ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6267/2010

Deliberând asupra recursului civil de fața: Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele: La data de 15 iunie 1999, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a sesizat Comisia de cercetare a averilor constituită potrivit Legii nr. 115/1996 pe lângă Curtea de Apel Craiova, pentru cercetarea averii dobândite în perioada 1 ianuarie 1994-31 decembrie 1998 de către I.E., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt. In actul de sesizare s-a arătat că magistratul a dobândit în nume personal si pentru membrii familiei sale, I.D., I.V., fiică și respectiv fiu, bunuri care nu puteau fi achiziționate din veniturile realizate de acesta. Comisia de cercetare a averilor, constituită potrivit legii menționate mai sus a constatat, în baza probatoriului administrat, că cercetatul I.E.

nu a dobândit licit bunurile proprietate exclusivă sau în cotă parte și a dispus, prin ordonanța nr. 1 pronunțată la data de 12 aprilie 2000, trimiterea cauzei spre soluționare la Curtea de Apel Craiova. Prin încheierea nr. 3015 din 12 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea formulată de petentul I.E. de strămutare a judecății cauzei, de la Curtea de Apel Craiova, la Curtea de Apel Ploiești. Astfel învestită cu soluționarea pricinii, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin sentința nr. 4 din 7 martie 2002, a dispus închiderea dosarului privind pe cercetatul I.E., reținând că acesta a justificat dobândirea licită a bunurilor. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs D.G.F.P.

Olt, în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice, susținând în esență că, în mod eronat s-a reținut valoarea bunurilor la suma de 1.087.897.534 lei, în loc de 1.323.060.374 lei, cum rezultă din raportul de expertiză, că veniturile au fost justificate numai pentru suma de 429.127.868 lei, că activitatea de prestări servicii în agricultură și vânzarea de animale și păsări sunt incompatibile cu funcția de procuror și că activitatea de prestări servicii și comerț s-a desfășurat cu încălcarea dispozițiilor legale privind impozitul pe venit. Prin decizia nr. 4867 din 19 noiembrie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de D.G.F.P. Olt împotriva sentinței nr. 4 din 7 martie 2002 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a motivat că, față de dispozițiile art. 1 și art. 38 din Legea nr. 115/1996, pentru a se putea stabili dacă în speța dedusă judecății, averea supusă controlului are caracter ilicit sau că proveniența bunurilor este justificată, se impune ca, în raport de dobândirea bunurilor imobile, să se determine subperioadele și să se stabilească valorile de dobândire, precum și veniturile realizate de cercetat, în aceste diviziuni temporale. In acest sens, s-a reținut că diviziunile temporale se referă la subperioada anterioară datei de 28 octombrie 1996 și subperioada posterioară acestei date, iar referitor la prima subperioadă care, în principiu, poate fi cuprinsă între 1 ianuarie 1990-28 octombrie 1996, se impunea să se stabilească dacă cercetatul I.E.

a avut și anterior datei de 28 octombrie 1996 obligația declarării averii, pentru a verifica dacă procedura Legii nr. 115/1996 este aplicabilă primei subperioade. Instanța supremă a mai reținut că verificarea controlului se poate extinde și asupra averii și veniturilor celuilalt soț, precum și asupra bunurilor de valoare realizate prin persoane interpuse sau transmise cu titlu oneros către ascendenți, descendenți, frați, surori și afini de același grad, precum și cele transmise cu titlu gratuit către orice persoană. Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, rejudecând cauza, prin sentința nr. 12 din 12 septembrie 2005, în baza dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 115/1996, cu completările și modificările ulterioare, a închis dosarul privind pe cercetatul I.E.

și a respins cererea acestuia, privind acordarea cheltuielilor de judecată. Pentru a decide astfel, instanța a reținut în esență că, din expertiza efectuată, reiese că în perioada supusă verificării, cercetatul a obținut pe lângă veniturile salariale, venituri din alte activități, cum ar fi valorificarea cerealelor, rezultate din executarea de prestări servicii (treierat) cu combina proprie și din valorificarea animalelor. S-a reținut că pentru veniturile realizate de cercetat, ca urmare a activității desfășurate în agricultură s-a statuat, prin sentința civilă nr. 237 din 5 iulie 2002 a Tribunalului Olt, definitivă și irevocabilă, că acesta nu datorează impozit.

