ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4853/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea introdusă la 22 noiembrie 2002 pe rolul Tribunalului Constanța reclamanta S.M. a chemat în judecată Prefectura județului Constanța, Primăria Municipiului Constanța și Consiliul Local al Municipiului Constanța pentru obligarea acestora să emită dispoziție sau decizie motivată referitoare la cererea de restituire formulată potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Reclamanta a arătat că în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă să fie obligați pârâții să-i facă o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzător valorii imobilului, cu obligarea și la daune cominatorii de 500.000 lei pe zi de întârziere de la introducerea acțiunii și până la plată.

Reclamanta a solicitat ulterior introducerea în cauză în calitate de pârâți și a Primarului Municipiului Constanța și Municipiului Constanța. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că a revendicat imobilele situate în Constanța, în str. I.V. și respectiv, în str. M.Ș. prin notificările 5187 și 5188 din 30 aprilie 2001 primite la Prefectura Municipiului Constanța la 16 mai 2001, sub numerele 65834 și 65835 înaintând notificări totodată și Primăriei Municipiului Constanța fără să primească până la momentul introducerii acțiunii nici un răspuns. Tribunalul Constanța prin sentința civilă nr. 124 din 29 ianuarie 2003 a respins excepția necompetenței materiale a tribunalului invocată de Primăria Municipiului Constanța, a admis excepțiile lipsei capacității de folosință și lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primăria Municipiului Constanța, Consiliul Local al Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin primar și Prefectura Județului Constanța.

A fost admisă în parte acțiunea și a fost obligat pârâtul primarul Municipiului Constanța să emită dispoziție motivată sau să facă o ofertă de restituire în echivalent reclamantei ca urmare a cererii acesteia; au fost respinse ca nefondate capetele de cerere privind obligarea la daune cominatorii și cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție tribunalul a reținut că în materia Legii nr. 10/2001 legiuitorul a stabilit o competență specială în favoarea tribunalului iar când a intenționat să trimită la regulile dreptului comun, a făcut acest lucru în mod expres, în cazul art. 16 alin. (5) sau art. 46. S-a reținut pentru admiterea celorlalte excepții că obligația de a emite dispoziție sau decizie motivată aparține primarului conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, ceilalți pârâți neavând a răspunde pentru această pretenție emisă de reclamantă, iar cât privește daunele cominatorii s-a constatat că „nu s-a înregistrat un refuz la executarea obligației iar conform art. 580 3 se prevede aplicarea unor amenzi civile pe zi de întârziere în favoarea statului”.

În sfârșit reclamanta nedovedind efectuarea de cheltuieli cu prezentul proces s-a respins și cererea de cheltuieli de judecată. Curtea de Apel Constanța, prin decizia civilă nr. 591/C din 27 mai 2003 a respins ca nefondat apelul pârâtului Consiliul Local al Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin Primar, Primăria Municipiului Constanța și Primarul Municipiului Constanța, care au criticat soluția instanței de fond pentru încălcarea competenței materiale a tribunalului, în cauză competența aparținând judecătoriei. S-a reținut în motivarea acestei soluții că Legea nr. 10/2001 a instituit o competență specială privind litigiile derivate din procedura necontencioasă și când nu s-a dorit acest lucru s-a menționat în mod expres, ca în cazul arătat, iar împrejurarea că nu s-a emis decizia nu schimbă regula instituită de lege cât privește competența specială.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs în termen legal pârâții Consiliul Local al Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin primar, Primăria Municipiului Constanța și primarul Municipiului Constanța, invocând dispozițiile art. 304 pct. 3. În motivarea recursului s-a arătat că obiectul acțiunii, în raport de temeiul de drept indicat, art. 23 și art. 24 din Legea 10/2001, îl reprezintă obligația de a face Recurenții au arătat că atâta timp cât Legea nr. 10/2001 nu a instituit o procedură specială pentru cazul prevăzut de art. 24, cum s-a întâmplat pentru situația prevăzută de art. 23, competența revine, potrivit normei generale (art. 1 C. proc. civ.) instanței de drept comun, adică judecătoria.

S-a mai susținut că legea instituie competența specială numai pentru cazul emiterii deciziei iar în speță o asemenea decizie nu a fost emisă. În sfârșit s-a adus și un argument de tehnică legislativă referitor la plasarea acestei dispoziții de competență în alin. (8) la art. 24, care se referă la situația concretă reglementată de acest articol. Recursul este nefondat și se va respinge pentru considerentele următoare: Autoritatea, sesizată cu notificare, nerăspunzând la cererea de revendicare, mai mult de un an, în raport cu termenul instituit în mod expres de art. 23 din Legea nr. 10/2001, de 60 zile, se află evident în culpă față de reclamantă, în raport de dispoziția imperativă susmenționată „este obligată să se pronunțe prin decizia sau, după caz, prin dispoziție motivată”.

Este adevărat că îndeplinirea acestei obligații se realizează printr-o acțiune, dar îndeplinirea acestei obligații nu se circumscrie obligației de a face din dreptul comun. De altfel nici în dreptul comun obligația de a face nu este de sine stătătoare ci se sprijină întotdeauna pe un anume text de lege încălcat care impune așadar o anumită atitudine a persoanei în cauză. În speță obligația de a emite decizia sau dispoziția motivată își are sorgintea în acțiunea de revendicare a proprietății reglementată printr-o lege specială, Legea nr. 10/2001. Este adevărat că această lege nu reglementează calea de urmat în cazul lipsei răspunsului persoanei juridice notificate, în termenul de 60 de zile și nici ulterior.

Conduita imputabilă a persoanei notificate care din neglijență sau rea-voință refuză să răspundă notificării nu poate afecta interesele părții și nici să o lipsească pe aceasta de posibilitatea de a-și valorifica drepturile recunoscute de lege. Ca urmare, acest refuz de răspuns, fiind un fapt ilicit cauzator de prejudicii care își are sorgintea în dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, va fi atacat potrivit dreptului comun adică civil și nu administrativ, la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare potrivit art. 24 alin. (8) aplicabil prin asemănare. Dispozițiile legii trebuie interpretate unitar, nefiind în scopul legiuitorului să instituie o procedură judiciară, cât privește competența materială, după cum s-a emis sau nu decizie.

De altfel Legii nr. 10/2001 dispune în mai multe prevederi că litigiile născute în legătură cu aplicarea ei sunt de competența instanțelor, civile iar nu de contencios administrativ [spre exemplu art. 16 alin. (5), art. 24 alin. (8), art. 25 alin. (6), art. 31 alin. (2)]. Pentru considerentele arătate recursul se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții Consiliul Local al Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin primar, Primăria Municipiului Constanța și primarul Municipiului Constanța împotriva deciziei civile nr. 591/C din 27 mai 2003 a Curții de Apel Constanța, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 iunie 2004.