ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4596/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele :

K.B. și Z.L. au chemat în judecată Prefectura județului

Constanța, Consiliul local al municipiului Constanța și ulterior și Primarul

municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin Primar, pentru a fi

obligați să emită dispoziția sau decizia motivată conform art. 23 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 privind retrocedarea imobilului situat în Constanța, iar dacă

restituirea în natură nu era posibilă, să fie obligați să le facă oferta de

restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului conform

expertizei tehnice. De asemenea au solicitat daune moratorii de câte 500.000

lei pentru fiecare zi de întârziere de la data introducerii acțiunii.

În motivarea acțiunii reclamanții au susținut că

au notificat atât Consiliul local al municipiului Constanța cu nr. 52304 din 12

aprilie 2001 cât și Prefectura județului Constanța cu nr. 90 din 25 ianuarie 2001,

anexând și titlul de proprietate cu privire la imobilul în litigiu însă

pârâtele, ca unități deținătoare, nu le-au răspuns solicitării încălcând prin

aceasta dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Tribunalul Constanța, secția civilă, prin

sentința nr. 126 din 29 ianuarie 2003 a respins ca nefondată excepția

necompetenței materiale a tribunalului invocată de pârâtul Consiliul local al

municipiului Constanța.

A admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a Prefecturii județului Constanța, Consiliului local al municipiului

Constanța și Municipiului Constanța prin Primar.

A admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul

Primarul municipiului Constanța să emită dispoziția sau decizia motivată

reclamanților urmare notificării sau să facă oferta de restituire prin

echivalent.

A respins acțiunea față de Prefectura județului

Constanța, Consiliul local al municipiului Constanța și Municipiul Constanța

prin Primar ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală

pasivă.

A respins ca nefondat capătul de cerere privind

daunele cominatorii.

Instanța de fond a reținut că reclamantele au

solicitat obligarea primarului de a le răspunde la notificarea formulată în

baza Legii nr. 10/2001, prin emiterea deciziei sau dispoziției legale conform

art. 23 din lege și din această perspectivă acțiunea era întemeiată împotriva

acestui pârât, celelalte părți chemate în judecată, neavând calitate procesuală

pasivă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel

Consiliul local al municipiului Constanța, municipiul Constanța prin primar și

Primarul municipiului Constanța susținând în esență că în mod greșit a fost

respinsă excepția vizând necompetența materială a tribunalului și că în ceea ce

privește lipsa capacității de folosință a primăriei excepție analizată de

tribunal în considerentele hotărârii, acesta s-a pronunțat asupra unei apărări

ce nu a fost formulată.

Curtea de Apel Constanța, secția civilă, prin

decizia nr. 57/C din 23 mai 2003 a respins apelul ca nefondat.

S-a învederat că potrivit Legii nr. 10/2001 s-a

adoptat competența de drept comun numai limitativ în cazurile reglementate de

art.16 din lege. Pe de altă parte, art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001

instituie o competență specială pentru litigiile derivate din desfășurarea

procedurii necontencioase în sensul instituirii tribunalului ca instanță de

fond. De asemenea, prin O.U.G. nr. 184 din 12 decembrie 2002 a fost abrogat

alin. (5) din art. 16 din Legea nr. 10/2001 care făcea trimitere la prevederile

de drept comun astfel că se poate conchide că litigiile derivând din aplicarea

Legii nr. 10/2001 ca și cel din speță intră în competența de soluționare a unor

instanțe anume desemnate prin lege, respectiv tribunalul, ca prim grad de

jurisdicție.

În contra menționatei decizii au declarat recurs

Consiliul local al municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin primar și

Primarul municipiului Constanța invocând motivul de casare prev. de art. 304

pct. 3 C. proc. civ. și susținând în esență că din interpretarea dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 referitor la competența materială a instanțelor în

soluționarea litigiilor decurgând din aplicarea legii ar rezulta că aceasta

revine judecătoriei în prim grad de jurisdicție și nu tribunalului cum greșit

s-a procedat în speță.

