ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4236/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4236/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Curtea

de Apel Galați, secția civilă, prin decizia civilă nr. 95/ A din 11 mai 2011 a

admis apelul declarat de reclamanta V.A., a schimbat în tot Sentința civilă nr.

781/2010 a Tribunalului Vrancea, în sensul că a admis în parte acțiunea și a

obligat pârâtul Statul Român la despăgubiri în cuantum de 6000 euro (contravaloarea

în lei la data plății).

Pentru a pronunța această decizie,

Curtea a reținut următoarele considerente:

Prin acțiunea înregistrată la

Tribunalul Vrancea la nr. 2209/91/2010, reclamanta V.A. a chemat în judecată

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat ca pârâtul să-i

plătească despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat tatălui său Colț Toader

prin condamnarea cu caracter politic.

A arătat că tatăl său a fost condamnat

prin Sentința penală nr. 755/1957 a Tribunalului Militar Galați la 7 am

închisoare pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale.

Pentru prejudiciul moral cauzat

tatălui său prin condamnare reclamanta a solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 ca pârâtul să-i plătească despăgubiri.

Prin Sentința civilă nr. 781/2010 a

Tribunalului Vrancea s-a respins ca nefondată acțiunea, reținându-se în

motivare că prin deciziile nr. 1358, 1360 și 1354 din 21 octombrie 2010, Curtea

Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I,ce constituiau temeiul de drept al acțiunii.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamanta care a invocat, în esență, încălcarea următoarelor principii:

- neretroactivitatea legii civile ;

- dreptul la un proces echitabil;

- art. 1 din Protocolul 1 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului;

- art. 14 din Convenție privind

principiul egalității în drepturi și crearea unor situații juridice

discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive.

Curtea de Apel a analizat în ce măsură

dispariția temeiului juridic al acțiunii pe parcursul soluționării dosarului ca

urmare a constatării neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 prin deciziile nr. 1354/2010, nr. 1358/2010 și

nr. 1360/2010 aduce atingere art. l din Protocolul 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și art. 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Instanța de apel, într-o motivare

amplă, tinzând la considerente supraabundente față de speța concretă, cu

aprecieri de ordin teoretic asupra temeiului juridic al cererii introductive,

precum și cu o prezentare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului

cu privire la noțiunile de speranță legitimă și bun în sensul art. l Protocolul

1 C.E.D.O., a conchis că decizia dată de Curtea Constituțională se aplică doar

cererilor introduse pe rolul instanțelor ulterior pronunțării acesteia,

întrucât, dacă s-ar dispune astfel, s-ar încălca principiul nediscriminării

prevăzut de art. 14 din C.E.D.O.

Reclamanta a declarat recurs,

întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a

arătat că hotărârea este nelegală, deoarece instanța nu a avut în vedere la

acordarea daunelor morale criteriile de evaluare stabilite de Curtea Europeană

a Drepturilor Omului, importanța valorilor lezate și consecințele negative

suferite de persoana vătămată și nici implicațiile acestora în viața socială a

persoanei vătămate.

Susține că instanța nu a avut în

vedere nici jurisprudența internă, nici jurisprudența C.E.D.O. în stabilirea

cuantumului daunelor morale și a pus reclamanta într-o poziție discriminatorie

față de alți justițiabili aflați în situații juridice similare, care au obținut

despăgubiri mult mai mari, cu încălcarea dispozițiilor art. 14 din C.E.D.O.

Împotriva deciziei instanței de apel a

declarat recurs și pârâtul, indicând drept motiv de nelegalitate dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, cu consecința

respingerii acțiunii.

În dezvoltarea criticilor arată, în

esență, că instanța de apel trebuia să se raporteze la incidența în cauză a

deciziei nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională și să constate că

temeiul juridic care a stat la baza acțiunii introductive a reclamantului a

fost desființat.

Recurentul - pârât arată că

argumentele instanței de apel nu pot fi acceptate, deoarece instanța de

judecată nu putea proteja speranțe ce nu au o configurare juridică, în cauză

nefiind pronunțată o hotărâre definitivă și executorie, indiferent de cât de

îndreptățite ar fi acestea din punct de vedere moral.

În plus, mai arată că numai persoanele

în viață pot dobândi și exercita drepturi și obligații, or cum la data

formulării acțiunii persoana condamnată era decedată aceasta nu putea dobândi

dreptul reglementat de prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

și ca atare nici nu l-a putut transmite succesorilor săi.

