ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1861/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1861/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 20 iulie

2009, astfel cum a fost precizată, reclamantele B.M. și V.V.V. au solicitat

instanței, în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Constanta,

Municipiul Constanta reprezentat prin Primar, Consiliul Local Constanta, F.L.

și C.S., anularea dispoziției nr. 3860 din 22 iunie 2009 emisă de Primarul

municipiului Constanța, constatarea dreptului reclamantelor la restituirea

imobilului situat în Constanța, compus din construcție, respectiv corpul A

format din parter și etaj, și teren

în

suprafață de 250 mp și obligarea pârâților la restituirea în natură a

bunului,

iar în subsidiar, la acordarea de despăgubiri.

In motivare s-a arătat că prin

dispoziția atacată a fost respinsă ca rămasă fără obiect notificarea prin care

reclamantele au solicitat restituirea imobilului în litigiu și că soluția este

nelegală deoarece

pârâtele persoane fizice

au formulat acțiune în revendicare a acestui

bun prin fraudarea legii,

considerându-se singurele moștenitoare.

S-a mai susținut că pârâtele au uzat

și de procedura Legii nr. 10/2001 și că ulterior au vândut în mod fraudulos

imobilul, pentru suma modică de 100.000 lei, deși existau și alte notificări

formulate în temeiul actului normativ menționat cu privire la acest bun.

Pârâtele F.L. și C.S. au invocat prin

întâmpinare excepția inadmisibilității cererii, pe cea a autorității de lucru

judecat, excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului

Constanța și a Municipiului Constanța și excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantelor.

Au susținut

pârâtele că prin sentința civilă nr. 376 din 12 mai 1999 a Tribunalului

Constanța, definitivă prin decizia nr. 70/C/2000 a Curții

de Apel Constanța și irevocabilă prin

decizia nr. 3241 din 01 februarie 2002 a Curții Supreme de Justiție, le-a fost

admisă acțiunea în revendicare a imobilului ce face obiectul litigiului, care

ulterior le-a fost predat în cadrul executării silite.

In acest litigiu instanța a stabilit

cu autoritate de lucru judecat că imobilul a fost preluat abuziv de stat din

proprietatea autoarei B.A., care avea calitatea de unic proprietar la acel

moment și era exceptată de la măsura naționalizării astfel că, în condițiile în

care la data preluării bunului autorul reclamantelor nu avea calitatea de

proprietar, nici eventualii moștenitori ai acestuia nu au calitatea de persoane

îndreptățite; din această perspectivă, nici pârâtul Municipiul Constanța nu are

calitatea de unitate deținătoare pentru că bunul a fost radiat din patrimoniul

unității administrativ teritoriale înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001.

Asupra

excepțiilor invocate tribunalul și-a exprimat punctul de

vedere prin încheierea pronunțată în

ședința din 08 martie 2010, unde a arătat motivele avute în vedere la

deliberare.

Prin sentința

civilă nr. 1397 din 08 septembrie 2010 Tribunalul Constanta a

respins acțiunea reclamantelor ca

nefondată și le-a obligat la plata cheltuielilor de judecată.

La pronunțarea hotărârii s-au avut în

vedere următoarele:

- cererea prin care reclamantele au

solicitat restituirea imobilului situat în Constanta, a rămas fără obiect ca

urmare a transferării acestui bun către pârâtele persoane fizice, reclamante în

acțiunea în revendicare a aceluiași imobil, soluționată prin sentința civilă

nr. 376/1999 a Tribunalului Constanța, rămasă definitivă și irevocabilă prin

decizia civilă nr. 70/C/2000 a Curții de Apel Constanța.

- conform procesului verbal de

executare silită și protocolului de predare primire încheiat la 10 iulie 2000

bunul a fost predat pârâtelor F.L. si C.S.

