ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2081/2008

Deliberând asupra recursurilor civile de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: La data de 15 iunie 1999, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a sesizat Comisia de cercetare a averilor constituită potrivit Legii nr. 115/1996 pe lângă Curtea de Apel Craiova pentru cercetarea averii dobândite în perioada 1 ianuarie 1994-31 decembrie 1998 de către I.E., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt. În actul de sesizare s-a arătat că magistratul a dobândit în nume personal sau pentru membrii familiei sale, I.D. și I.V., fiică și, respectiv, fiu, bunuri care nu putea fi achiziționate din veniturile legale realizate de acesta. Comisia de cercetare a averilor constituită potrivit Legii nr. 115/1996 pe lângă Curtea de Apel Craiova a constatat, în baza probatoriului administrat, că cercetatul I.E.

nu a dobândit licit bunurile proprietate exclusivă sau în cotă parte și a dispus, prin ordonanța nr. 1 pronunțată la data de 12 aprilie 2000, trimiterea cauzei, spre soluționare la Curtea de Apel Craiova. Prin încheierea nr. 3015 din 13 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea formulată de petentul I.E. de strămutare a judecății cauzei de la Curtea de Apel Craiova, la Curtea de Apel Ploiești. Astfel investită cu soluționarea pricinii, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin sentința nr. 4 din 7 martie 2002, a dispus închiderea dosarului privind pe cercetatul I.E., reținând că acesta a justificat dobândirea licită a bunurilor. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs D.G.F.P.

Olt, în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice, susținând că în mod greșit s-a reținut valoarea bunurilor la suma de 1.087.897.534 lei în loc de 1.323.060.374 lei, cum rezultă din raportul de expertiză; că veniturile au fost justificate numai pentru suma de 429.127.868 lei; că activitatea de prestări servicii în agricultură și vânzarea de animale și păsări sunt incompatibile cu funcția de procuror și că activitatea de prestări servicii și comerț s-a desfășurat cu încălcarea dispozițiilor legale privind impozitul pe venit. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 4867 din 19 noiembrie 2003, a admis recursul declarat de D.G.F.P. Olt în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 4 din 7 martie 2002 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a motivat că, față de dispozițiile art. 1 și art. 38 din Legea nr. 115/1996, pentru a se putea stabili dacă în speța dedusă judecății averea supusă controlului are caracter ilicit sau că proveniența bunurilor este justificată, se impune ca, în raport de dobândirea bunurilor imobile, să se determine subperioade și să se stabilească valorile de dobândire precum și veniturile realizate de cercetat în aceste diviziuni temporale. în acest sens, s-a reținut că diviziunile temporale se referă la subperioada anterioară datei de 28 octombrie 1996 și subperioada posterioară acestei date iar referitor la prima subperioada care, în principiu, poate fi cuprinsă între 1 ianuarie 1990-28 octombrie 1996, se impunea să se stabilească dacă cercetatul I.E.

a avut și anterior datei de 28 octombrie 1996 obligația declarării averii pentru a verifica dacă procedura Legii nr. 115/1996 este aplicabilă primei subperioade. Înalta Curte a mai reținut că verificarea se poate extinde și asupra averii și veniturilor celuilalt soț, precum și asupra bunurilor de valoare realizate prin persoane interpuse sau transmise cu titlu oneros către ascendenți, descendenți, frați, surori și afini de același grad, precum și cele transmise cu titlu gratuit către orice persoană. Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, rejudecând cauza, prin sentința nr. 12 din 12 septembrie 2005, în baza dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 115/1996, cu completările și modificările ulterioare, a închis dosarul privind pe cercetatul I.E.

