ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1861/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 20 iulie 2009, astfel cum a fost precizată, reclamantele B.M. și V.V.V. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Constanta, Municipiul Constanta reprezentat prin Primar, Consiliul Local Constanta, F.L. și C.S., anularea dispoziției nr. 3860 din 22 iunie 2009 emisă de Primarul municipiului Constanța, constatarea dreptului reclamantelor la restituirea imobilului situat în Constanța, compus din construcție, respectiv corpul A format din parter și etaj, și teren în suprafață de 250 mp și obligarea pârâților la restituirea în natură a bunului, iar în subsidiar, la acordarea de despăgubiri.

In motivare s-a arătat că prin dispoziția atacată a fost respinsă ca rămasă fără obiect notificarea prin care reclamantele au solicitat restituirea imobilului în litigiu și că soluția este nelegală deoarece pârâtele persoane fizice au formulat acțiune în revendicare a acestui bun prin fraudarea legii, considerându-se singurele moștenitoare. S-a mai susținut că pârâtele au uzat și de procedura Legii nr. 10/2001 și că ulterior au vândut în mod fraudulos imobilul, pentru suma modică de 100.000 lei, deși existau și alte notificări formulate în temeiul actului normativ menționat cu privire la acest bun. Pârâtele F.L. și C.S. au invocat prin întâmpinare excepția inadmisibilității cererii, pe cea a autorității de lucru judecat, excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului Constanța și a Municipiului Constanța și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor.

Au susținut pârâtele că prin sentința civilă nr. 376 din 12 mai 1999 a Tribunalului Constanța, definitivă prin decizia nr. 70/C/2000 a Curții de Apel Constanța și irevocabilă prin decizia nr. 3241 din 01 februarie 2002 a Curții Supreme de Justiție, le-a fost admisă acțiunea în revendicare a imobilului ce face obiectul litigiului, care ulterior le-a fost predat în cadrul executării silite.

In acest litigiu instanța a stabilit cu autoritate de lucru judecat că imobilul a fost preluat abuziv de stat din proprietatea autoarei B.A., care avea calitatea de unic proprietar la acel moment și era exceptată de la măsura naționalizării astfel că, în condițiile în care la data preluării bunului autorul reclamantelor nu avea calitatea de proprietar, nici eventualii moștenitori ai acestuia nu au calitatea de persoane îndreptățite; din această perspectivă, nici pârâtul Municipiul Constanța nu are calitatea de unitate deținătoare pentru că bunul a fost radiat din patrimoniul unității administrativ teritoriale înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Asupra excepțiilor invocate tribunalul și-a exprimat punctul de vedere prin încheierea pronunțată în ședința din 08 martie 2010, unde a arătat motivele avute în vedere la deliberare.

Prin sentința civilă nr. 1397 din 08 septembrie 2010 Tribunalul Constanta a respins acțiunea reclamantelor ca nefondată și le-a obligat la plata cheltuielilor de judecată. La pronunțarea hotărârii s-au avut în vedere următoarele: - cererea prin care reclamantele au solicitat restituirea imobilului situat în Constanta, a rămas fără obiect ca urmare a transferării acestui bun către pârâtele persoane fizice, reclamante în acțiunea în revendicare a aceluiași imobil, soluționată prin sentința civilă nr. 376/1999 a Tribunalului Constanța, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 70/C/2000 a Curții de Apel Constanța. - conform procesului verbal de executare silită și protocolului de predare primire încheiat la 10 iulie 2000 bunul a fost predat pârâtelor F.L.

si C.S. - unitatea administrativ teritorială deținea imobilul în discuție la momentul formulării notificărilor reclamantelor, însă acesta a fost predat înainte de finalizarea procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001, în temeiul unei hotărâri judecătorești intrată în puterea lucrului judecat, hotărâre prin care a fost soluționată o acțiune în revendicare formulată anterior intrării în vigoare a legii speciale. - în mod corect a constatat unitatea deținătoare investită cu soluționarea notificării reclamantelor că aceasta a rămas fără obiect, pentru că, pe de o parte, imobilul a fost restituit în temeiul titlului executoriu menționat anterior, iar pe de altă parte, pentru că în prezent nu mai are calitatea de unitate deținătoare a bunului.