Recurentul - pârât critică decizia

recurată și în privința daunelor morale, susținând că în considerentele

reținute instanța de apel a respins apărările sale cu privire la

inadmisibilitatea acțiunii și a procedat la cuantificarea daunelor morale,

având în vedere criteriile europene de apreciere a prejudiciului moral,

respectiv principiul rezonabilității, al echității și al proporționalității.

Or, din considerente nu rezultă cum au fost respectate aceste principii la

stabilirea dreptului la daune morale a reclamantei, atâta timp cât instanțele

de fond nu au stabilit dacă urmașii persoanei condamanate au beneficiat de

indemnizația lunară și facilitățile acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990.

Acordarea unor compensații materiale

este justificată doar în cazul acelor persoane ale căror posibilități de viață

au fost alterate iremediabil ca urmare a unor fapte ilicite, chiar CEDO a acordat

compensații bănești doar atunci când s-a făcut dovada de către reclamant că

prejudiciul nu este complet compensat prin constatarea încălcării, fiind

necesară și acordarea unei compensații bănești pentru îmbunătățirea condițiilor

de viață iremediabil vătămate.

Analiza recursurilor

Înalta Curte va analiza controlul de

nelegalitate din prisma efectelor deciziei nr. 358/2010 pronunțată de Curtea

Constituțională, prin raportare la decizia nr. 12/2011 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.

Criticile formulate de pârât aduc în

discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Problema de drept care se pune în

speță nu este cea a îndreptățirii reclamantei la acordarea daunelor morale în

condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, sau cuantumul

acestor despăgubiri, ci aceea dacă acest text de lege mai poate fi aplicat

cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității

unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte

pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai

situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții  Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, care era în măsură să confere

reclamantei un „bun" în sensul art. l din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Nu se poate spune, deci, că fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul său.

În ceea ce privește legitimitatea

demersului organului jurisdicțional constituțional, ea decurge din atribuțiile

pe care le are conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general

imperios transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale (înlăturarea

unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în

aceeași materie).

Așadar, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

Referitor la obligativitatea efectelor

deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și

Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si

Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile

Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate

întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și

considerentele care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act normativ, în

perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității,

își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu

mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar

prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare,

„instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și

să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale

”

.

Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale,

ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene nu i le legitimează.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era

ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Pe de altă parte, nu se poate reține

nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de asemenea greșit a reținut instanța

de apel.

Principiul nediscriminării cunoaște

limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de

discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese

soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții

Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Se va face, astfel, distincție între

situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura

în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice

voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de

fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care

le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor

juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind

efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în

vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le

poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare

la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă

situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă,

anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act

normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza

analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr.

221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei

legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră

drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea

anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au

suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a

menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul

publicării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare

definitivă din partea instanței de judecată, nu se poate considera că

reclamanta beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să

intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. La momentul la care instanța

de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă

norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând,

în absența unor dispoziții legale exprese.

Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de

legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu

este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă

echilibrul procesual, pentru ca nu emitentul actului este cel care revine

asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează

activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a

asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin

pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia

cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un

proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât

reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul

la despăgubiri morale.

În acest context, trebuie reținut că

principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive

obiective și rezonabile.

Izvorul „discriminării" constă în

pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă

a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior

adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Față de toate aceste considerente,

reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J.,

urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a întemeiat soluția

privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional

printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior

soluționării definitive a litigiului.

Recursul declarat de reclamantă este

nefondat.

În raport de dezlegarea dată

recursului pârâtului, analiza criticilor formulate de reclamant privind

cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de

interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în

condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de

drept.

Împrejurarea că în cauze cu obiect

similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul analizei judiciare

specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt și de probele

administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din prezenta cauză,

întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanța de

judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse

judecății, în spiritul și litera legii.

Pentru aceste considerente, față de

prevederile art. 312 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța va admite

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea, împotriva

deciziei civile nr. 95/ A din 11 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă,

și va modifica decizia, în sensul că va respinge apelul declarat de reclamanta

V.A. împotriva Sentinței civile nr. 781 din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului

Vrancea, secția civilă. Totodată, va respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta V.A. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a

Finanțelor Publice Vrancea împotriva deciziei civile nr. 95/ A din 11 mai 2011

a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Modifică decizia în sensul că:

Respinge, ca nefondat, apelul declarat

de reclamanta V.A. împotriva sentinței civile nr. 781 din 18 noiembrie 2010 a

Tribunalului Vrancea, secția civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta V.A. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

08 iunie 2012.