Astfel, s-a susținut că avându-se în vedere

obiectul litigiului și anume „obligația de a face” cât și faptul că prin Legea

nr. 10/2001 nu s-a stabilit o competență specială pentru această categorie de

cauze, sunt incidente dispozițiile art. 1 C. proc. civ., care instituie

competența judecătoriei în primă instanță, concluzie ce se desprinde și din

interpretarea art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 care atribuie în sarcina

tribunalului ca instanță de fond, exclusiv contestațiile împotriva deciziei

prin care deținătorul imobilului face persoanei îndreptățite o ofertă de

restituire prin echivalent, iar aceasta din urmă o refuză. O atare concluzie se

impune având în vedere și faptul că regulile de competență au un caracter

imperativ și sunt de strictă interpretare. Această situație subzistă și în

condițiile O.U.G. nr. 184/2002 care a abrogat alin. (5) al art. 16 din Legea

nr. 10/2001 cât timp prevederile art. 1 C. proc. civ. nu au fost modificate.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea prevederilor Legii nr. 10/2001

rezultă că actul normativ menționat nu reglementează situația în care persoana

notificată nu răspunde în termenul de 60 de zile de la sesizarea de către

persoana îndreptățită și nici ulterior, termen stipulat de art. 23 din lege.

Or, conduita imputabilă a persoanei notificate

care din neglijență sau rea voință nu dă curs notificării refuzând să răspundă

persoanei îndreptățite nu poate să prejudicieze interesele acesteia și prin

urmare să o lipsească de posibilitatea de a-și valorifica dreptul instituit

prin lege. De aceea, urmează a considera că tăcerea persoanei notificate

echivalează cu neîndeplinirea de către aceasta a obligației statornicită de

lege, corespunzătoare dreptului subiectiv recunoscut persoanei îndreptățite fie

la restituirea în natură fie la celelalte forme de restituire prin echivalent a

imobilelor preluate abuziv.

Iată de ce, într-o atare ipoteză persoana

îndreptățită își poate realiza dreptul subiectiv în condițiile dreptului comun.

În ceea ce privește instanța competentă a

soluționa litigiul, din economia Legii nr. 10/2001, rezultă că aceasta este

secția civilă a tribunalului în circumscripția căruia unitatea pârâtă își are

sediul.

În adevăr, dispozițiile art. 24 alin. (7) din

Legea nr. 10/2001, desemnează tribunalul prin secția civilă, ca instanță

competentă să judece litigiile ce se nasc dacă oferta de restituire prin

echivalent formulată de deținătorul imobilului este refuzată de persoana

îndreptățită.

Așadar este o competență specială,

rațione

material

, instituită prin lege, având în vedere natura pricinii.

Din această perspectivă, urmează a decide și că

acțiunea în justiție contra refuzului unității notificate de a răspunde cererii

făcute de persoana îndreptățită ca cea din speță, este tot în competența de

soluționare a tribunalului în prim grad de jurisdicție, prevederile art. 24

alin. (7) din Legea nr. 10/2001 fiind aplicabile. Cu alte cuvinte refuzul

organului administrativ competent de a da curs procedurii administrative

prevăzută de lege, obligatorie pentru respectivul organ, dă dreptul persoanei

îndreptățite să se adreseze instanței de judecată care nu poate fi decât

instanța abilitată prin lege să soluționeze conflictele iscate cu privire la

aplicarea prevederilor ei, or această instanță a fost desemnată expres sub

aspectul competenței materiale și teritoriale de dispozițiile art. 24 alin. (7)

din Legea nr. 10/2001, respectiv secția civilă a tribunalului în a cărui

circumscripție se află sediul unității deținătoare.

Față de cele ce preced, recursul urmează a fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâții Consiliul

Local al Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin Primar împotriva

deciziei nr. 57 C din 23 mai 2003 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17 iunie 2004.