- primarul - ca persoană emitentă a deciziei de acordare sau de respingere a măsurilor reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001 - nu poate statua asupra drepturilor succesorale ale părților și nici dispune asupra îndreptățirii acestora la masa succesorală a autorilor persoanelor notificatoare. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele B.M. și V.V.V. și au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte: - încălcarea limitelor judecății prin nesoluționarea cererilor accesorii care au vizat constatarea dreptului apelantelor reclamante la restituire, deci implicit calitatea acestora de persoane îndreptățite, și obligarea pârâților la despăgubiri, cereri formulate atât în contradictoriu cu unitatea deținătoare, cât și cu pârâtele persoane fizice, care au cules singure toate beneficiile recunoscute de lege pentru imobilul în litigiu, în dauna drepturilor reclamantelor apelante.

- fraudarea legii - prin nesancționarea conivenței frauduloase dintre unitatea deținătoare și celelalte moștenitoare - și încălcarea regulii unanimității. Au susținut apelantele că au formulat notificare pentru restituirea imobilului din 13 august 2001 și că formularea acțiunii în revendicare pe dreptul comun pentru același bun le-a fost făcută cunoscută abia după 8 ani, ceea ce dovedește conivența frauduloasă dintre unitatea deținătoare și celelalte moștenitoare, înțelegere pe care instanța de fond trebuia să o sancționeze prin obligarea acestora la plata de despăgubiri în limita drepturilor ce le aparțin.

Referitor la unanimitate s-a susținut că, față de prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001 și de împrejurarea că reclamantele au formulat în termen notificarea, cotele ce se cuvin acestora nu le pot profita intimatelor pârâte, cu atât mai mult cu cât la data formulării notificării imobilul făcea parte din patrimoniul unității deținătoare, iar dacă termenul de 60 de zile stabilit de art. 25 alin. (1) din lege ar fi fost respectat, situația juridică ar fi fost total diferită. Au mai pretins apelantele că deși termenul de soluționare a notificării este unul de recomandare se impunea ca instanța de fond să sancționeze nerespectarea lui, respectiv conduita nelegală a unității administrativ teritoriale în procedura administrativă de soluționare a notificării.

- greșita aplicare a dispozițiilor care reglementează puterea lucrului judecat pentru că efectul pozitiv al acestei prezumții nu poate fi reținut prin raportare la decizia civilă nr. 300/C din 10 decembrie 2001 a Curții de Apel Constanța întrucât în litigiul anterior raportul litigios nu a fost opus și apelantelor, ci altor părți litigante. - greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a art. 966 C. civ. pentru că lipsa de obiect a cererii de restituire formulată de apelante ar fi putut fi fundamentată doar pe realizarea dreptului pretins, care în cauză nu a avut loc, ceea ce conduce la concluzia că dispoziția atacată este lovită de nulitate absolută.

Au arătat apelantele că și în ipoteza în care s-ar aprecia că Municipiul Constanța nu mai are calitatea de unitate deținătoare a imobilului, actul atacat este, de asemeni, lovit de nulitate pentru că în lipsa acestei calități nu mai avea nici competența legală de soluționare a notificării în temeiul Legii nr. 10/2001. S-a susținut și că imposibilitatea reformării sau retractării hotărârii judecătorești pronunțată pe dreptul comun nu exclude recunoașterea dreptului apelantelor de a beneficia de măsurile reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001 - care instituie o procedură specială ce prevala față de orice demers pe dreptul comun și pe care pârâții au încălcat-o cu scopul vădit al fraudării drepturilor titularelor căii de atac.

Pe cale de consecință, s-a pretins că instanța de fond era obligată să dea eficiență prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care reglementează constatarea și stabilirea în cote părți ideale a dreptului de proprietate în cazul unei pluralități de solicitanți - persoane îndreptățite, și să oblige toți pârâții la restituirea imobilului în natură cu respectarea drepturilor tuturor comoștenitorilor deoarece legea nu distinge între unități deținătoare persoane juridice sau persoane fizice. Prin concluzii scrise intimatele F.L. și C.S. au solicitat respingerea apelului ca nefondat și obligarea apelantelor la plata cheltuielilor de judecată.

