ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4596/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : K.B. și Z.L. au chemat în judecată Prefectura județului Constanța, Consiliul local al municipiului Constanța și ulterior și Primarul municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin Primar, pentru a fi obligați să emită dispoziția sau decizia motivată conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind retrocedarea imobilului situat în Constanța, iar dacă restituirea în natură nu era posibilă, să fie obligați să le facă oferta de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului conform expertizei tehnice. De asemenea au solicitat daune moratorii de câte 500.000 lei pentru fiecare zi de întârziere de la data introducerii acțiunii.

În motivarea acțiunii reclamanții au susținut că au notificat atât Consiliul local al municipiului Constanța cu nr. 52304 din 12 aprilie 2001 cât și Prefectura județului Constanța cu nr. 90 din 25 ianuarie 2001, anexând și titlul de proprietate cu privire la imobilul în litigiu însă pârâtele, ca unități deținătoare, nu le-au răspuns solicitării încălcând prin aceasta dispozițiile Legii nr. 10/2001. Tribunalul Constanța, secția civilă, prin sentința nr. 126 din 29 ianuarie 2003 a respins ca nefondată excepția necompetenței materiale a tribunalului invocată de pârâtul Consiliul local al municipiului Constanța. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Prefecturii județului Constanța, Consiliului local al municipiului Constanța și Municipiului Constanța prin Primar.

A admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Primarul municipiului Constanța să emită dispoziția sau decizia motivată reclamanților urmare notificării sau să facă oferta de restituire prin echivalent. A respins acțiunea față de Prefectura județului Constanța, Consiliul local al municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin Primar ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins ca nefondat capătul de cerere privind daunele cominatorii. Instanța de fond a reținut că reclamantele au solicitat obligarea primarului de a le răspunde la notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, prin emiterea deciziei sau dispoziției legale conform art. 23 din lege și din această perspectivă acțiunea era întemeiată împotriva acestui pârât, celelalte părți chemate în judecată, neavând calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel Consiliul local al municipiului Constanța, municipiul Constanța prin primar și Primarul municipiului Constanța susținând în esență că în mod greșit a fost respinsă excepția vizând necompetența materială a tribunalului și că în ceea ce privește lipsa capacității de folosință a primăriei excepție analizată de tribunal în considerentele hotărârii, acesta s-a pronunțat asupra unei apărări ce nu a fost formulată. Curtea de Apel Constanța, secția civilă, prin decizia nr. 57/C din 23 mai 2003 a respins apelul ca nefondat. S-a învederat că potrivit Legii nr. 10/2001 s-a adoptat competența de drept comun numai limitativ în cazurile reglementate de art.16 din lege.

Pe de altă parte, art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 instituie o competență specială pentru litigiile derivate din desfășurarea procedurii necontencioase în sensul instituirii tribunalului ca instanță de fond. De asemenea, prin O.U.G. nr. 184 din 12 decembrie 2002 a fost abrogat alin. (5) din art. 16 din Legea nr. 10/2001 care făcea trimitere la prevederile de drept comun astfel că se poate conchide că litigiile derivând din aplicarea Legii nr. 10/2001 ca și cel din speță intră în competența de soluționare a unor instanțe anume desemnate prin lege, respectiv tribunalul, ca prim grad de jurisdicție. În contra menționatei decizii au declarat recurs Consiliul local al municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin primar și Primarul municipiului Constanța invocând motivul de casare prev. de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. și susținând în esență că din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 referitor la competența materială a instanțelor în soluționarea litigiilor decurgând din aplicarea legii ar rezulta că aceasta revine judecătoriei în prim grad de jurisdicție și nu tribunalului cum greșit s-a procedat în speță. Astfel, s-a susținut că avându-se în vedere obiectul litigiului și anume „obligația de a face” cât și faptul că prin Legea nr. 10/2001 nu s-a stabilit o competență specială pentru această categorie de cauze, sunt incidente dispozițiile art. 1 C. proc. civ., care instituie competența judecătoriei în primă instanță, concluzie ce se desprinde și din interpretarea art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 care atribuie în sarcina tribunalului ca instanță de fond, exclusiv contestațiile împotriva deciziei prin care deținătorul imobilului face persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, iar aceasta din urmă o refuză.

O atare concluzie se impune având în vedere și faptul că regulile de competență au un caracter imperativ și sunt de strictă interpretare. Această situație subzistă și în condițiile O.U.G. nr. 184/2002 care a abrogat alin. (5) al art. 16 din Legea nr. 10/2001 cât timp prevederile art. 1 C. proc. civ. nu au fost modificate. Recursul nu este fondat. Din examinarea prevederilor Legii nr. 10/2001 rezultă că actul normativ menționat nu reglementează situația în care persoana notificată nu răspunde în termenul de 60 de zile de la sesizarea de către persoana îndreptățită și nici ulterior, termen stipulat de art. 23 din lege. Or, conduita imputabilă a persoanei notificate care din neglijență sau rea voință nu dă curs notificării refuzând să răspundă persoanei îndreptățite nu poate să prejudicieze interesele acesteia și prin urmare să o lipsească de posibilitatea de a-și valorifica dreptul instituit prin lege.

De aceea, urmează a considera că tăcerea persoanei notificate echivalează cu neîndeplinirea de către aceasta a obligației statornicită de lege, corespunzătoare dreptului subiectiv recunoscut persoanei îndreptățite fie la restituirea în natură fie la celelalte forme de restituire prin echivalent a imobilelor preluate abuziv. Iată de ce, într-o atare ipoteză persoana îndreptățită își poate realiza dreptul subiectiv în condițiile dreptului comun. În ceea ce privește instanța competentă a soluționa litigiul, din economia Legii nr. 10/2001, rezultă că aceasta este secția civilă a tribunalului în circumscripția căruia unitatea pârâtă își are sediul. În adevăr, dispozițiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, desemnează tribunalul prin secția civilă, ca instanță competentă să judece litigiile ce se nasc dacă oferta de restituire prin echivalent formulată de deținătorul imobilului este refuzată de persoana îndreptățită.

Așadar este o competență specială, rațione material , instituită prin lege, având în vedere natura pricinii. Din această perspectivă, urmează a decide și că acțiunea în justiție contra refuzului unității notificate de a răspunde cererii făcute de persoana îndreptățită ca cea din speță, este tot în competența de soluționare a tribunalului în prim grad de jurisdicție, prevederile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 fiind aplicabile.

Cu alte cuvinte refuzul organului administrativ competent de a da curs procedurii administrative prevăzută de lege, obligatorie pentru respectivul organ, dă dreptul persoanei îndreptățite să se adreseze instanței de judecată care nu poate fi decât instanța abilitată prin lege să soluționeze conflictele iscate cu privire la aplicarea prevederilor ei, or această instanță a fost desemnată expres sub aspectul competenței materiale și teritoriale de dispozițiile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, respectiv secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare. Față de cele ce preced, recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâții Consiliul Local al Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin Primar împotriva deciziei nr. 57 C din 23 mai 2003 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie 2004.