- unitatea administrativ teritorială

deținea imobilul în discuție

la momentul

formulării notificărilor reclamantelor, însă acesta a fost

predat

înainte de finalizarea procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001, în temeiul

unei hotărâri judecătorești intrată în puterea lucrului judecat, hotărâre prin

care a fost soluționată o acțiune în revendicare formulată anterior intrării în

vigoare a legii speciale.

- în mod corect a constatat unitatea

deținătoare investită cu soluționarea notificării reclamantelor că aceasta a

rămas fără obiect, pentru că, pe de o parte, imobilul a fost restituit în

temeiul titlului executoriu menționat anterior, iar pe de altă parte, pentru că

în prezent nu mai are calitatea de unitate deținătoare a bunului.

-

primarul

- ca persoană emitentă a deciziei de acordare sau de

respingere a măsurilor reparatorii în procedura

Legii nr. 10/2001 - nu

poate statua asupra drepturilor succesorale ale

părților și nici dispune asupra îndreptățirii acestora la masa succesorală a

autorilor persoanelor notificatoare.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamantele B.M. și V.V.V. și au criticat-o pentru nelegalitate și

netemeinicie sub următoarele aspecte:

- încălcarea limitelor judecății prin

nesoluționarea cererilor accesorii care au vizat constatarea dreptului

apelantelor reclamante la restituire, deci implicit calitatea acestora de

persoane îndreptățite, și obligarea pârâților la despăgubiri, cereri formulate

atât în contradictoriu cu unitatea deținătoare, cât și cu pârâtele persoane

fizice, care au cules singure toate beneficiile recunoscute de lege pentru

imobilul în litigiu, în dauna drepturilor reclamantelor apelante.

- fraudarea legii - prin

nesancționarea conivenței frauduloase dintre unitatea deținătoare și celelalte

moștenitoare - și încălcarea regulii unanimității.

Au susținut apelantele că au formulat

notificare pentru restituirea imobilului din 13 august 2001 și că formularea

acțiunii în revendicare pe dreptul comun pentru același bun le-a fost făcută

cunoscută abia după 8 ani, ceea ce dovedește conivența frauduloasă dintre

unitatea deținătoare și celelalte moștenitoare, înțelegere pe

care instanța de fond trebuia să o sancționeze

prin obligarea acestora

la plata de despăgubiri în limita drepturilor ce

le aparțin.

Referitor la unanimitate s-a susținut

că, față de prevederile art. 4 din Legea nr. 10/2001 și de împrejurarea că

reclamantele au formulat în termen notificarea, cotele ce se cuvin acestora nu

le pot profita intimatelor pârâte, cu atât mai mult cu cât la data formulării

notificării imobilul făcea parte din patrimoniul unității deținătoare, iar dacă

termenul de 60 de zile stabilit de art. 25 alin. (1) din lege ar fi fost

respectat, situația juridică ar fi fost total diferită.

Au mai pretins apelantele că deși

termenul de soluționare a notificării este unul de recomandare se impunea ca

instanța de fond să sancționeze nerespectarea lui, respectiv conduita nelegală

a unității administrativ teritoriale în procedura administrativă de soluționare

a notificării.

- greșita aplicare a dispozițiilor

care reglementează puterea lucrului judecat pentru că efectul pozitiv al

acestei prezumții nu

poate fi reținut prin

raportare la decizia civilă nr. 300/C din 10 decembrie 2001 a

Curții de

Apel Constanța întrucât în litigiul anterior raportul litigios nu a fost opus

și apelantelor, ci altor părți litigante.

- greșita aplicare a dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 și a art. 966 C. civ. pentru că lipsa de obiect a cererii de

restituire formulată de apelante ar fi putut fi fundamentată doar pe realizarea

dreptului pretins, care în cauză nu a avut loc, ceea ce conduce la concluzia că

dispoziția atacată este lovită de nulitate absolută.

Au arătat apelantele că și în ipoteza

în care s-ar aprecia că Municipiul Constanța nu mai are calitatea de unitate

deținătoare a imobilului, actul atacat este, de asemeni, lovit de nulitate

pentru că în lipsa acestei calități nu mai avea nici competența legală de

soluționare a notificării în temeiul Legii nr.

