ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4952/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Ordonanța nr. 7 AV din 17 decembrie 2001, Comisia de cercetare a averilor constituită conform Legii 115/1996 în cadrul Curții de Apel Brașov „privind controlul averii demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici și a unor persoane cu funcții de conducere”, a admis cererea de cercetare făcută la 19 septembrie 2001 de Inspectoratul de Poliție a județului Brașov pentru verificarea averii dobândite de T.V., colonel, șeful Biroului de Poliție al orașului Predeal și constatând existența unor diferențe vădite între valoarea bunurilor dobândite de cercetat și valoarea veniturilor licite realizate de acesta și soția sa V.T., în perioada supusă controlului, a trimis cauza spre soluționare Curții de Apel Brașov.

Prin încheiere ulterioară, pronunțată la 26 martie 2002, Comisia de cercetare a dispus în temeiul dispozițiilor art. 281 1 C. proc. civ., completarea dispozitivului ordonanței menționate, în sensul constatării faptului că vădită disproporție dintre valoarea bunurilor dobândite și veniturile realizate legal de cercetați în perioada octombrie 1996 – septembrie 2001, este de 132.534.301 lei și are caracter ilicit. Pentru a hotărî astfel, Comisia a înlăturat parțial ca irelevante susținerile și dovezile invocate de cercetați, în sensul că la dobândirea bunurilor reținute și a cheltuielilor efectuate au servit pe lângă veniturile salariale și o serie de alte sume de bani cu proveniența legală, cum ar fi cele economisite anterior perioadei supuse cercetării, creanțele restituite în acest timp din împrumuturi mai vechi, câștiguri obținute la jocuri de noroc sau din plasamente financiare.

Hotărârea Comisiei de cercetare a fost integral confirmată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, prin sentința civilă nr. 10 F din 24 iunie 2002, care a constata la rândul său că cercetații nu justifică proveniența licită a sumei de 132.534.301 lei încorporată în perioada supusă controlului într-un autoturism și în imobilul aflat în construcție. Ca urmare instanța de fond a dispus obligarea cercetaților la plata acestei sume către stat, până la 1 septembrie 2002, prin intermediul Ministerului Finanțelor Publice. Potrivit considerentelor hotărârii, instanța a raportat materialul probator administrat în cauza exclusiv la declarațiile de avere ale cercetatului T.V., înlăturând cum se motivează explicit (fila 5 paragraf 3) „tot ceea ce ar fi depășit cele consemnate pe proprie răspundere în cuprinsul lor”.

În acest mod, instanța a exclus punctual din sfera veniturilor invocate în apărare ca având proveniență legală, încasarea unei creanțe anterioare de 10.000 dolari SUA, a darului manual de 88 milioane lei făcut de tatăl cercetatului, a unor sume încasate ocazional din jocuri de întrajutorare sau alte plasamente financiare, banii realizați din vânzarea periodică a unor produse sau bunuri din gospodărie, existența unor rezerve bănești casnice și altele. Pentru a justifica înlăturarea probelor administrate în apărare, instanța de fond a considerat în esență (fila 6 – paragraf 6 – sentință) că deși potrivit dispozițiilor art. 1173 și art. 1174 C. civ. înscrisurile prezentate de cercetați cu privire la resursele financiare și materiale, ar putea face dovada prin ele însele asupra caracterului licit al unor venituri, acestea sunt lipsite de putere doveditoare pentru că nu au fost arătate în declarațiile de avere date de cercetat.

Împotriva hotărârii pronunțate cât și a ordonanței, au declarat recurs în termenul și cu respectarea cerințelor procedurale cercetații T.V. și V.T. Invocând temeiurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 9 și 10 C. proc. civ. recurenții au susținut în esență că atât ordonanța Comisiei de cercetare cât și hotărârea primei instanțe sunt lipsite de temei legal, fiind pronunțate cu încălcarea dispozițiilor legale de drept material și procedural aplicabile cauzei. Cu argumente punctuale pentru fiecare critică, recurenții au susținut că în cauză a fost nesocotită prezumția legală privind caracterul licit al averii dobândite, așa cum este consacrată în art. 41 din Constituția României și art. 11 din Legea 115/1996 și s-a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 112 C. proc.

civ., art. 1169 C. civ. și art. 9 din legea specială aplicabilă privind sarcina probei, care a fost efectiv inversată. Totodată s-a arătat că prima instanță le-a încălcat dreptul la apărare prin înlăturarea fără temei legal a tuturor dovezilor referitoare la sursă și caracterul licit al unor venituri și la existența unor bunuri și mijloace materiale, cu motivarea vădit gratuită că ar fi lipsite de valoare probatorie pentru că nu sunt reflectate în declarațiile de avere. Recursul se dovedește fondat. În conformitate cu dispozițiile art. 41 alin.(7) din Constituția României în redactarea anterioară revizuirii prin Legea 429/2003 devenit art. 44 alin. (8) caracterul licit al dobândirii averii se prezumă.

