ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4552/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4552/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 30 aprilie 2010 pe rolul

Tribunalului Vrancea, reclamantul V.I.

a solicitat, în contradictoriu cu

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral

cauzat

autorului său, V.G., pentru condamnarea la 4 ani închisoare dispusă prin

sentința penală nr. 2503 din 24 noiembrie 1954, pronunțată de Tribunalul

Militar București pentru delictul de agitație publică prevăzut la art. 327

alin. (III) C. pen.

Prin sentința

civilă nr. 827 din 25 noiembrie 2010, Tribunalul

Vrancea

a

respins, ca neîntemeiată acțiunea, reținând că prin Deciziile nr. 1354, nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 Curtea

Constituțională

a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza

I

precum și

dispozițiile art.

I

pct. 1 și art.

II

din O.U.G. nr.

62/2010 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 221/2009.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs reclamantul V.I.,

arătând

că s-au încălcat prevederile art. 14 CEDO care consacră principiul egalității

în drepturi și crearea unor situații juridice discriminatorii față de

persoanele care au obținut hotărâri definitive; că legea aflată în vigoare la

data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul

judecății; că reclamantul a dovedit „o speranță legitimă" de a obține

recunoașterea creanțelor, în situația contrară încălcându-se art. 1 din

Protocolul 1 CEDO.

Prin decizia

civilă nr. 289/R din 9 mai 2011, Curtea de Apel

Galați, secția civilă,

a admis recursul reclamantului; a modificat sentința

atacată, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului suma de 1.000 Euro în

echivalent lei la data plății cu titlu de daune morale; a obligat pârâtul la

1.000 lei cheltuieli de judecată către recurent, reprezentând onorariu de

avocat, conform chitanței depuse la dosar.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de recurs a reținut, în esență, că la data formulării acțiunii, respectiv, 30

aprilie 2010 reclamantul avea „o speranță legitimă" în sensul art. 1

Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situație față de

care, deși art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 care constituie temeiul

juridic al dreptului la acțiune a fost declarat

neconstituțional, această

decizie de

neconstituționalitate urmează a fi aplicată doar cererilor

înregistrate

ulterior pronunțării sale, pentru că dacă s-ar aprecia în alt mod ar însemna să

existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri

pentru condamnările politice în funcție de momentul în care instanța de

judecată a pronunțat o hotărâre de condamnare definitivă și irevocabilă, deși

au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de

Legea nr. 221/2009.

Instanța de

recurs a mai reținut că o recunoaștere a caracterului

politic al condamnării fără acordarea

de despăgubiri ar fi discriminatorie pentru reclamant față de persoanele care

au obținut

despăgubiri în situații similare,

aspect ce contravine dispozițiilor art.

14 din CEDO.

În consecință, instanța de recurs a

apreciat că reclamantul, în

calitate de fiu

al condamnatului V.G., care a executat 8

luni de detenție în perioada 19

aprilie 1954 - 02 decembrie 1954 în Penitenciarul Ploiești pentru săvârșirea

infracțiunii de agitație publică prevăzută și pedepsită de art. 327 alin. (3) C.

pen., are dreptul de a solicita instanței de judecată în temeiul dispozițiilor

art. 5 alin. (1) lit. a teza

I

din Legea nr. 221/2009

acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

La stabilirea cuantumului

despăgubirilor instanța de recurs a luat în considerare durata pedepsei

privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și

consecințele produse în plan

fizic, psihic

și social, măsurile reparatorii acordate în temeiul

Decretului-lege nr.

118/1990, apreciind că suma de 1000 Euro reprezintă o reparație echitabilă.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul V.I.,

formulând

următoarele critici:

I.

Hotărârea pronunțată încalcă

principiul neretroactivității legii astfel cum este consacrat de dispozițiile

art. 15 alin. (2) din

Constituția României, întrucât

legea în vigoare la momentul

formulării

cererii de chemare în judecată este aplicabilă în tot cursul

procesului,

situație față de care decizia de neconstituționalitate nu

este incidență în cauză, ea având efecte numai

pentru viitor.

II.

Hotărârea instanței de apel încalcă

principiul nediscriminării astfel cum este consacrat de art. 14 din Convenția Europeană,

în sensul că prin constatarea incidenței în cauză a deciziei de

neconstituționalitate se creează un tratament juridic

discriminatoriu față de persoane aflate în situații identice, respectiv,

persoanele care au obținut hotărâri definitive și irevocabile de obligare

a Statului Român la plata daunelor morale pentru prejudiciile create prin

măsurile abuzive de natură administrativă și

privativă

de libertate, persoanele care au obținut o hotărâre de primă

instanță,

dar care nu este încă definitivă, persoanele care vor introduce în viitor

astfel de cereri, precum și între persoanele care

au obținut despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 și cele care au obținut

despăgubiri în temeiul art. 504 C. proc. pen.

III.

Instanța de apel a încălcat art. 6

CEDO privind dreptul la un proces echitabil, calificând calea de atac ca fiind

recurs, fără a pune în discuția părților acest aspect și privându-le, astfel,

de un grad de jurisdicție,fiind încălcate formele de procedură prevăzute sub

sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

IV.