S-a stabilit că la efectuarea cercetărilor s-au avut în vedere bunurile dobândite de cercetat în proprietate exclusivă sau în cotă parte cu copiii săi și cu C.E., precum și bunurile dobândite în nume propriu de copiii cercetatului și s-a concluzionat că veniturile realizate de cercetat depășesc cheltuielile efectuate de acesta, astfel că se justifică integral bunurile realizate de acesta. Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată a fost respinsă cu motivarea că nu s-a făcut dovada acestora. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs D.G.F.P. Olt, în numele Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român și cercetații I.E., I.D., I.V., C.E. In esență, în motivele de recurs D.G.F.P.

Olt, în numele Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român a susținut că instanța nu a respectat îndrumările din decizia de casare pronunțată de instanța supremă, referitor la justificarea provenienței bunurilor pe subperioadele evidențiate, că nu s-au administrat probatorii utile și concludente și că nu s-a procedat la extinderea verificării persoanelor interpuse, ascendenți, frați, surori, celălalt soț, afini, precum și alte bunuri transmise cu titlu gratuit către orice persoană, astfel cum s-a stabilit cu caracter obligatoriu prin decizia de casare. Prin recursul lor, cercetații I.E., I.D., I.V. și C.E. au susținut că, instanța în mod eronat, a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, încălcând prevederile art. 274 C. proc.

civ., deoarece s-au prezentat la fiecare termen de judecată, în perioada 1999-2005 cu autoturismul proprietate personală, efectuând cheltuieli de transport și producând dovada că au achitat suma de 12 milioane lei vechi, pentru expertiza administrată în cauză. Cercetații au arătat că, în mod nelegal instanța a dispus introducerea în cauză a numiților I.D., I.V. și C.E., că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. din Legea nr. 115/1996, conform cărora Comisia de cercetare de pe lângă Curtea de Apel Craiova hotărăște în cel mult 3 luni de la data sesizării, pronunțând o hotărâre motivată, iar în speță, sesizarea instanței s-a realizat după 1 an de zile, cu încălcarea termenului de decădere prevăzut de lege și că hotărârile pronunțate au fost date cu încălcarea art. 14 și 45 din Constituție, care prevăd că o lege nu poate să retroactiveze.

Prin decizia nr. 2081 pronunțată la 27 martie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de D.G.F.P. Olt, în numele Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român și de cercetații I.E., I.D., I.V. și C.E. împotriva sentinței civile nr. 12 din 12 septembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești. S-a casat sentința sus menționată și s-a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe. Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut că, în ceea ce privește recursul declarat de D.G.F.P. Olt, în numele Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., în caz de casare, „hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii." Î n speță, Curtea de Apel Ploiești a dispus completarea probatoriului cu o expertiză, neconformându-se însă, îndrumărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a dispus că pentru soluționarea pricinii se impunea stabilirea a două subperioade, una anterioară datei de 28 octombrie 1996 și alta, posterioară acestei date, iar pentru prima subperioadă se impunea să se fi stabilit dacă cercetatul I.E. a avut și anterior datei de 28 octombrie 1996 obligația declarării averii, în scopul de a se putea verifica dacă procedura Legii nr. 115/1996 era aplicabilă primei subperioade.

S-a constatat însă, că obiectivele din raportul de expertiză nu au cuprins stabilirea elementelor active și pasive ale patrimoniului cercetatului I.E. pentru perioada posterioară datei de 28 octombrie 1996, precum și stabilirea existenței sau nu a obligației cercetatului cu privire la declararea averii, anterior datei de 28 octombrie 1996 pentru a se fi putut verifica dacă procedura Legii nr. 115/1996 era aplicabilă, în sensul lămuririi acestor aspecte. Instanța supremă a apreciat că motivarea cu care Curtea de Apel Ploiești a respins obiecțiunile la raportul de expertiză este lapidară și nemotivată, sub aspectul concludentei probei, reținându-se în practicaua deciziei, că expertul a răspuns tuturor obiectivelor stabilite de instanță pe linia de casare și care coincid cu cele ale recurentei D.G.F.P.