S-a susținut că instanța de fond a rezolvat toate cererile cu soluționarea cărora a fost investită, astfel cum au fost ele precizate, și că aprecierea tribunalului asupra lipsei de obiect a notificării reclamantelor este pe deplin întemeiată pentru că imobilul a fost revendicat și le-a fost restituit pârâtelor în procedura de drept comun, în cadrul căreia s-a examinat situația lui juridică - din perspectiva preluării bunului de către stat, a persoanei care îl deținea în proprietate la acel moment și al încadrării lui în categoria celor care puteau fi restituite în natură. Prin decizia civilă nr. 139/C din 2 martie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul formulat de apelantele reclamante B.M.

și V.V.V., în contradictoriu cu intimații pârâți PRIMARUL

MUNICIPIULUI CONSTANȚA, MUNICIPIUL CONSTANȚA PRIN PRIMAR, CONSILIUL LOCAL

CONSTANȚA, F.L. și C.S., împotriva sentinței civile nr. 1397 din 8 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă, în dosarul nr. 7090/118/2009, ca neîntemeiat. Au fost obligate apelantele la plata sumei de 300 lei către intimații Primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța și a sumei de 1240 lei către intimatele F.L. și C.S., reprezentând cheltuieli de judecată. Curtea de Apel a reținut următoarele: Din interpretarea prevederilor art.129 alin. ultim C. proc. civ. , potrivit cărora judecătorii sunt datori să hotărască numai asupra celor ce formează obiectul pricinii dedusă judecății, a rezultat că instanța nu poate depăși limitele investirii sale și, totodată, că ea nu poate să lase nesoluționate capetele de cerere cu a căror judecare a fost legal sesizată pentru că o asemenea omisiune constituie o încălcare esențială a legii și duce la desființarea hotărârii.

În speță, prin cererea de investire a instanței de fond, astfel cum a fost precizată anterior primului termen de judecată, reclamantele au solicitat anularea dispoziției nr. 3860 emisă de Primarul municipiului Constanța la 22 iunie 2009, constatarea dreptului lor la restituirea imobilului în litigiu, situat în Constanța, și obligarea pârâților la restituirea în natură a bunului, conform Legii nr. 10/2001 și cu respectarea drepturilor tuturor comoștenitorilor, iar în subsidiar, obligarea acestora la acordarea de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001.

Soluționând acțiunea, tribunalul a respins cererea de anulare a dispoziției atacate - constatând că a fost emisă cu respectarea prevederilor legale în materie și în raport de starea de fapt actuală a bunului, care a fost corect reținută - și, pe cale de consecință, a respins ca nefondate și cererile subsidiare formulate de reclamante - astfel cum rezultă din considerentele finale ale hotărârii, unde se arată că în acest cadru procesual nu se poate statua asupra drepturilor succesorale ale părților sau dispune asupra îndreptățirii acestora la masa succesorală a autorilor persoanelor notificatoare.

A rezultat, deci, atât din dispozitivul hotărârii atacate - care respinge ca nefondată întreaga acțiune a reclamantelor, nu doar cererea de anulare a dispoziției primarului - cât și din considerentele acesteia, că instanța de fond a rezolvat toate cererile cu judecata cărora a fost investită, astfel că nu se poate pretinde cu temei nesocotirea limitelor judecății și încălcarea obligației instituită de prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. De altfel, în condițiile în care dispoziția contestată a finalizat pe cale de excepție procedura declanșată în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, constatând că acesta a fost restituit pârâtelor F.L. și C.S.

în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, iar tribunalul a apreciat ca legală soluția pronunțată, examinarea aspectelor referitoare la calitatea reclamantelor, de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii, ca și a posibilității de restituire în natură a acestui bun, depășește limitele analizei impusă de verificarea legalității și temeiniciei acestei excepții. Nu poate fi imputată instanței de fond nici nesancționarea pretinsei conivențe frauduloase dintre unitatea deținătoare și pârâtele persoane fizice deoarece acțiunea în revendicare a imobilului în litigiu a fost formulată de pârâte anterior notificărilor prin care reclamantele au solicitat acordarea măsurilor reparatorii pentru același bun, respectiv în 1998; pe de altă parte, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3858 din 18 august 1999 la BNP C.B.