10/2001.

S-a susținut și că imposibilitatea

reformării sau retractării hotărârii judecătorești pronunțată pe dreptul comun

nu exclude recunoașterea dreptului apelantelor de a beneficia de măsurile

reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001 - care

instituie o procedură specială ce prevala față de orice demers pe dreptul comun

și pe care

pârâții au încălcat-o cu scopul vădit al fraudării

drepturilor titularelor căii de atac.

Pe cale de consecință, s-a pretins că

instanța de fond era obligată să dea eficiență prevederilor art. 4 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, care reglementează constatarea și stabilirea în

cote părți ideale a dreptului de proprietate în

cazul unei pluralități de

solicitanți - persoane îndreptățite, și să

oblige toți pârâții la restituirea imobilului în natură cu respectarea

drepturilor tuturor

comoștenitorilor

deoarece legea nu distinge între unități deținătoare

persoane juridice

sau persoane fizice.

Prin concluzii scrise intimatele F.L.

și C.S. au solicitat respingerea apelului ca nefondat și obligarea apelantelor

la plata cheltuielilor de judecată.

S-a susținut că instanța de fond a

rezolvat toate cererile cu soluționarea cărora a fost investită, astfel cum au

fost ele precizate, și că aprecierea tribunalului asupra lipsei de obiect a

notificării reclamantelor este pe deplin întemeiată pentru că imobilul a fost

revendicat și le-a fost restituit pârâtelor în procedura de drept comun, în

cadrul căreia s-a examinat situația lui juridică - din

perspectiva preluării bunului de către stat, a persoanei care îl

deținea

în proprietate la acel moment și al încadrării lui în categoria

celor care puteau fi restituite în natură.

Prin decizia civilă nr. 139/C din 2

martie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii

de muncă și asigurări sociale, a respins apelul formulat de apelantele

reclamante B.M. și V.V.V., în contradictoriu cu intimații pârâți PRIMARUL

MUNICIPIULUI CONSTANȚA, MUNICIPIUL CONSTANȚA PRIN PRIMAR, CONSILIUL LOCAL

CONSTANȚA, F.L. și

C.S., împotriva

sentinței civile nr. 1397 din 8 septembrie 2010

pronunțată de Tribunalul

Constanța, secția civilă, în dosarul nr. 7090/118/2009, ca neîntemeiat.

Au fost obligate apelantele la plata

sumei de 300 lei către

intimații Primarul

Municipiului Constanța, Municipiul Constanța și

Consiliul Local

Constanța și a sumei de 1240 lei către intimatele F.L. și C.S., reprezentând

cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel a

reținut următoarele:

Din

interpretarea prevederilor art.129 alin. ultim C. proc. civ.

, potrivit cărora judecătorii sunt

datori să hotărască

numai asupra celor ce

formează obiectul pricinii dedusă judecății, a

rezultat că instanța nu

poate depăși limitele investirii sale și, totodată, că ea nu poate să lase

nesoluționate capetele de cerere cu a căror judecare a fost legal sesizată

pentru că o asemenea omisiune constituie o încălcare esențială a legii și duce la

desființarea hotărârii.

În speță, prin cererea de investire a

instanței de fond, astfel cum a fost precizată anterior primului termen de

judecată, reclamantele au solicitat anularea dispoziției nr. 3860 emisă de

Primarul municipiului Constanța la 22 iunie 2009, constatarea dreptului lor la restituirea

imobilului în litigiu, situat în Constanța, și obligarea pârâților la

restituirea în natură a bunului, conform Legii nr. 10/2001 și cu respectarea

drepturilor tuturor comoștenitorilor, iar în subsidiar, obligarea acestora la

acordarea de despăgubiri potrivit Legii nr.

10/2001.