Olt, deși aspectele invocate prin obiecțiuni s-ar fi impus a fi verificate. Constatând că instanța de trimitere nu s-a conformat îndrumărilor date prin decizia de casare, pentru stabilirea corectă a stării de fapt, instanța supremă a apreciat că se impune efectuarea unei noi expertize de specialitate, care să răspundă clar și tară echivoc, tuturor chestiunilor relevate în decizia de casare. Ca urmare a admiterii recursului D.G.F.P. Olt, instanța a admis și recursul declarat de cercetați, pentru motivul vizând cheltuielile de judecată, ce va fi examinat cu prilejul rejudecării cauzei. In rejudecare, prin sentința nr. 2 pronunțată la data de 02 februarie 2010 de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, această instanță a dispus în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea nr. 115/1996, modificată și completată, închiderea dosarului privind pe cercetații I.E., I.D., I.V., C.E.

Au fost obligați intimații la plata cheltuielilor de judecată de 15.853 lei. A fost obligată intimata D.G.F.P. Olt la plata sumei de 20.000 lei, cu titlu de daune morale către cercetatul I.E. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel Ploiești a reținut că, pentru a se respecta îndrumările deciziei de casare, în considerarea caracterului obligatoriu prevăzut de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. s-a administrat proba cu o nouă expertiză contabilă, având drept obiective stabilirea elementelor active și pasive ale patrimoniului cercetatului, în cele două perioade, anterior datei de 28 octombrie 1996 și posterior acesteia. Instanța de trimitere a stabilit că, în cauză, perioada ce se impune a fi verificată privind averea dobândită de cercetat este cea de la apariția Legii nr. 115/1996, cu respectarea principiului neretroactivitătii legii, stabilit de dispozițiile constituționale.

Astfel, cu referire la perioada menționată, respectiv subperioada posterioară datei de 28 octombrie 1996 și până în momentul sesizării Comisiei de cercetare - 15 iunie 1999, din concluziile raportului de expertiză administrat în rejudecare, se constată că veniturile pe care le-a realizat cercetatul în această perioadă sunt de 1.189.889.463 lei, cheltuielile efectuate pentru aceeași perioadă fiind de 464.961.734 lei și pentru care s-au prezentat expertului, documente justificative. La calcularea veniturilor pentru perioada de referință au fost avute în vedere, salariile obținute de cercetat conform adeverințelor emise de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt și alte sume rezultate din livrarea de animale și cereale, precum și contravaloarea vânzării unui apartament situat în Slatina, județul Olt, pentru care s-a prezentat expertului un contract autentic de vânzare-cumpărare.

In ceea ce privește stabilirea cheltuielilor pentru aceeași perioadă, acestea au vizat rambursarea de împrumuturi bancare, din contravaloarea cheltuielilor de întreținere, impozite dar și cheltuieli aferente produselor agricole livrate, astfel cum au rezultat din adeverințele prezentate expertului. Instanța de trimitere a constatat în raport de probatoriul administrat, că cercetatul și familia sa justifică averea dobândită integral prin veniturile realizate, făcând aplicarea art. 18 alin. (3) din Legea nr. 115/1996. In temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., instanța a apreciat ca fiind dovedite cheltuielile de judecată, în cuantum de 15.853 lei, astfel cum au fost stabilite de expertul contabil consilier M.P.J., pentru toate fazele procesuale.