imobilul în litigiu a fost înstrăinat de pârâtele persoane fizice, ori transcrierea acestui act în registrul de transcripțiuni a asigurat opozabilitatea lui față de terți, inclusiv față de reclamante, astfel că nu se poate susține cu temei ascunderea de către pârâți, în mod intenționat și cu rea credință, a revendicării și restituirii bunului în litigiu, susținere care a fundamentat motivul de apel referitor la fraudarea drepturilor reclamantelor prin consensul părților adverse. Critica ce vizează soluționarea acțiunii cu nesocotirea regulii unanimității este, de asemeni, neîntemeiată în condițiile în care instanța nu a stabilit asupra calității reclamantelor și a pârâtelor persoane fizice de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii, deci nu a examinat cauza și din perspectiva art. 4 din Legea nr. 10/2001.

In materia imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 există o suprapunere a actelor normative, dar persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin lege dreptul de opțiune între calea instituită de acest act normativ (cu părăsirea dreptului comun în materia revendicării) sau continuarea acțiunii în revendicare inițiată anterior intrării în vigoare a legii speciale, în condițiile art. 47 alin. (1) din acest act normativ. In cauză, pârâtele F.L. și C.S. au optat pentru continuarea judecății pe calea dreptului comun, iar această opțiune a avut drept consecință suspendarea procedurii de restituire a aceluiași imobil, întemeiată pe dispozițiile legii speciale de reparație, conform art. 46 din acest act normativ.

Prin decizia civilă nr. 300/C din 10 decembrie 2001 a Curții de Apel Constanța, irevocabilă prin decizia civilă nr. 3241 din 01 octombrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, acțiunea în revendicare mai sus menționată a fost admisă, iar această modalitate de soluționare a cererii de restituire întemeiată pe prevederile dreptului comun a avut drept consecință lipsirea de obiect a cererilor de acordare a măsurilor reparatorii formulate de reclamante și pârâtele persoane fizice pentru același bun, în temeiul legii speciale de reparație.

A rezultat, din considerentele expuse, că până la data pronunțării irevocabile asupra acțiunii în revendicare nu se poate reține culpa unității administrativ teritoriale, prin primar, în nesoluționarea notificărilor reclamantelor, iar împrejurarea că soluția respingerii lor a fost pronunțată abia în 2009 este, de asemenea, lipsită de relevanță în soluționarea cererii de anulare a dispoziției prin care ea a fost pronunțată pentru că, prin restituirea bunului pe calea dreptului comun, procedura administrativă de restituire nu mai avea obiect.

S-a constatat, pe de altă parte, că nerespectarea de către unitatea deținătoare a termenului de 60 de zile stabilit de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 îndreptățea reclamantele să solicite instanței judecătorești competente obligarea ei la emiterea dispoziției motivate - pentru că o asemenea obligație decurge din lege și face parte dintr-o procedură administrativ jurisdicțională prealabilă, instituită în mod imperativ, inclusiv sub aspectul termenelor - ori dovada unui asemenea demers procesual nu a fost făcută în cauză.

Nefondată este și critica referitoare la reținerea puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 300/C din 10 decembrie 2001 a Curții de Apel Constanța deoarece tribunalul nu a statuat asupra existenței sau întinderii dreptului de proprietate pretins de reclamante și pârâtele persoane fizice în raport cu această hotărâre judecătorească, ci a constatat doar imposibilitatea continuării procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii ca urmare a restituirii bunului prin admiterea acțiunii în revendicare. Considerentele anterioare demonstrează și netemeinicia criticii ce vizează aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a prevederilor art. 966 C. civ.