Soluționând

acțiunea, tribunalul a respins cererea de anulare a

dispoziției atacate - constatând că a

fost emisă cu respectarea

prevederilor

legale în materie și în raport de starea de fapt actuală a

bunului, care

a fost corect reținută - și, pe cale de consecință, a

respins ca nefondate și cererile subsidiare formulate de reclamante -

astfel

cum rezultă din considerentele finale ale hotărârii, unde se arată că în acest

cadru procesual nu se poate statua asupra drepturilor succesorale ale părților

sau dispune asupra îndreptățirii acestora la masa succesorală a autorilor

persoanelor notificatoare.

A rezultat, deci, atât din

dispozitivul hotărârii atacate - care respinge ca nefondată întreaga acțiune a

reclamantelor, nu doar

cererea de anulare a

dispoziției primarului - cât și din considerentele

acesteia, că instanța

de fond a rezolvat toate cererile cu judecata cărora a fost investită, astfel

că nu se poate pretinde cu temei nesocotirea limitelor judecății și încălcarea

obligației instituită de prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

De altfel, în condițiile în care

dispoziția contestată a finalizat pe cale de excepție procedura declanșată în

temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu, constatând că acesta a

fost restituit pârâtelor F.L. și C.S. în temeiul unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, iar tribunalul a apreciat ca legală soluția

pronunțată, examinarea aspectelor referitoare la calitatea reclamantelor, de

persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii, ca și a posibilității

de restituire în natură a acestui bun, depășește limitele analizei impusă de

verificarea legalității și temeiniciei acestei excepții.

Nu poate fi imputată instanței de fond

nici nesancționarea pretinsei conivențe frauduloase dintre unitatea deținătoare

și pârâtele persoane fizice deoarece acțiunea în revendicare a imobilului în

litigiu a fost formulată de pârâte anterior notificărilor prin care

reclamantele au solicitat acordarea măsurilor reparatorii pentru același bun,

respectiv în 1998; pe de altă parte, prin actul de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 3858 din 18 august 1999 la BNP C.B. imobilul în litigiu a

fost înstrăinat de pârâtele persoane fizice, ori transcrierea acestui act în

registrul de transcripțiuni a asigurat opozabilitatea lui față de terți,

inclusiv față de reclamante, astfel că nu se poate susține cu temei ascunderea

de către pârâți, în mod intenționat și cu rea credință, a revendicării și

restituirii bunului în litigiu, susținere care a fundamentat motivul de apel

referitor la fraudarea drepturilor reclamantelor prin consensul părților

adverse.

Critica ce vizează soluționarea

acțiunii cu nesocotirea regulii unanimității este, de asemeni, neîntemeiată în

condițiile în care instanța nu a stabilit asupra calității reclamantelor și a

pârâtelor persoane fizice de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor

reparatorii, deci nu a examinat cauza și din perspectiva art. 4 din Legea nr.

10/2001.

In materia imobilelor preluate de stat

în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie

1989 există o suprapunere a actelor normative,

dar persoanele cărora le

sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin lege

dreptul de opțiune între calea instituită de acest act normativ (cu părăsirea

dreptului comun în

materia revendicării)

sau continuarea acțiunii în revendicare inițiată anterior intrării în vigoare a

legii speciale, în condițiile art. 47 alin. (1)

din acest act normativ.

In cauză, pârâtele F.L. și C.S. au

optat pentru continuarea judecății pe calea dreptului comun, iar această

opțiune a avut drept consecință suspendarea procedurii de restituire a

aceluiași imobil, întemeiată pe dispozițiile legii speciale de reparație,

conform art. 46 din acest act normativ.

Prin decizia civilă nr. 300/C din 10

decembrie 2001 a Curții de Apel Constanța, irevocabilă prin decizia civilă nr.

3241 din 01 octombrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, acțiunea în

revendicare mai sus menționată a fost admisă, iar această modalitate de

soluționare a

cererii de restituire

întemeiată pe prevederile dreptului comun a avut

drept consecință

lipsirea de obiect a cererilor de acordare a măsurilor reparatorii formulate de

reclamante și pârâtele persoane fizice pentru același bun, în temeiul legii

speciale de reparație.