și a respins cererea cercetatului privind acordarea cheltuielilor de judecată. Pentru a decide astfel, instanța a reținut că, din expertiza efectuată în cauză, reiese că în perioada supusă verificării cercetatul a obținut, pe lângă veniturile salariale, venituri din valorificarea cerealelor rezultate din executarea de prestări servicii (treierat) cu combina proprie personală și din valorificarea de animale (portic și păsări); că pentru veniturile realizate de cercetat ca urmare a activității desfășurate în agricultură s-a statuat, prin sentința civilă nr. 237 din 5 iulie 2002 a Tribunalului Olt, definitivă și irevocabilă, depusă la dosar, că nu datorează impozit; că la efectuarea verificărilor s-au avut în vedere bunurile dobândite de cercetat în proprietate exclusivă sau în cotă parte cu copiii săi, I.D.

și I.V. și cu C.E., precum și bunurile dobândite în nume propriu de copiii cercetatului; că veniturile realizate de cercetat depășesc cheltuielile efectuate de acesta. Constatând că întreg ansamblul probator administrat în cauză evidențiază faptul că bunurile achiziționate de cercetat în perioada 1 ianuarie 1994 - 31 decembrie 1998 se justifică integral prin veniturile realizate, în baza art. 18 din Legea nr. 115/1996, cu completările și modificările ulterioare, Curtea de Apel Ploiești a dispus închiderea dosarului privind pe cercetatul I.E. Instanța a respins cererea cercetatului I.E. privind acordarea cheltuielilor de judecată, cu motivarea că nu s-a făcut dovada acestora. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs D.G.F.P.

Olt în numele Ministerului Finanțelor Publice (actual Ministerul Economiei și Finanțelor), ca reprezentant al Statului Român și cercetații I.E., I.D., I.V. și C.E. În recursul său, D.G.F.P. Olt în numele Ministerului Finanțelor Publice (actual Ministerul Economiei și Finanțelor) ca reprezentant al Statului Român a arătat că instanța nu a respectat îndrumările din decizia de casare pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție referitor la justificarea provenienței bunurilor de către cercetat, în raport de dobândirea bunurilor, pe perioade de timp, valorile obținute și veniturile realizate pe unități temporale. Astfel: nu s-au administrat dovezi certe cu privire la veniturile obținut din prestările de servicii în agricultură și la suprafața de teren deținută de proprietar în proprietate sau arendă; deși prin raportul de expertiză s-a consemnat că cercetatul I.E.

a avut garată, în perioada 1993-1998, la sediul SC C.O.

SRL Găneasa, o combină pe care cercetatul a folosit-o la recoltarea cerealelor atât la cetățenii din comună cât și pe terenurile societății, instanța nu a inclus-o în masa bunurilor; instanța, în mod nelegal, nu a administrat probe, deși au fost cerute prin obiecțiunile la raportul de expertiză , cu privire la pregătirea profesională a lui I.V., fiul cercetatului, care să-i fi permis obținerea veniturilor mari despre care se face vorbire în expertiză și nici nu s-au verificat actele financiar-contabile în baza cărora s-au obținut aceste venituri; în mod greșit instanța a reținut, în baza hotărârii judecătorești depuse la dosar, că pentru activitatea desfășurată în agricultură cercetatul nu datorează impozit pe venit pentru perioada 1994-1998, deoarece prin respectiva hotărâre judecătorească a fost anulat procesual verbal de impunere nr. 18678/2002 prin care s-a stabilit un impozit aferent unei perioade de un an, respectiv 1997- 1998. Recurenta a mai susținut că instanța de fond nu a procedat la extinderea verificării persoanelor interpuse, ascendenți, frați, surori, celălalt soț, afini, precum și alte bunuri transmise cu titlu gratuit către orice persoană, așa cum s-a dispus prin decizia de casare și că după apariția Legii nr. 92/1992, funcția de magistrat a cercetatului I.E.

a devenit incompatibilă cu aceea de prestator de servicii în agricultură și cu aceea de comerciant de porci și păsări. Recurenta a conchis că cercetatul I.E. nu justifică achiziționarea bunurilor ce compun averea sa și a familiei sale și a veniturilor obținute din activitatea de prestări servicii în agricultură și comercializarea de porci și păsări, ci doar a celor salariale situație valabilă și pentru veniturile realizate de I.V. și a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate iar pe fond să se constate că bunurile lui I.E. și ale fiului său nu au o proveniență licită și să se procedeze în consecință, conform Legii nr. 115/1996. Prin recursul lor, cercetații I.E., I.D., I.V.

