ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6602/2004

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Constanța la data de 21 februarie 2002, reclamanții L.V. și N.E.V. au chemat în

judecată pe pârâții Municipiul Constanța și Consiliul Local Constanța pentru

ca, în temeiul Legii nr. 10/2001 să fie obligați la emiterea unei decizii de

restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor notificate. Se mai

solicită obligarea pârâtelor la plata de daune cominatorii de 100.000 lei

pentru fiecare zi de întârziere în remiterea răspunsului.

Prin sentința civilă nr. 12388 din 6 iulie 2002,

Judecătoria Constanța a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Constanța, apreciind că în cauză sunt incidente dispozițiile Legii

nr. 29/1990.

Tribunalul Constanța, secția contencios administrativ,

prin încheierea dată în ședința publică de la 28 noiembrie 2002, a admis excepția

necompetenței materiale și a trimis dosarul Curții de Apel Constanța pentru a

hotărî asupra conflictului negativ de competență ivit. Tribunalul a apreciat că

obiectul cererii îl reprezintă obligația de “a face”, competența de soluționare

aparținând judecătoriei.

Prin decizia civilă nr. 10/CA,

Curtea de Apel Constanța a stabilit competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului Constanța, secția civilă, constatând că în cauză sunt

incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 599 din

20 mai 2003, Tribunalul Constanța a respins excepția tardivității modificării acțiunii

și excepția lipsei calității procesuale active, a admis excepția prematurității

acțiunii reclamanților și a respins ca prematur formulată acțiunea, obligând reclamanții

la plata sumei de 4 milioane lei către pârâți cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel,

Tribunalul a reținut că în cadrul procedurii instituite de Legea nr. 10/2001,

rolul instanțelor este acela de a controla deciziile sau dispozițiile emise de

unitatea notificată. În condițiile în care, în cauză, o astfel de decizie sau dispoziție

nu a fost emisă, cererea reclamanților este prematură.

Prin decizia civilă nr. 128/c din

20 octombrie 2003, Curtea de Apel Constanța a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamanți.

Reține instanța de apel că în

situația în care unitatea deținătoare nu a soluționat o notificare, cel ce se

consideră vătămat în drepturile sale se poate adresa instanțelor judecătorești

competente cu o acțiune în contencios administrativ, potrivit art. 1 si art. 5

din Legea nr. 29/1990, motiv pentru care în mod corect tribunalul a constatat că

cererea este prematură.

Împotriva deciziei au declarat

recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamanții L.V. și N.E.

Fără a indica în mod explicit

vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., reclamanții

au arătat, în esență, că pârâții aveau obligația legală de a răspunde în

termenul de 60 de zile de la data înregistrării notificării. Prin urmare,

cererea nu este prematură, prematuritatea putând fi avută în vedere doar în

ipoteza în care contestația ar fi fost făcută înlăuntrul termenului în care pârâtele

aveau obligația de a răspunde la notificare.

Analizând recursul declarat, pe

care îl va examina, față de criticile aduse, prin raportare la dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că acesta este fondat,

pentru cele ce urmează:

La data de 4 iunie 2001, reclamanții

au transmis Consiliului Local al Municipiului Constanța, prin intermediul

executorului judecătoresc, mai multe notificări prin care solicitau acordarea

de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001. Rezultă din documentația

aflată la dosar că o dată cu notificările, au fost depuse și actele de care

reclamanții înțelegeau să se folosească în dovedirea acesteia. De altfel, pârâtele

nu au pretins niciodată în apărare că reclamanții nu ar fi depus aceste

documente sau că ar fi refuzat să le depună în urma solicitării unității deținătoare.

Reținute fiind acestea, urmează a

se constata că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 23 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, în sensul că persoana juridică notificată este obligată să răspundă

reclamanților în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificărilor,

termen ce nu poate fi prorogat decât în urma acordului ambelor parți.

Consiliul Local Constanța, prin

adresa nr. R47023 din 3 aprilie 2002, a comunicat Judecătoriei Constanța că lipsa

răspunsului la notificarea ce i-a fost transmisă nu reprezintă o încercare de

tergiversare a soluționării cererii. Numărul mare de notificări depuse precum și

faptul că au existat mai multe solicitări pentru același imobil au determinat

persoana notificată să procedeze la analiza si emiterea dispozițiilor după încheierea

termenului de depunere a notificărilor.

Se constată, totuși, că acesta nu

a emis dispoziția până la data înregistrării acțiunii iar în cadrul

procedurilor judiciare ce au urmat, pârâții nu au mai dat explicații cu privire

las motivul lăsării în nelucrare a cererilor reclamanților, limitându-se la a

invoca excepția lipsei calității procesuale pasive și a prematurității cererii

de chemare in judecată.

Prin urmare, lipsa răspunsului la

notificare, coroborată cu atitudinea ulterioară a consiliului local notificat, echivalează

cu refuzul de a dispune restituirea bunurilor.

Conduita imputabilă a acestuia nu

poate constitui o piedică pentru valorificarea de către reclamanți a dreptului

la restituire, recunoscut prin lege, iar refuzul de restituire poate fi

cenzurat de instanță, persoana îndreptățită putându-l ataca, potrivit dreptului

comun, la secția civilă a tribunalului, nefiind aplicabile dispozițiile Legii

nr. 29/1990, cum greșit s-a reținut prin hotărârea recurată.

Prin urmare, atâta timp cât

contestația nu a fost depusă înainte de expirarea termenului stabilit de lege

pentru rezolvarea notificării și în condițiile în care nu s-a făcut dovada că

lipsa unui răspuns se datorează conduitei culpabile a reclamanților, cererea

acestora nu apare ca prematur introdusă, instanțele având obligația să pășească

la soluționarea ei.

Față de cele expuse mai sus, decizia Curții de Apel

Constanța este nelegală, motiv pentru care Înalta Curte, făcând aplicarea art.

313 cu ref. la art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va casa decizia atacată și va

trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanții L.V. și N.E.V. împotriva

deciziei civile nr. 128/c din 20 octombrie 2003 a Curții de Apel Constanța, pe

care o casează și trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 25 noiembrie 2004.