- conform căreia respingerea ca rămase fără obiect a cererilor de acordare a măsurilor reparatorii formulate de reclamante pentru imobilul în litigiu putea interveni numai în ipoteza realizării dreptului lor la despăgubire - deoarece, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „se restituie, în condițiile prezentei legi, numai imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor, și nerestituite", ori această condiție nu este îndeplinită în cauză întrucât imobilul din Constanta, a fost restituit în procedura întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

Nulitatea dispoziției atacate nu poate fi întemeiată nici pe lipsa calității de unitate deținătoare a Municipiului Constanța prin Primar la data soluționării notificării deoarece, atâta timp cât reclamantele și pârâtele persoane fizice au adresat notificări acestei unități administrativ teritoriale, care deținea bunul la acel moment, soluționarea lor nu putea fi refuzată de pârâtul emitent sub motivul ieșirii ulterioare a imobilului din patrimoniul său pentru că ea nu a fost rezultatul transferării lui către o altă persoană juridică obligată la restituire conform Legii nr. 10/2001, ci al restituirii către cei îndreptățiți, chiar dacă predarea s-a realizat într-o procedură judiciară întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

Necesitatea aplicării cu prioritate a procedurii instituită prin Legea nr. 10/2001 reprezintă, de asemeni, o critică neîntemeiată pentru că acțiunea în revendicare se soluționează cu prioritate atunci când este declanșată anterior intrării în vigoare a legii speciale de reparație și cum în cauză acțiunea pârâtelor a fost promovată în 1998, examinarea existenței și a întinderii drepturilor invocate de reclamante, inclusiv încetarea pretinsei stări de coproprietate asupra bunului litigios, se poate realiza doar pe calea dreptului comun, respectiv în cadrul acțiunii în împărțeală, ca mod specific de încetare a coproprietății, de natură să prefacă dreptul indiviz și să le confere un drept diviz și exclusiv.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantele B.M. și V.V.V., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. In dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că în mod nelegal instanța de apel a reținut că instanța de fond s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere cu care a fost învestită, fără a observa că pretențiile nu au fost analizate și în raport cu pârâtele persoane fizice. Au susținut recurentele că în cauză a exista o coniventă frauduloasă între unitatea deținătoare și pârâtele persoane fizice iar în baza art. 4 din Legea nr. 10/2001 pârâtele nu puteau beneficia decât de cotele legale ce li se cuveneau, nu de întreg imobilul. S-a mai susținut că instanța a făcut o greșită reținere a existenței puterii de lucru judecat prin raportare la decizia nr. 300/C din 10 decembrie 2001 a Curții de Apel Constanța, întrucât acea hotărâre nu le este opozabilă iar în acea judecată nu s-au stabilit drepturi potrivnice lor.

Au invocat recurentele și greșita interpretare a noțiunii de „rămasă fără obiect" raportat la cererea acestora, arătând că în condițiile în care au făcut dovada că dreptul nu a fost realizat, prin restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri, conform legii speciale, nu se poate reține că cererea a rămas fără obiect. Raportat la faptul că Municipiul prin primar, la data soluționării notificării nu mai era deținătorul legal al bunului notificat, nu mai avea nici competența legală de a soluționa notificarea. Faptul că acțiunea în revendicare a fost soluționată, cu încălcarea regulii unanimității nu le este imputabilă iar Municipiul are culpă pentru nesoluționarea în termen a notificării și pentru neîncunoștiințarea despre acțiunea de drept comun introdus de către cele două pârâte persoane fizice.

Au susținut recurentele că legea nu reglementează juridic această situație juridică atipică rezultată din nesoluționarea în termen a notificării și urmată de soluționarea acțiunii în revendicare pe drept comun. Întrucât cererea de restituire în cauză își are temeiul în art. 9 din Legea nr. 10/2001, care nu distinge între persoane juridice și persoane fizice, iar bunurile se restituie indiferent în posesia cui se află, acțiunea de restituire în natură era admisibilă chiar și în contradictoriu cu pârâtele persoane fizice. In subsidiar, recurentele au susținut admisibilitatea acțiunii prin prisma dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor acorda măsuri reparatorii prin echivalent.

Recursul nu este fondat pentru următoarele considerentele. In mod fondat, a reținut instanța de apel că prin soluția pronunțată s-a respins acțiunea în integralitatea sa, iar prin motivare s-au analizat toate capetele de cerere ale acțiunii cu care a fost învestită instanța, inclusiv în raport cu pârâtele persoane fizice, nefiind nesocotite limitele învestirii. Unitatea învestită cu soluționarea notificării a constatat imposibilitatea continuării procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de lege, respectiv restituirea în natură sau măsuri reparatorii în echivalent, ca urmare a restituirii bunului în cadrul unei acțiuni în revendicare, nefiind analizată calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite în temeiul legii speciale.