și C.E. au susținut că instanța în mod greșit a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, încălcând dispozițiile art. 274 C. proc. civ., deoarece s-au prezentat la fiecare termen de judecată în perioada 1999-2005 cu autoturismul, proprietate personală, efectuând cheltuieli de transport, făcând totodată dovada că au achitat suma de 12 milioane lei (vechi) pentru expertiza administrată în cauză. Recurenții-cercetați au mai susținut că, în raport cu prevederile Legii nr. 115/1996, în mod nejustificat instanța a dispus introducerea în cauză a lui I.D., I.V.

și C.E.; că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova nu a indicat dovezile pe care se întemeiază solicitarea de cercetare a lui I.E., deși legea prevede această obligație, deoarece, potrivit Constituției, proprietatea se prezumă ca fiind dobândită în mod licit până ce se dovedește că ar fi fost dobândită prin săvârșirea unor infracțiuni; că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 14 din Legea nr. 115/1996, conform căruia comisia de cercetare de pe lângă Curtea de Apel Craiova hotărăște în cel mult 3 luni de la data sesizării, pronunțând o hotărâre motivată iar în speță sesizarea instanței s-a făcut după 1 an de zile, cu încălcarea termenului de decădere prevăzut de lege și, în sfârșit, că hotărârile pronunțate în cauză au fost date cu încălcarea art. 15 și art. 45 din Constituție, care prevăd că o lege nu poate să retroactiveze, iar în cauza de față, atât parchetul cât și instanța supremă au dispus efectuarea de cercetări pe perioada 1990-1996 deși Legea nr. 115/1996 a fost publicată în M. Of.

nr. 263 din 28 octombrie 1996. Recurenții-cercetați au solicitat admiterea recursului și obligarea Ministerului Finanțelor la plata cheltuielilor de judecată. Recursul declarat de D.G.F.P. Olt în numele Ministerului Finanțelor Publice (actual Ministerul Economiei și Finanțelor) ca reprezentant al Statului Român este fondat pentru considerentele care succed. Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului Prin această prevedere legală se dă putere hotărârii pronunțate de instanța de recurs numai cu privire la problemele de drept rezolvate iar nu și celor de fapt, asupra cărora instanța care judecă fondul, după casare, are dreptul de apreciere.

Ceea ce sunt, însă, obligatorii pentru instanța de fond după casare, cu privire la faptele procesului, sunt numai indicațiile cu privire la necesitatea lămuririi anumitor împrejurări de fapt și la administrarea de probe. Această concluzie se impune pentru că indicațiile instanței de casare atrag atenția instanței care rejudecă fondul asupra încălcării săvârșite cu ocazia judecății anterioare și asupra necesității de a se lămuri alte împrejurări de fapt prin administrarea de noi probe în vederea pronunțării unei soluții legale.

Instanța de trimitere este obligată deci să se conformeze îndrumărilor date de instanța de control judiciar pentru corecta stabilire a situațiilor de fapt, dispunând administrarea de probe și examinând apărările părților deoarece aceste îndrumări sunt de esența atribuțiilor ce revin instanței de control judiciar, astfel că, la rejudecare, instanța de trimitere trebuie să le dea urmare, ele fiind menite să asigure o corectă soluționare a litigiului. În speță, Curtea de Apel Ploiești a dispus completarea probatoriului cu o expertiză, neconformându-se însă îndrumărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție care a dispus că pentru soluționarea pricinii se impune stabilirea a două subperioade: anterioară datei de 28 octombrie 1996 și posterioară acestei date iar pentru prima subperioadă se impune să se stabilească dacă cercetatul I.E.