A rezultat, din considerentele expuse,

că până la data pronunțării irevocabile asupra acțiunii în revendicare nu se

poate reține culpa unității administrativ teritoriale, prin primar, în

nesoluționarea notificărilor reclamantelor, iar împrejurarea că soluția

respingerii lor a fost pronunțată abia în 2009 este, de asemenea, lipsită de

relevanță în soluționarea cererii de anulare a dispoziției prin care ea a fost

pronunțată pentru că, prin restituirea bunului pe calea dreptului comun,

procedura administrativă de restituire nu mai avea obiect.

S-a constatat, pe de altă parte, că

nerespectarea de către unitatea deținătoare a termenului de 60 de zile stabilit

de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 îndreptățea reclamantele să solicite

instanței judecătorești competente obligarea ei la emiterea dispoziției

motivate - pentru că o asemenea obligație decurge din lege și face parte

dintr-o procedură administrativ jurisdicțională prealabilă, instituită în mod

imperativ, inclusiv sub aspectul termenelor - ori dovada unui asemenea demers

procesual nu a fost făcută în cauză.

Nefondată este

și critica referitoare la reținerea puterii de lucru

judecat a deciziei civile nr. 300/C

din 10 decembrie 2001 a Curții de Apel Constanța deoarece tribunalul nu a

statuat asupra existenței sau întinderii dreptului de proprietate pretins de

reclamante și pârâtele persoane fizice în raport cu această hotărâre

judecătorească, ci a constatat doar imposibilitatea continuării procedurii

administrative de acordare a măsurilor reparatorii ca urmare a restituirii

bunului prin admiterea acțiunii în revendicare.

Considerentele

anterioare demonstrează și netemeinicia criticii ce vizează aplicarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a prevederilor

art. 966 C. civ. - conform căreia

respingerea ca rămase fără obiect a cererilor de acordare a măsurilor

reparatorii formulate de reclamante pentru imobilul în litigiu putea interveni

numai în ipoteza realizării dreptului lor la despăgubire - deoarece, potrivit

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „se restituie, în condițiile prezentei

legi, numai imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile

cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940

asupra rechizițiilor, și nerestituite", ori această condiție nu este

îndeplinită în cauză întrucât imobilul din Constanta, a fost restituit în

procedura întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

Nulitatea dispoziției atacate nu poate

fi întemeiată nici pe lipsa calității de unitate deținătoare a Municipiului

Constanța prin Primar la data soluționării notificării deoarece, atâta timp cât

reclamantele și pârâtele persoane fizice au adresat notificări acestei unități

administrativ teritoriale, care deținea bunul la acel moment, soluționarea lor

nu putea fi refuzată de pârâtul emitent sub motivul ieșirii ulterioare a

imobilului din patrimoniul său pentru că ea nu a fost rezultatul transferării

lui către o altă persoană juridică obligată la restituire conform Legii nr.

10/2001, ci al restituirii către cei îndreptățiți, chiar dacă predarea s-a

realizat într-o procedură judiciară întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

Necesitatea aplicării cu prioritate a

procedurii instituită prin Legea nr. 10/2001 reprezintă, de asemeni, o critică

neîntemeiată

pentru că acțiunea în

revendicare se soluționează cu prioritate atunci

când este declanșată

anterior intrării în vigoare a legii speciale de reparație și cum în cauză

acțiunea pârâtelor a fost promovată în 1998, examinarea existenței și a

întinderii drepturilor invocate de reclamante, inclusiv încetarea pretinsei

stări de coproprietate asupra bunului litigios, se poate realiza doar pe calea

dreptului comun, respectiv în cadrul acțiunii în împărțeală, ca mod specific de

încetare a coproprietății, de natură să prefacă dreptul indiviz și să le

confere un drept diviz și exclusiv.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, au declarat recurs reclamantele B.M. și V.V.V., invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

In dezvoltarea motivului de recurs s-a

invocat că în mod nelegal instanța de apel a reținut că instanța de fond s-a

pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere cu care a fost învestită, fără a

observa că pretențiile nu au fost analizate și în raport cu pârâtele persoane

fizice.

