilor declarate de pârâți. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 ianuarie 2012.