Referitor la daunele morale solicitate de cercetatul I.E., instanța a admis în parte cererea acestuia și a obligat D.G.F.P. Olt, la 20.000 lei, la stabilirea cuantumului acestor daune, ce constau generic în atingerea valorilor ce definesc personalitatea cercetatului, avându-se în vedere consecințele suferite de acesta pe plan psihic, afectarea onoarei, reputației și demnității, vieții sociale și profesionale a acestuia. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs D.G.F.P. Olt, în numele Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român, criticând-o pentru nelegalitate, indicând motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel, au fost aduse critici referitoare la încălcarea esențială a legii, susținându-se că instanța a creat obligații materiale și morale în sarcina recurentei D.G.F.P. Olt, deși aceasta nu are calitate procesuală pasivă, în nume propriu în prezenta cauză; instanța a acordat în mod eronat cheltuieli de judecată cercetatului, interpretând greșit prevederile art. 30 din Legea rur. 115/1996 și art. 274 C. proc. civ. S-a mai susținut de către recurentă, că instanța a eludat dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., modificând - fără a pune în discuția părților - cadrul procesual sub aspectul obiectului cauzei, acordând daune morale cercetatului. Recurenta a susținut că nu au calitate procesuală, în raportul juridic dedus judecății, Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P.

Olt, aceștia neputând sta în cauză în nume propriu, și numai ca reprezentanți ai Statului Român, instanța ignorând caracterul obligatoriu al deciziei de casare, care a stabilit, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., că pentru verificarea averii cercetatului și a veniturilor membrilor de familie ai acestuia, verificarea bunurilor de valoare trebuia realizată prin persoane interpuse, ascendenți, descendenți, frați, surori, afini, precum și cele transmise cu titlu gratuit către orice persoană (decizia nr. 4876/2003 a ICCJ). S-a arătat în motivele de recurs că s-a interpretat greșit îndrumarea instanței supreme, privitoare la stabilirea împrejurării, dacă și pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 115/1996 se poate cerceta în mod legal averea magistratului I.E.

Au fost aduse critici, în sensul că nu există acte doveditoare privitoare la proveniența cantităților de cereale sau a numărului de animale, că nu au fost administrate probe concludente referitoare la veniturile cercetatului, că înscrisurile depuse nu prezintă dată certă, nu au aplicate ștampila și semnătura beneficiarului, cu referire la borderourile de achiziție emise de SC C.O. Găneasa, jud. Olt, că nu au fost prezentate toate documentele justificative și nu au fost verificate celelalte persoane indicate de instanța supremă, în decizia de casare. Verificând competența de soluționare a cauzei, Înalta Curte apreciază că sentința nr. 2 dată la 02 februarie 2010 de Curtea de Apel Ploiești este pronunțată cu încălcarea competenței materiale a Secției civile, ca urmare a intrării în vigoare, la data de 28 mai 2007 a Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate.

Potrivit dispozițiilor art. 61 alin. (2) din acest act normativ, aplicabil la data pronunțării sentinței atacate, Legea nr. 115/1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I nr. 263 din 28 octombrie 1996, cu completările ulterioare, se modifică astfel: la art. 16 alin. (1) va avea următorul cuprins : „Președintele curții de apel sau președintele Secției de contencios administrativ și fiscal, primind dosarul, fixează termen de judecată, potrivit legii, și dispune citarea tuturor părților care au fost chemate la Agenție. Statul prin Ministerul Economiei și Finanțelor va fi întotdeauna citat în instanță.

In raport de textul mai sus evocat, competența în primă instanța revine, în temeiul art. 61 al Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel, nu Secției civile a curții de apel. Corelativ, în concordanță cu prevederile art. 20 din același act normativ, sentințele curții de apel - Secția de contencios administrativ și fiscal pot fi atacate cu recurs de către părțile interesate, în termen de 15 zile de la comunicare, la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Curțile de apel judecă, potrivit art. 3, pct. 1, 2, 3 și 4 în primă instanță, în apel, în recurs și în orice alte materii, date prin lege în competența lor exclusivă.

Ca atare, normele ce reglementează competența absolută a curților de apel au caracter imperativ, astfel că nu pot fi înlăturate prin acordul sau achiesarea părților. Constatând necompetența Secției civile a Curții de Apel Ploiești, în raport de modificările aduse prin art. 61 pct. 2 al Legii nr. 144/2007, textului prevăzut de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. (3) C. proc. civ. și art. 312 alin. (6) din același cod, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată, apreciind-o nelegală sub aspectul competenței materiale și va trimite cauza, spre competentă soluționare, în primă instanță, Secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Ploiești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de D.G.F.P. Olt, în numele Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român împotriva sentinței nr. 2 din 02 februarie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare, în primă instanță, Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2010.