Au susținut recurentele că în cauză a

exista o coniventă frauduloasă între unitatea deținătoare și pârâtele persoane

fizice iar în baza art. 4 din Legea nr. 10/2001 pârâtele nu puteau beneficia

decât de cotele legale ce li se cuveneau, nu de întreg imobilul.

S-a mai susținut că instanța a făcut o

greșită reținere a existenței puterii de lucru judecat prin raportare la

decizia nr. 300/C din 10 decembrie 2001 a Curții de Apel Constanța, întrucât

acea hotărâre nu le este opozabilă iar în acea judecată nu s-au stabilit

drepturi potrivnice lor.

Au invocat recurentele și greșita

interpretare a noțiunii de „rămasă fără obiect" raportat la cererea

acestora, arătând că în condițiile în care au făcut dovada că dreptul nu a fost

realizat, prin restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri, conform

legii speciale, nu se poate reține că cererea a rămas fără obiect.

Raportat la faptul că Municipiul prin

primar, la data soluționării notificării nu mai era deținătorul legal al

bunului notificat, nu mai avea nici competența legală de a soluționa

notificarea.

Faptul că acțiunea în revendicare a

fost soluționată, cu încălcarea regulii unanimității nu le este imputabilă iar

Municipiul are culpă pentru nesoluționarea în termen a notificării și pentru

neîncunoștiințarea despre acțiunea de drept comun

introdus de către

cele două pârâte persoane fizice.

Au susținut recurentele că legea nu

reglementează juridic această situație juridică atipică rezultată din

nesoluționarea în termen a notificării și urmată de soluționarea acțiunii în

revendicare pe drept comun.

Întrucât cererea de restituire în

cauză își are temeiul în art. 9 din Legea nr. 10/2001, care nu distinge între

persoane juridice și persoane fizice, iar bunurile se restituie indiferent în

posesia cui se află, acțiunea de restituire în natură era admisibilă chiar și

în contradictoriu cu pârâtele persoane fizice.

In subsidiar, recurentele au susținut

admisibilitatea acțiunii prin prisma dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, potrivit cu care, în cazurile în care restituirea în natură nu

este posibilă, se vor acorda măsuri reparatorii prin echivalent.

Recursul nu este fondat pentru

următoarele considerentele.

In mod fondat, a reținut instanța de

apel că prin soluția

pronunțată s-a respins

acțiunea în integralitatea sa, iar prin motivare

s-au analizat toate

capetele de cerere ale acțiunii cu care a fost învestită instanța, inclusiv în

raport cu pârâtele persoane fizice, nefiind nesocotite limitele învestirii.

Unitatea învestită cu soluționarea

notificării a constatat imposibilitatea continuării procedurii administrative

de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de lege, respectiv restituirea în

natură sau măsuri reparatorii în echivalent, ca urmare a restituirii bunului în

cadrul unei acțiuni în revendicare, nefiind analizată calitatea reclamantelor

de persoane îndreptățite în temeiul legii speciale.

Notificarea a fost soluționată în baza

excepției de fond a inexistenței bunului în patrimoniul unității învestite cu

soluționarea și a faptului că bunul a fost deja restituit în baza unei hotărâri

definitive și irevocabile, fiind astfel incidente dispozițiile pct. 2 lit. c)

din normele metodologice potrivit cu care „în cazul în care, pentru imobilul

notificat de către o persoană care se pretinde îndreptățită, există o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care s-a admis acțiunea în

revendicare a unei alte persoane, unitatea notificată este obligată să respingă

notificarea respectivă și, după caz, să pună în executare imediat respectiva

hotărâre judecătorească".

In mod fondat s-a statuat că în acest

cadru procesual, determinat de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, nu

se poate aprecia asupra drepturilor succesorale ale părților sau dispune asupra

îndreptățirii acestora la masa succesorală a autorilor persoanelor

notificatoare.

