ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4554/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4554/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 5

mai 2010 pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamanții P.C., P.I., M.A. și P.N.

au solicitat, în contradictoriu cu

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata

sumei de 260.000 Euro reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul produs

prin condamnarea suferită de tatăl

lor, P.G.,

decedat la data de 07 iunie 1992, în baza căreia a

suportat o detenție

de 4 ani și 6 luni.

În motivare,

reclamanții au arătat că tatăl lor, P.G.,

a

fost condamnat la 5 ani închisoare din motive politice printr-o hotărâre pe

care nu o pot preciza.

Prin sentința civilă nr. 897 din 14

decembrie 2010 , Tribunalul Vrancea, secția civilă,

a respins, ca neîntemeiată, acțiunea.

Pentru a se

pronunța astfel, prima instanță a reținut că, potrivit

înscrisurilor înaintate de C.N.S.A.S.,

P.G.

a fost condamnat la 5

ani

închisoare prin sentința penală nr. 190 din 13 martie 1952 a Tribunalului

Militar Galați rămasă definitivă la data de 24 iunie 1952 prin respingerea

recursului pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 209 C. pen.

Tribunalul a mai reținut că prin

Deciziile Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, publicate în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a fost admisă

excepția

de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea

nr. 221/2009, constatându-se că acestea sunt neconstituționale, situație față

de care textul legal pe care s-au fundamentat pretențiile reclamanților a

devenit lipsit de efecte juridice, acțiunea nemaiputând fi primită.

Împotriva

acestei sentințe civile au declarat recurs reclamanții

P.C., P.I., M.A., P.N.,

arătând că, deși este adevărat că

dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale, prin efectul art. 4 alin. (2) și (4) din Legea nr. 221/2009

raportat la dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

care interzic

discriminarea, trebuie ca

tuturor foștilor condamnați politic să li se

recunoască dreptul la

acțiune deoarece, astfel cum chiar Curtea Constituțională a statuat prin

jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața legii presupunând

instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul

urmărit, nu sunt diferite.

Pe de altă parte, reclamanții au mai

arătat că, la data

introducerii cererii de

chemare în judecată sub imperiul Legii nr.

221/2009, s-a născut dreptul

de a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel

că legea aflată în vigoare la data formulării cererii este aplicabilă pe tot

parcursul procesului. Chiar

dacă art. 5 alin.

(1) din Legea a fost declarat neconstituțional, decizia

Curții

Constituționale este aplicabilă doar cererilor promovate

ulterior publicării acesteia nu si celor

înregistrate anterior pe rolul

instanțelor judecătorești.

Reclamanții au mai susținut că la data

introducerii acțiunii avea o speranță legitimă și, deci, un bun în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin decizia civilă nr. 248/R din 19

aprilie 2011, Curtea de

Apel Galați, secția

civilă, a

admis recursul reclamanților, a modificat

în tot sentința atacată, în sensul că

a admis acțiunea și a obligat

pârâtul, la

plata către reclamanți, a echivalentului în lei al sumei de

4600 Euro,

cu titlu de daune morale.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de recurs a reținut, în esență, că deși prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, această

decizie nu își produce efectele specifice

în cazul în care, la data publicării în Monitorul Oficial, cauza se afla

deja pe rolul instanței de fond, și, cu atât mai puțin, în cazul în

care, în respectiva cauză fusese deja dată o hotărâre în primă instanță.

Cum reclamanta a promovat acțiunea de

față la data de 12 mai 2010, deci înainte de pronunțarea celor două decizii de neconstituționalitate,

rezultă că decizia de neconstituționalitate în discuție nu este incidență la

speță, o interpretare contrară fiind de natură să conducă la încălcarea art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenție cu referire la noțiunea de

„bun" și de „speranță

legitimă",

a principiilor egalității de tratament și nediscriminării.

Referitor la

solicitarea de acordare a daunelor morale, instanța

de recurs a

reținut că autorul reclamanților a fost condamnat la 5 ani

închisoare prin sentința penală nr.

190 din 13 martie 1952 a Tribunalului Militar Galați, din care a executat 4 ani

și 6 luni, aspect ce îi îndreptățește pe aceștia la despăgubiri pentru

prejudiciul moral astfel creat.

