ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4236/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Curtea de Apel Galați, secția civilă, prin decizia civilă nr. 95/ A din 11 mai 2011 a admis apelul declarat de reclamanta V.A., a schimbat în tot Sentința civilă nr. 781/2010 a Tribunalului Vrancea, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român la despăgubiri în cuantum de 6000 euro (contravaloarea în lei la data plății). Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele considerente: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Vrancea la nr. 2209/91/2010, reclamanta V.A. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a solicitat ca pârâtul să-i plătească despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat tatălui său Colț Toader prin condamnarea cu caracter politic.

A arătat că tatăl său a fost condamnat prin Sentința penală nr. 755/1957 a Tribunalului Militar Galați la 7 am închisoare pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale. Pentru prejudiciul moral cauzat tatălui său prin condamnare reclamanta a solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca pârâtul să-i plătească despăgubiri. Prin Sentința civilă nr. 781/2010 a Tribunalului Vrancea s-a respins ca nefondată acțiunea, reținându-se în motivare că prin deciziile nr. 1358, 1360 și 1354 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I,ce constituiau temeiul de drept al acțiunii.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta care a invocat, în esență, încălcarea următoarelor principii: - neretroactivitatea legii civile ; - dreptul la un proces echitabil; - art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului; - art. 14 din Convenție privind principiul egalității în drepturi și crearea unor situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive. Curtea de Apel a analizat în ce măsură dispariția temeiului juridic al acțiunii pe parcursul soluționării dosarului ca urmare a constatării neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 prin deciziile nr. 1354/2010, nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 aduce atingere art. l din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Instanța de apel, într-o motivare amplă, tinzând la considerente supraabundente față de speța concretă, cu aprecieri de ordin teoretic asupra temeiului juridic al cererii introductive, precum și cu o prezentare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la noțiunile de speranță legitimă și bun în sensul art. l Protocolul 1 C.E.D.O., a conchis că decizia dată de Curtea Constituțională se aplică doar cererilor introduse pe rolul instanțelor ulterior pronunțării acesteia, întrucât, dacă s-ar dispune astfel, s-ar încălca principiul nediscriminării prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. Reclamanta a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., prin care a arătat că hotărârea este nelegală, deoarece instanța nu a avut în vedere la acordarea daunelor morale criteriile de evaluare stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, importanța valorilor lezate și consecințele negative suferite de persoana vătămată și nici implicațiile acestora în viața socială a persoanei vătămate. Susține că instanța nu a avut în vedere nici jurisprudența internă, nici jurisprudența C.E.D.O. în stabilirea cuantumului daunelor morale și a pus reclamanta într-o poziție discriminatorie față de alți justițiabili aflați în situații juridice similare, care au obținut despăgubiri mult mai mari, cu încălcarea dispozițiilor art. 14 din C.E.D.O. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs și pârâtul, indicând drept motiv de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., solicitând admiterea recursului, cu consecința respingerii acțiunii. În dezvoltarea criticilor arată, în esență, că instanța de apel trebuia să se raporteze la incidența în cauză a deciziei nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională și să constate că temeiul juridic care a stat la baza acțiunii introductive a reclamantului a fost desființat. Recurentul - pârât arată că argumentele instanței de apel nu pot fi acceptate, deoarece instanța de judecată nu putea proteja speranțe ce nu au o configurare juridică, în cauză nefiind pronunțată o hotărâre definitivă și executorie, indiferent de cât de îndreptățite ar fi acestea din punct de vedere moral.

În plus, mai arată că numai persoanele în viață pot dobândi și exercita drepturi și obligații, or cum la data formulării acțiunii persoana condamnată era decedată aceasta nu putea dobândi dreptul reglementat de prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și ca atare nici nu l-a putut transmite succesorilor săi. Recurentul - pârât critică decizia recurată și în privința daunelor morale, susținând că în considerentele reținute instanța de apel a respins apărările sale cu privire la inadmisibilitatea acțiunii și a procedat la cuantificarea daunelor morale, având în vedere criteriile europene de apreciere a prejudiciului moral, respectiv principiul rezonabilității, al echității și al proporționalității.

Or, din considerente nu rezultă cum au fost respectate aceste principii la stabilirea dreptului la daune morale a reclamantei, atâta timp cât instanțele de fond nu au stabilit dacă urmașii persoanei condamanate au beneficiat de indemnizația lunară și facilitățile acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990. Acordarea unor compensații materiale este justificată doar în cazul acelor persoane ale căror posibilități de viață au fost alterate iremediabil ca urmare a unor fapte ilicite, chiar CEDO a acordat compensații bănești doar atunci când s-a făcut dovada de către reclamant că prejudiciul nu este complet compensat prin constatarea încălcării, fiind necesară și acordarea unei compensații bănești pentru îmbunătățirea condițiilor de viață iremediabil vătămate.

Analiza recursurilor Înalta Curte va analiza controlul de nelegalitate din prisma efectelor deciziei nr. 358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, prin raportare la decizia nr. 12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii. Criticile formulate de pârât aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Problema de drept care se pune în speță nu este cea a îndreptățirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, sau cuantumul acestor despăgubiri, ci aceea dacă acest text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, care era în măsură să confere reclamantei un „bun" în sensul art. l din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său. În ceea ce privește legitimitatea demersului organului jurisdicțional constituțional, ea decurge din atribuțiile pe care le are conform legii și Constituției, iar motivul de ordin general imperios transpare din motivarea deciziei Curții Constituționale (înlăturarea unor situații de incoerență și instabilitate, a unei duble reglementări în aceeași materie).

Așadar, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale ” . Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Pe de altă parte, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum de asemenea greșit a reținut instanța de apel. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Se va face, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul publicării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare definitivă din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanta beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. La momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru ca nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.

Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale. În acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Izvorul „discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Față de toate aceste considerente, reținute prin raportare la decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J., urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel și-a întemeiat soluția privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituțional printr-o decizie a instanței de contencios constituțional, publicată anterior soluționării definitive a litigiului. Recursul declarat de reclamantă este nefondat. În raport de dezlegarea dată recursului pârâtului, analiza criticilor formulate de reclamant privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanței asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condițiile în care însăși cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.

Împrejurarea că în cauze cu obiect similar s-au pronunțat soluții diferite, este rezultatul analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, funcție de situația de fapt și de probele administrate, nefiind de natură să influențeze soluția din prezenta cauză, întrucât practica judiciară nu reprezintă un izvor de drept, iar instanța de judecată este suverană în a-și forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecății, în spiritul și litera legii. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea, împotriva deciziei civile nr. 95/ A din 11 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă, și va modifica decizia, în sensul că va respinge apelul declarat de reclamanta V.A.

împotriva Sentinței civile nr. 781 din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Vrancea, secția civilă. Totodată, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta V.A. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Vrancea împotriva deciziei civile nr. 95/ A din 11 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Modifică decizia în sensul că: Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta V.A. împotriva sentinței civile nr. 781 din 18 noiembrie 2010 a Tribunalului Vrancea, secția civilă. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.A. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 iunie 2012.