ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4552/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 30 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamantul V.I. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat autorului său, V.G., pentru condamnarea la 4 ani închisoare dispusă prin sentința penală nr. 2503 din 24 noiembrie 1954, pronunțată de Tribunalul Militar București pentru delictul de agitație publică prevăzut la art. 327 alin. (III) C. pen. Prin sentința civilă nr. 827 din 25 noiembrie 2010, Tribunalul Vrancea a respins, ca neîntemeiată acțiunea, reținând că prin Deciziile nr. 1354, nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I precum și dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul V.I., arătând că s-au încălcat prevederile art. 14 CEDO care consacră principiul egalității în drepturi și crearea unor situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive; că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul judecății; că reclamantul a dovedit „o speranță legitimă" de a obține recunoașterea creanțelor, în situația contrară încălcându-se art. 1 din Protocolul 1 CEDO.

Prin decizia civilă nr. 289/R din 9 mai 2011, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a admis recursul reclamantului; a modificat sentința atacată, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului suma de 1.000 Euro în echivalent lei la data plății cu titlu de daune morale; a obligat pârâtul la 1.000 lei cheltuieli de judecată către recurent, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței depuse la dosar.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de recurs a reținut, în esență, că la data formulării acțiunii, respectiv, 30 aprilie 2010 reclamantul avea „o speranță legitimă" în sensul art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situație față de care, deși art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul juridic al dreptului la acțiune a fost declarat neconstituțional, această decizie de neconstituționalitate urmează a fi aplicată doar cererilor înregistrate ulterior pronunțării sale, pentru că dacă s-ar aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnările politice în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre de condamnare definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.

Instanța de recurs a mai reținut că o recunoaștere a caracterului politic al condamnării fără acordarea de despăgubiri ar fi discriminatorie pentru reclamant față de persoanele care au obținut despăgubiri în situații similare, aspect ce contravine dispozițiilor art. 14 din CEDO. În consecință, instanța de recurs a apreciat că reclamantul, în calitate de fiu al condamnatului V.G., care a executat 8 luni de detenție în perioada 19 aprilie 1954 - 02 decembrie 1954 în Penitenciarul Ploiești pentru săvârșirea infracțiunii de agitație publică prevăzută și pedepsită de art. 327 alin. (3) C. pen., are dreptul de a solicita instanței de judecată în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor instanța de recurs a luat în considerare durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele produse în plan fizic, psihic și social, măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, apreciind că suma de 1000 Euro reprezintă o reparație echitabilă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul V.I., formulând următoarele critici: I. Hotărârea pronunțată încalcă principiul neretroactivității legii astfel cum este consacrat de dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, întrucât legea în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă în tot cursul procesului, situație față de care decizia de neconstituționalitate nu este incidență în cauză, ea având efecte numai pentru viitor.

II. Hotărârea instanței de apel încalcă principiul nediscriminării astfel cum este consacrat de art. 14 din Convenția Europeană, în sensul că prin constatarea incidenței în cauză a deciziei de neconstituționalitate se creează un tratament juridic discriminatoriu față de persoane aflate în situații identice, respectiv, persoanele care au obținut hotărâri definitive și irevocabile de obligare a Statului Român la plata daunelor morale pentru prejudiciile create prin măsurile abuzive de natură administrativă și privativă de libertate, persoanele care au obținut o hotărâre de primă instanță, dar care nu este încă definitivă, persoanele care vor introduce în viitor astfel de cereri, precum și între persoanele care au obținut despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 și cele care au obținut despăgubiri în temeiul art. 504 C. proc.

pen. III. Instanța de apel a încălcat art. 6 CEDO privind dreptul la un proces echitabil, calificând calea de atac ca fiind recurs, fără a pune în discuția părților acest aspect și privându-le, astfel, de un grad de jurisdicție,fiind încălcate formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. IV.