Prezumția instituită de norma constituțională în strânsă legătură cu garanțiile privind dreptul de proprietate privată încetează să funcționeze exclusiv în condițiile legii, adică numai atunci când există dovezi certe că unele dintre bunurile ori valorile aparținând persoanelor ocrotite, nu au fost dobândite în mod licit. Pentru demnitari, magistrați, funcționari publici și alte persoane cu funcții de conducere, cadrul legal în care încetează prezumția dobândirii licite a bunurilor proprietate personală cât și procedura controlului averii este riguros stabilită prin Legea nr. 115 din 28 octombrie 1996, în strânsă legătură cu reglementarea obligației acestora privind declararea averii.

Din prevederile imperative ale art. 1 din legea menționată, rezultă pe de o parte ca demnitarii, magistrații, funcționarii publici și unele persoane cu funcții de conducere sunt obligați să-și declare averea, pe de alta, ca procedura controlului averii acestora se declanșează „în cazul în care există dovezi certe” că unele bunuri ori valori nu au fost dobândite în mod licit. Tot astfel potrivit art. 7 din Lege, în cazul în care între averea declarată la data investirii sau numirii în funcție a persoanelor obligate la aceasta și averea dobândită pe parcursului exercitării funcției se constată diferențe vădite și există dovezi certe că unele bunuri ori valori nu puteau fi dobândite din veniturile legale realizate de persoana în cauză, sau pe alte căi licite, averea acesteia este supusă controlului.

În același sens se înscriu și dispozițiile art. 11 din Lege, care obliga expres pe cei care pot face cererea de cercetare, să însoțească cererea de actele doveditoare și să arate în mod obligatoriu care sunt dovezile pe care se întemeiază sau de unde trebuie ele solicitate. Or din lucrările dosarului rezultă fără îndoială, împrejurarea reținută de altfel și prin Ordonanță, că Inspectoratul de Poliție Brașov care a introdus cererea de cercetare nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de lege nici la data sesizării Comisiei de cercetare, nici pe parcursul desfășurării procedurii controlului și apoi a procesului în sensul că nu a produs sau evocat nici o dovadă necesară răsturnării prezumției.

Așa fiind, soluțiile atacate au fost pronunțate, inversându-se în mod vădit sarcina probei, exclusiv prin raportarea constatărilor Comisiei la declarațiile de avere ale cercetatului și prin înlăturarea de plano a probelor administrate la cererea acestuia în apărare pe parcursul desfășurării procedurii de control. Incontestabil acest mod de a judeca pricina recunoscut explicit în considerentele hotărârii atacate în care se arată că „instanța a raportat întregul material probator la declarațiile de avere, înlăturând tot ceea ce a depășit cele consemnate în cuprinsul său” reprezintă o încălcare a dreptului la apărare a cercetaților consacrat și în art. 13 din Lege. Totodată în cauză au fost inadmisibil ignorate prevederile art. 7 din Legea 115/1996 potrivit cărora în justificarea averii dobândite se pot invoca în afara veniturilor legale arătate în declarație, orice alte căi licite de dobândire a bunurilor.

Potrivit textului menționat în dovedirea provenienței licite a averii se pot valorifica așadar, orice alte modalități legale de procurare a banilor, orice resurse materiale, fapte sau acte juridice reale și neinterzise de lege, care au servit la realizarea bunurilor și la satisfacerea cheltuielilor de către cercetați, indiferent dacă au fost sau nu menționate în declarația de avere. Cum raționamentul contrar, împreună cu concluzia instanței în sensul că „înscrisurile de care s-au folosit cercetații deși ar putea face dovada prin ele însele în condițiile art. 1173 și art. 1174 C. civ., nu pot fi primite peste declarația de avere” sunt greșite, recursul se va admite în baza art. 313 C. proc. civ.

cu consecința casării sentinței și a ordonanței pronunțate în cauză și a trimiterii dosarului la Comisia de cercetare în vederea reluării controlului cu respectarea cerințelor legal aplicabile și totodată observarea tuturor aspectelor de netemeinicie evocate în motivele de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de cercetații T.V. și V.T. împotriva sentinței civile nr. 10 F din 24 iunie 2002 a Curții de Apel Brașov, pe care o casează, precum și Ordonanța nr. 7/AV din 17 decembrie 2001 a Comisiei de cercetare a averilor constituită conform Legii 115/1996 din cadrul Curții de Apel Brașov și trimite cauza în vederea reluării cercetării, la aceeași comisie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iulie 2004.