Notificarea a fost soluționată în baza excepției de fond a inexistenței bunului în patrimoniul unității învestite cu soluționarea și a faptului că bunul a fost deja restituit în baza unei hotărâri definitive și irevocabile, fiind astfel incidente dispozițiile pct. 2 lit. c) din normele metodologice potrivit cu care „în cazul în care, pentru imobilul notificat de către o persoană care se pretinde îndreptățită, există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care s-a admis acțiunea în revendicare a unei alte persoane, unitatea notificată este obligată să respingă notificarea respectivă și, după caz, să pună în executare imediat respectiva hotărâre judecătorească". In mod fondat s-a statuat că în acest cadru procesual, determinat de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, nu se poate aprecia asupra drepturilor succesorale ale părților sau dispune asupra îndreptățirii acestora la masa succesorală a autorilor persoanelor notificatoare.

Dreptul la restituire în natură a bunului care face obiectul legii speciale, poate fi analizat numai în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și numai în contradictoriu cu entitatea învestită cu soluționarea notificării, nu și cu pârâtele persoane fizice, care nu sunt simpli posesori, ci proprietari, urmarea admiterii acțiunii în revendicare a bunului, nefiind incidente dispozițiile art. 9 din lege. În condițiile incidenței dispoziției speciale, impuse de art. 2 din lege și de pct. 2 lit. c) din normele metodologice, în mod fondat s-a reținut că dispoziția de respingere a notificării este legală, nemaipunându-se analiza calității de persoane îndreptățite, a dreptului și a întinderii acestuia, respectiv a îndreptățirii la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Coniventa frauduloasă dintre unitatea învestită cu soluționarea notificării și pârâtele persoane fizice nu a fost dovedită, întrucât acțiunea în revendicare a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind incidente dispozițiile art. 46 din lege și, totodată, contestatoarele aveau posibilitatea de a solicita soluționarea notificării lor în termenele prevăzute de lege, ori dovada unui asemenea demers procesual nu a fost făcută în cauză. Invocarea în prezenta cauză a aspectelor de temeinicie și legalitate a hotărârii pronunțate în revendicare, sub aspectul îndreptățirii pârâtelor la restituirea în natură a întregului imobil, nu este admisibilă, fără a se aduce atingere principiilor privind autoritatea și puterea de lucru judecat.

Hotărârea pronunțată în acțiunea în revendicare, deși nu este opozabilă contestatoarelor, aceasta beneficiază de puterea de lucru judecat, în manifestarea sa procesuală de prezumție în sensul că se impune într-o altă cauză care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis iar aceste principii nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din C.E.D.O., deoarece dreptul la justiție nu este unul absolut, el poate cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor principii. Manifestarea pozitivă a unei hotărâri judecătorești, în ce privește modalitatea în care au fost dezlegate anterior aspecte litigioase, fără posibilitatea de a statua diferit, vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești.

In speță nu s-a reținut excepția autorității de lucru judecat (pentru că într-adevăr, nu se regăsește tripla identitate de elemente) ci s-a dat eficientă prezumție de lucru judecat pe baza căreia a reținut ca fiind admisă acțiunea în revendicare, bunul care face obiectul notificării nu mai intră sub incidența legii speciale și pe cale de consecință soluția de respingere a notificării a fost legală. Nu se poate reține nelegalitatea dispoziției emise, din perspectiva lipsei calității de unitate deținătoare a Municipiului Constanța la data soluționării notificării motivat de faptul ieșirii ulterioare a imobilului din patrimoniul său, întrucât Municipiul Constanța prin Primar avea calitatea de unitate deținătoare, în sensul legii, la data primirii notificării, având competența legală de soluționare a notificării, în raport de situația de fapt și de drept constatată.

Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și reținând culpa procesuală a reclamantelor, acestea vor fi obligate la plata cheltuielilor de judecată către intimatele F.L. și C.S., diminuată însă la suma de 1000 lei, în raport atât de valoarea pricinii, cât și de munca îndeplinită de apărător, care a depus doar scurte concluzii scrise.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele B.M. și V.V.V. împotriva deciziei nr. 139C din 02 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. In temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. obligă recurentele la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către intimatele F.L. și C.S. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 martie 2012.