Dreptul la restituire în natură a

bunului care face obiectul legii speciale, poate fi analizat numai în

condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și numai în contradictoriu cu entitatea

învestită cu soluționarea notificării, nu și cu pârâtele persoane fizice, care

nu sunt simpli posesori, ci proprietari, urmarea admiterii acțiunii în

revendicare a bunului, nefiind incidente dispozițiile art. 9 din lege.

În condițiile incidenței dispoziției

speciale, impuse de art. 2 din lege și de pct. 2 lit. c) din normele

metodologice, în mod fondat s-a reținut că dispoziția de respingere a notificării

este legală, nemaipunându-se analiza calității de persoane îndreptățite, a

dreptului și a întinderii acestuia, respectiv a îndreptățirii la acordarea de

măsuri reparatorii în echivalent.

Coniventa

frauduloasă dintre unitatea învestită cu soluționarea

notificării și pârâtele persoane

fizice nu a fost dovedită, întrucât

acțiunea

în revendicare a fost formulată anterior intrării în vigoare a

Legii nr.

10/2001, fiind incidente dispozițiile art. 46 din lege și, totodată,

contestatoarele aveau posibilitatea de a solicita soluționarea notificării lor

în termenele prevăzute de lege, ori dovada unui asemenea demers procesual nu a

fost făcută în cauză.

Invocarea în prezenta cauză a

aspectelor de temeinicie și legalitate a hotărârii pronunțate în revendicare,

sub aspectul îndreptățirii pârâtelor la restituirea în natură a întregului

imobil, nu este admisibilă, fără a se aduce atingere principiilor privind

autoritatea și puterea de lucru judecat.

Hotărârea pronunțată în acțiunea în

revendicare, deși nu este opozabilă contestatoarelor, aceasta beneficiază de

puterea de lucru judecat, în manifestarea sa procesuală de prezumție în sensul

că se impune într-o altă cauză care are legătură cu chestiunea litigioasă

dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis iar aceste

principii nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6

din C.E.D.O., deoarece dreptul la justiție nu este unul absolut, el poate

cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor principii.

Manifestarea pozitivă a unei hotărâri

judecătorești, în ce privește modalitatea în care au fost dezlegate anterior

aspecte litigioase, fără posibilitatea de a statua diferit, vine să asigure,

din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între

considerentele hotărârii judecătorești.

In speță nu s-a reținut excepția

autorității de lucru judecat (pentru că într-adevăr, nu se regăsește tripla

identitate de elemente) ci s-a dat eficientă prezumție de lucru judecat pe baza

căreia a reținut ca fiind admisă acțiunea în revendicare, bunul care face

obiectul notificării nu mai intră sub incidența legii speciale și pe cale de

consecință soluția de respingere a notificării a fost legală.

Nu se poate reține nelegalitatea

dispoziției emise, din perspectiva lipsei calității de unitate deținătoare a

Municipiului Constanța la data soluționării notificării motivat de faptul

ieșirii ulterioare a imobilului din patrimoniul său, întrucât Municipiul

Constanța prin Primar avea calitatea de unitate

deținătoare, în sensul

legii, la data primirii notificării, având

competența legală de soluționare a notificării, în raport de situația de fapt

și de drept constatată.

Având în vedere aceste considerente,

urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursul

ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 274 alin.

(3) C. proc. civ. și

reținând culpa

procesuală a reclamantelor, acestea vor fi obligate la

plata

cheltuielilor de judecată către intimatele F.L. și C.S., diminuată însă la suma

de 1000 lei, în raport atât de valoarea pricinii, cât și de munca îndeplinită

de apărător, care a depus doar scurte concluzii scrise.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantele B.M. și V.V.V. împotriva deciziei nr. 139C din 02 martie 2011

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

In temeiul art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. obligă recurentele la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către

intimatele F.L. și C.S.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

14 martie 2012.