In aprecierea asupra

cuantumului acestor despăgubiri, instanța

de

recurs a avut în vedere perioada efectivă de detenție, intervalul mare de timp

care a trecut de la producerea prejudiciului, faptul că

reclamanții au beneficiat și de drepturile acordate prin Decretul-lege

nr.

118/1990, astfel încât suma de 4600 Euro se constituie într-o reparație

echitabilă.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs

reclamanții P.C.

,

P.I., M.A., P.N.,

formulând

următoarele critici:

I.

Hotărârea pronunțată încalcă

principiul neretroactivității legii astfel cum este consacrat de dispozițiile

art. 15 alin. (2) din Constituția României, întrucât legea în vigoare la

momentul

formulării cererii de chemare în

judecată este aplicabilă în tot cursul

procesului, situație față de care

decizia de neconstituționalitate nu

este

incidență în cauză, ea având efecte numai pentru viitor.

II.

Hotărârea instanței de apel încalcă

principiul nediscriminării astfel cum este consacrat de art. 14 din Convenția Europeană,

în sensul că prin constatarea incidenței în cauză a deciziei de

neconstituționalitate se creează un tratament juridic

discriminatoriu față de persoane aflate în situații identice, respectiv,

persoanele care au obținut hotărâri definitive și irevocabile de obligare

a Statului Român la plata daunelor morale pentru prejudiciile create prin

măsurile abuzive de natură administrativă și

privativă

de libertate, persoanele care au obținut o hotărâre de primă

instanță,

dar care nu este încă definitivă, persoanele care vor introduce în viitor

astfel de cereri, precum și între persoanele care au obținut despăgubiri în

temeiul Legii nr. 221/2009 și cele care au

obținut

despăgubiri în temeiul art. 504 C. proc. pen.

III.

Instanța de apel a încălcat art. 6

CEDO privind dreptul la un proces echitabil, calificând calea de atac ca fiind

recurs, fără a pune în discuția părților acest aspect și privându-le, astfel,

de un grad de jurisdicție, fiind încălcate formele de procedură prevăzute sub

sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

IV.

Instanța de apel a apreciat în mod

greșit asupra cuantumului daunelor morale, fără a arăta care au fost criteriile

pentru care a procedat la micșorarea acestora, fiind și sub acest

aspect încălcat art. 14 din Convenție, în sensul

că reclamanții au fost puși într-o poziție discriminatorie în raport cu alți

solicitanți, care au

obținut

reparații mai mari, făcând în acest sens trimitere la practica

ICCJ în

materie (decizia 2220/2007, prin care s-au acordat 1.000.000.000 lei vechi

pentru 6 luni de reținere nelegală, decizia 3189/2005 prin care s-au acordat

despăgubiri de 30.000 dolari SUA pentru 8 luni de arest preventiv nelegal,

decizia 1604/2007 prin care s-a acorda 1 miliard lei pentru 26 zile de arest

preventiv, cauza Orășel Lucian în care s-au acordat 500.000 Euro pentru o

condamnare abuzivă de 8 ani, cauza V.G. în care s-a acordat 125.000 Euro pentru

2 luni de arest preventiv).

Înalta Curte, analizând cu prioritate,

în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția de

inadmisibilitate a recursului invocată de pârât prin întâmpinare, constată

următoarele:

Căile de atac reprezintă mijloace sau

remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita

verificarea legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești și, în final,

remedierea erorilor săvârșite, constituind astfel pentru părți o

garanție a respectării drepturilor lor

fundamentale.

Rezultă că împotriva hotărârii

judecătorești se pot exercita căile de atac prevăzute de lege prin dispoziții

imperative, de la care

nu se poate deroga,

deoarece se întemeiază pe interesul general de a

înlătura orice cauze

care ar putea ține în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.

Recursul este o

cale extraordinară de atac, nedevolutivă și

nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia, în

cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, se exercită controlul

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept.

Potrivit art. 299 alin. (1) C. proc.

civ. „hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în

condițiile

prevăzute de lege, hotărârile

altor organe jurisdicționale sunt supuse

recursului", iar potrivit

art. 377 alin. (2) pct. 4 din același cod „sunt hotărâri irevocabile hotărârile

date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii".