Instanța de apel a apreciat în mod

greșit asupra cuantumului daunelor morale, fără a arăta care au fost criteriile

pentru care a procedat la micșorarea acestora, fiind și sub acest

aspect încălcat art. 14 din Convenție, în sensul

că reclamantul a fost

pus într-o

poziție discriminatorie în raport cu alți solicitanți, care au obținut

reparații mai mari, tăcând în acest sens trimitere la practica

ICCJ în

materie (decizia 2220/2007, prin care s-au acordat

1.000.000.000 lei vechi pentru 6 luni de reținere nelegală, decizia 3189/2005

prin care s-au acordat despăgubiri de 30.000 dolari SUA pentru

8 luni de

arest preventiv nelegal, decizia 1604/2007 prin care s-a

acorda 1 miliard lei pentru 26 zile de arest

preventiv, cauza Orășel

Lucian în care s-au acordat 500.000 Euro pentru

o condamnare abuzivă de 8 ani, cauza V.G. în care s-a acordat 125.000 Euro

pentru 2 luni de arest preventiv).

Înalta Curte, analizând cu prioritate,

in conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția de

inadmisibilitate a recursului invocată de pârât

prin întâmpinare,

constată următoarele:

Căile de atac reprezintă mijloace sau

remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita

verificarea legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești și, în final,

remedierea erorilor săvârșite, constituind astfel pentru părți o garanție a

respectării drepturilor lor fundamentale.

Rezultă că, împotriva hotărârii

judecătorești, se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții

imperative, de la care

nu se poate deroga,

deoarece se întemeiază pe interesul general de a

înlătura orice cauze

care ar putea ține în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.

Recursul este o cale extraordinară de

atac, nedevolutivă și nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în

cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept.

Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc.

civ. „hotărârile date rară drept de apel, cele date în apel, precum și, în

condițiile

prevăzute de lege, hotărârile

altor organe jurisdicționale sunt supuse

recursului", iar potrivit art. 377 alin. (2) pct. 4 din același

cod „sunt

hotărâri irevocabile hotărârile date în recurs chiar dacă prin

acestea s-a soluționat fondul pricinii".

Prin coroborarea

textelor legale anterior citate, rezultă că pot fi

atacate cu recurs numai hotărârile

definitive date rară drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile

altor organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege.

Față de aceste dispoziții, recursul

declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanțe de recurs este

inadmisibil, o

asemenea hotărâre nefiind

susceptibilă de a mai fi supusă acestei căi

de atac.

O asemenea concluzie derivă din regula

unicității dreptului de a folosi o cale de atac, or, cum un asemenea drept este

unic,

epuizându-se chiar prin exercițiul

lui, o persoană nu se poate judeca

de mai multe ori în aceeași cale de

atac.

Art. XIII pct. 1 din Legea nr.

202/2010 a suprimat calea de

atac a apelului

în litigiile întemeiate pe Legea nr. 221/2009, statuând că „hotărârea

pronunțată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care

este de

competența curții de apel".

Hotărârea primei instanțe a fost

pronunțată la data de 25 noiembrie 2010, devenind astfel incident în cauză art.

XXVI din Legea nr. 202/2010, conform căruia modificările și completările aduse

Legii nr. 221/2009 prin actul normativ arătat „...se aplică și

proceselor aflate în curs de soluționare în primă

instanță dacă nu s-a

pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării

în vigoare a prezentei legi".

Cum normele de procedură sunt de

imediată aplicare, iar în cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr.

202/2010, nu se pronunțase o hotărâre care să tranșeze litigiul dedus

judecății, rezultă că singura cale de atac ce se poate exercita împotriva

hotărârii de primă instanță, potrivit dispozițiilor legale anterior citate,

este aceea a recursului, soluționat de Curtea de Apel Galați prin decizia

civilă nr. 289/R din 9 mai 2011.

Rezultă că în mod corect Curtea de

Apel Galați, prin

încheierea de ședință din

26 ianuarie 2011, raportat la modificările

legislative sus-menționate, a recalificat calea de atac ca fiind aceea a

recursului.

Având în vedere că hotărârea de

soluționare a recursului este irevocabilă, recursul declarat împotriva ei este

inadmisibil, urmând a fi respins ca atare.

Susținerea recurentului-reclamant,

conform căreia, calificând

calea de atac

drept recurs, instanța de apel ar fi încălcat dreptul la un

proces

echitabil, privând părțile de un grad de jurisdicție, hotărârea fiind astfel

lovită de nulitate, conform dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nu

poate fi primită.

Calea de atac împotriva hotărârilor de

primă instanță date în

materia Legii nr.

221/2009 este cea prevăzută de legea în vigoare la

momentul declarării

ei, în speță, art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010 raportat la art. XXVI din

același act normativ, texte

legale la care

s-a făcut referire în considerentele anterioare.

In atare situație, deși nu este cazul

în speță, unde instanța de apel a procedat la o corectă calificare a căii de

atac, punerea sau

nepunerea în discuție a

acestui aspect nu ar fi avut nicio o relevanță,

neputând atrage

incidența dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât calea de

atac este dată de lege, nefiind la

aprecierea

judecătorului, care nu poate da dreptul la altă cale de atac

decât cea

prevăzută de dispozițiile legale, iar, pe de altă parte, părțile nu pot invoca

necunoașterea legii.

Față de cele

expuse anterior, criticile recurentului-reclamant

privind

încălcarea principiilor neretroactivității și nediscriminării ca

efect a aplicării în cauză a deciziei

de neconstituționalitate nr.

1358/2010,

precum și criticile privind cuantumul daunelor morale

acordate, nu vor

mai fi avute în vedere, dată fiind prioritatea de analizare a excepției de

inadmisibilitate a căii de atac și admiterea acesteia, sens în care devine

inutilă cercetarea aspectelor de fond deduse judecății.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de reclamantul

V.I. împotriva

deciziei nr. 289/R din 9 mai 2011 a Curții de

Apel Galați, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

15 iunie 2012.