a avut și anterior datei de 28 octombrie 1996 obligația declarării averii, pentru a verifica dacă procedura Legii nr. 115/1996 este aplicabilă primei subperioade. Astfel, prin încheierea din 22 noiembrie 2004 (fila 31 din dosarul nr. 5651/2004 al Curții de Apel Ploiești) , instanța a admis proba cu expertiză contabilă, conform obiectivelor formulate prin cererea D.G.F.P. Olt în numele Ministerului Finanțelor Publice (fila 19 din dosarul nr. 5651/2004 al Curții de Apel Ploiești). Se constată însă că obiectivele din raportul de expertiză nu cuprind stabilirea elementelor active și pasive ale patrimoniului cercetatului I.E. pentru perioada posterioară datei de 28 octombrie 1996, precum și stabilirea existenței sau nu a obligației cercetatului I.E.

cu privire la declararea averii, anterior datei de 28 octombrie 1996 pentru a se verifica dacă procedura Legii nr. 115/1996 este aplicabilă, cu toate că, prin decizia de casare, s-au dat îndrumări tocmai în sensul lămuririi acestor împrejurări de fapt, identificate ca fiind determinante pentru dezlegarea pricinii. Procedând astfel, instanța a pronunțat o soluție cu încălcarea esențială a legii deoarece dispozițiile art. 315 C. proc. civ. sunt imperative iar nerespectarea lor atrage nulitatea hotărârii pronunțate. În plus, se constată că motivarea cu care Curtea de Apel Ploiești a respins obiecțiunile la raportul de expertiză este lapidară, reținându-se, în practicaua deciziei, doar că „expertul a răspuns tuturor obiectivelor stabilite de instanță pe linia decizia de casare și care coincid cu cele ale D.G.F.P.

Olt" (fila 116 - verso din dosarul nr. 5651/2004 al Curții de Apel Ploiești), deși aspectele invocate prin obiecțiuni se impuneau a fi verificate, pentru o corectă și justă soluționare a cauzei. Față de temeiurile menționate și având în vedere că instanța de trimitere nu s-a conformat îndrumărilor date prin decizia de casare, pentru stabilirea corectă a stării de fapt și a temeiniciei susținerilor părților, se impune efectuarea unei noi expertize de specialitate care să răspundă clar și precis tuturor chestiunilor relevate în decizia de casare ca fiind necesar a fi lămurite. Prin urmare, pentru completarea probatoriului în sensul arătat este necesară rejudecarea cauzei, instanța urmând să administreze proba cu expertiza de specialitate și să pună în discuția părților administrarea oricăror altor probe a căror necesitate ar rezulta din dezbateri și care ar fi în măsură să lămurească aspectele deduse judecății.

Așa fiind, se constată că recursul declarat de D.G.F.P. Olt în numele Ministerului Finanțelor Publice (actual Ministerul Economiei și Finanțelor) ca reprezentant al Statului Român este fondat în sensul celor de mai sus și urmează a fi admis, hotărârea atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă aceleiași instanțe pentru rejudecare. În consecință, ca urmare a admiterii recursului declarat de D.G.F.P. Olt în numele Ministerului Finanțelor Publice (actual Ministerul Economiei și Finanțelor), ca reprezentant al Statului Român va fi admis și recursul declarat de cercetații I.E. I.D., I.V. și C.E., motivul recurs vizând cheltuielile de judecată urmând a fi examinat cu prilejul rejudecării cauzei.

Totodată, instanța de trimitere urmează a verifica în ce măsură celelalte critici invocate de aceștia prin motivele de recurs pot fi considerate apărări de fond pentru a răspunde acestora. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII DECIDE: Admite recursurile declarate de D.G.F.P. Olt în numele Ministerului Finanțelor Publice (actual Ministerul Economiei și Finanțelor) ca reprezentant al Statului Român și de cercetații I.E. I.D., I.V. și C.E., împotriva sentinței nr. 12 din 12 septembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă. Casează sentința și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 martie 2008.