Prin coroborarea

textelor legale anterior citate, rezultă că pot fi

atacate cu recurs numai hotărârile

definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile

altor organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege.

Față de aceste dispoziții, recursul

declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanțe de recurs este

inadmisibil, o

asemenea hotărâre nefiind

susceptibilă de a mai fi supusă acestei căi

de atac.

O asemenea concluzie derivă din regula

unicității dreptului de a folosi o cale de atac, or, cum un asemenea drept este

unic,

epuizându-se chiar prin exercițiul

lui, o persoană nu se poate judeca

de mai multe ori în aceeași cale de

atac.

Art. XIII pct. 1 din Legea nr.

202/2010 a suprimat calea de

atac a apelului

în litigiile întemeiate pe Legea nr. 221/2009, statuând

că „hotărârea pronunțată potrivit alin. (4) este

supusă recursului, care

este de competența curții de apel".

Hotărârea primei instanțe a fost

pronunțată la data de 14 decembrie 2010, devenind astfel incident în cauză art.

XXVI din Legea nr. 202/2010, conform căruia modificările și completările aduse

Legii nr. 221/2009 prin actul normativ arătat „...se aplică și

proceselor aflate în curs de soluționare în primă

instanță dacă nu s-a

pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării

în vigoare a prezentei legi".

Cum normele de procedură sunt de

imediată aplicare, iar în cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr.

202/2010, nu se pronunțase o hotărâre care să tranșeze litigiul dedus

judecății, rezultă că singura cale de atac ce se poate exercita împotriva

hotărârii de primă instanță, potrivit dispozițiilor legale anterior citate,

este aceea a recursului, soluționat de Curtea de Apel Galați prin decizia

civilă nr. 248/R din 19 aprilie 2011.

Având în vedere că hotărârea de

soluționare a recursului este irevocabilă, recursul declarat împotriva ei este

inadmisibil, urmând a fi respins ca atare.

Susținerile recurenților-reclamanți,

conform cărora, calificând calea de atac drept recurs fără a pune în discuția

părților acest aspect

instanța

de apel ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil, privându-le astfel de un

grad de jurisdicție, hotărârea fiind lovită de nulitate, conform dispozițiilor

art. 105 alin. (2) C. proc. civ., sunt nereale și nu pot fi primite.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

Curții de Apel Galați la data de 9 martie 2011, având prim termen de judecată

la data de 13 aprilie 2011, dată la care a fost luată în pronunțare, fiind

amânată pronunțarea pentru data de 19 aprilie 2011.

Calea de atac

declarată de reclamanți a fost aceea a recursului,

situație față de care nu a fost

necesară și nu a existat nicio recalificare făcută de instanța de apel, care a

judecat cauza prin prisma căii de atac prevăzute de noile modificări

legislative.

Calea de atac

împotriva hotărârilor de primă instanță date în

materia Legii nr. 221/2009 este cea

prevăzută de legea în vigoare la

momentul

declarării ei, în speță, art. XIII pct. 1 din Legea nr. 202/2010 raportat la

art. XXVI din același act normativ, texte legale la care s-a făcut referire în

considerentele anterioare.

In atare

situație, punerea sau nepunerea în discuție a calificării

căii de atac nu are nicio o relevanță

și nu atrage incidența dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât

calea de atac este expres prevăzută de lege, nu este la aprecierea

judecătorului, iar părțile nu pot invoca necunoașterea legii.

Pe de altă parte,

chiar recurenții-reclamanți și-au intitulat calea

de atac „recurs", rezultând

astfel conformarea acestora la modificările legislative de imediată aplicare.

Față de cele expuse anterior,

criticile recurenților-reclamanți

privind

încălcarea principiilor neretroactivității și nediscriminării ca

efect a

aplicării în cauză a deciziei de neconstituționalitate nr.

1358/2010, precum și criticile privind cuantumul

daunelor morale

acordate, nu vor mai fi avute în vedere, dată fiind

prioritatea de analizare a excepției de inadmisibilitate a căii de atac și

admiterea acesteia, sens în care devine inutilă cercetarea aspectelor de fond deduse

judecății.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de reclamanții

P.C., P.I., M.A., P.N.

împotriva

deciziei nr. 248/R din 19

aprilie 2011 a Curții de Apel Galați, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie

2012.