Instanța de apel a apreciat în mod greșit asupra cuantumului daunelor morale, fără a arăta care au fost criteriile pentru care a procedat la micșorarea acestora, fiind și sub acest aspect încălcat art. 14 din Convenție, în sensul că reclamantul a fost pus într-o poziție discriminatorie în raport cu alți solicitanți, care au obținut reparații mai mari, tăcând în acest sens trimitere la practica ICCJ în materie (decizia 2220/2007, prin care s-au acordat 1.000.000.000 lei vechi pentru 6 luni de reținere nelegală, decizia 3189/2005 prin care s-au acordat despăgubiri de 30.000 dolari SUA pentru 8 luni de arest preventiv nelegal, decizia 1604/2007 prin care s-a acorda 1 miliard lei pentru 26 zile de arest preventiv, cauza Orășel Lucian în care s-au acordat 500.000 Euro pentru o condamnare abuzivă de 8 ani, cauza V.G.

în care s-a acordat 125.000 Euro pentru 2 luni de arest preventiv). Înalta Curte, analizând cu prioritate, in conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția de inadmisibilitate a recursului invocată de pârât prin întâmpinare, constată următoarele: Căile de atac reprezintă mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești și, în final, remedierea erorilor săvârșite, constituind astfel pentru părți o garanție a respectării drepturilor lor fundamentale. Rezultă că, împotriva hotărârii judecătorești, se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții imperative, de la care nu se poate deroga, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ține în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.

Recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă și nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept. Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc. civ. „hotărârile date rară drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe jurisdicționale sunt supuse recursului", iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din același cod „sunt hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii". Prin coroborarea textelor legale anterior citate, rezultă că pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive date rară drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege.

Față de aceste dispoziții, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanțe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi supusă acestei căi de atac. O asemenea concluzie derivă din regula unicității dreptului de a folosi o cale de atac, or, cum un asemenea drept este unic, epuizându-se chiar prin exercițiul lui, o persoană nu se poate judeca de mai multe ori în aceeași cale de atac.

Art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010 a suprimat calea de atac a apelului în litigiile întemeiate pe Legea nr. 221/2009, statuând că „hotărârea pronunțată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competența curții de apel". Hotărârea primei instanțe a fost pronunțată la data de 25 noiembrie 2010, devenind astfel incident în cauză art. XXVI din Legea nr. 202/2010, conform căruia modificările și completările aduse Legii nr. 221/2009 prin actul normativ arătat „...se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi". Cum normele de procedură sunt de imediată aplicare, iar în cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu se pronunțase o hotărâre care să tranșeze litigiul dedus judecății, rezultă că singura cale de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii de primă instanță, potrivit dispozițiilor legale anterior citate, este aceea a recursului, soluționat de Curtea de Apel Galați prin decizia civilă nr. 289/R din 9 mai 2011. Rezultă că în mod corect Curtea de Apel Galați, prin încheierea de ședință din 26 ianuarie 2011, raportat la modificările legislative sus-menționate, a recalificat calea de atac ca fiind aceea a recursului.

Având în vedere că hotărârea de soluționare a recursului este irevocabilă, recursul declarat împotriva ei este inadmisibil, urmând a fi respins ca atare. Susținerea recurentului-reclamant, conform căreia, calificând calea de atac drept recurs, instanța de apel ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil, privând părțile de un grad de jurisdicție, hotărârea fiind astfel lovită de nulitate, conform dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi primită. Calea de atac împotriva hotărârilor de primă instanță date în materia Legii nr. 221/2009 este cea prevăzută de legea în vigoare la momentul declarării ei, în speță, art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010 raportat la art. XXVI din același act normativ, texte legale la care s-a făcut referire în considerentele anterioare.

In atare situație, deși nu este cazul în speță, unde instanța de apel a procedat la o corectă calificare a căii de atac, punerea sau nepunerea în discuție a acestui aspect nu ar fi avut nicio o relevanță, neputând atrage incidența dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât calea de atac este dată de lege, nefiind la aprecierea judecătorului, care nu poate da dreptul la altă cale de atac decât cea prevăzută de dispozițiile legale, iar, pe de altă parte, părțile nu pot invoca necunoașterea legii.

Față de cele expuse anterior, criticile recurentului-reclamant privind încălcarea principiilor neretroactivității și nediscriminării ca efect a aplicării în cauză a deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010, precum și criticile privind cuantumul daunelor morale acordate, nu vor mai fi avute în vedere, dată fiind prioritatea de analizare a excepției de inadmisibilitate a căii de atac și admiterea acesteia, sens în care devine inutilă cercetarea aspectelor de fond deduse judecății. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul V.I. împotriva deciziei nr. 289/R din 9 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2012.