ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4952/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin Ordonanța nr. 7 AV din 17

decembrie 2001, Comisia de cercetare a averilor constituită conform Legii

115/1996 în cadrul Curții de Apel Brașov „privind controlul averii

demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici și a unor persoane cu

funcții de conducere”, a admis cererea de cercetare făcută la 19 septembrie

2001 de Inspectoratul de Poliție a județului Brașov pentru verificarea averii

dobândite de T.V., colonel, șeful Biroului de Poliție al orașului Predeal și

constatând existența unor diferențe vădite între valoarea bunurilor dobândite

de cercetat și valoarea veniturilor licite realizate de acesta și soția sa

V.T., în perioada supusă controlului, a trimis cauza spre soluționare Curții de

Apel Brașov.

Prin încheiere ulterioară,

pronunțată la 26 martie 2002, Comisia de cercetare a dispus în temeiul

dispozițiilor art. 281

1

C. proc. civ., completarea dispozitivului

ordonanței menționate, în sensul constatării faptului că vădită disproporție

dintre valoarea bunurilor dobândite și veniturile realizate legal de cercetați

în perioada octombrie 1996 – septembrie 2001, este de 132.534.301 lei și are

caracter ilicit.

Pentru a hotărî astfel, Comisia a

înlăturat parțial ca irelevante susținerile și dovezile invocate de cercetați,

în sensul că la dobândirea bunurilor reținute și a cheltuielilor efectuate au

servit pe lângă veniturile salariale și o serie de alte sume de bani cu

proveniența legală, cum ar fi cele economisite anterior perioadei supuse

cercetării, creanțele restituite în acest timp din împrumuturi mai vechi,

câștiguri obținute la jocuri de noroc sau din plasamente financiare.

Hotărârea Comisiei de cercetare a

fost integral confirmată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, prin sentința

civilă nr. 10 F din 24 iunie 2002, care a constata la rândul său că cercetații

nu justifică proveniența licită a sumei de 132.534.301 lei încorporată în

perioada supusă controlului într-un autoturism și în imobilul aflat în

construcție.

Ca urmare instanța de fond a dispus

obligarea cercetaților la plata acestei sume către stat, până la 1 septembrie

2002, prin intermediul Ministerului Finanțelor Publice.

Potrivit considerentelor hotărârii,

instanța a raportat materialul probator administrat în cauza exclusiv la

declarațiile de avere ale cercetatului T.V., înlăturând cum se motivează

explicit (fila 5 paragraf 3) „tot ceea ce ar fi depășit cele consemnate pe

proprie răspundere în cuprinsul lor”.

În acest mod, instanța a exclus

punctual din sfera veniturilor invocate în apărare ca având proveniență legală,

încasarea unei creanțe anterioare de 10.000 dolari SUA, a darului manual de 88

milioane lei făcut de tatăl cercetatului, a unor sume încasate ocazional din

jocuri de întrajutorare sau alte plasamente financiare, banii realizați din

vânzarea periodică a unor produse sau bunuri din gospodărie, existența unor

rezerve bănești casnice și altele.

Pentru a justifica înlăturarea

probelor administrate în apărare, instanța de fond a considerat în esență (fila

6 – paragraf 6 – sentință) că deși potrivit dispozițiilor art. 1173 și art.

1174 C. civ. înscrisurile prezentate de cercetați cu privire la resursele

financiare și materiale, ar putea face dovada prin ele însele asupra

caracterului licit al unor venituri, acestea sunt lipsite de putere doveditoare

pentru că nu au fost arătate în declarațiile de avere date de cercetat.

Împotriva hotărârii pronunțate cât

și a ordonanței, au declarat recurs în termenul și cu respectarea cerințelor

procedurale cercetații T.V. și V.T.

Invocând temeiurile de casare

prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 9 și 10 C. proc. civ. recurenții au susținut

în esență că atât ordonanța Comisiei de cercetare cât și hotărârea primei

instanțe sunt lipsite de temei legal, fiind pronunțate cu încălcarea

dispozițiilor legale de drept material și procedural aplicabile cauzei.

Cu argumente punctuale pentru

fiecare critică, recurenții au susținut că în cauză a fost nesocotită prezumția

legală privind caracterul licit al averii dobândite, așa cum este consacrată în

art. 41 din Constituția României și art. 11 din Legea 115/1996 și s-a dat o

interpretare greșită dispozițiilor art. 112 C. proc. civ., art. 1169 C. civ. și

art. 9 din legea specială aplicabilă privind sarcina probei, care a fost

efectiv inversată.

Totodată s-a arătat că prima

instanță le-a încălcat dreptul la apărare prin înlăturarea fără temei legal a

tuturor dovezilor referitoare la sursă și caracterul licit al unor venituri și

la existența unor bunuri și mijloace materiale, cu motivarea vădit gratuită că

ar fi lipsite de valoare probatorie pentru că nu sunt reflectate în

declarațiile de avere.

Recursul se dovedește fondat.

În conformitate cu dispozițiile art.

41 alin.(7) din Constituția României în redactarea anterioară revizuirii prin

Legea 429/2003 devenit art. 44 alin. (8) caracterul licit al dobândirii averii

se prezumă.

Prezumția instituită de norma

constituțională în strânsă legătură cu garanțiile privind dreptul de

proprietate privată încetează să funcționeze exclusiv în condițiile legii,

adică numai atunci când există dovezi certe că unele dintre bunurile ori

valorile aparținând persoanelor ocrotite, nu au fost dobândite în mod licit.

Pentru demnitari, magistrați,

funcționari publici și alte persoane cu funcții de conducere, cadrul legal în

care încetează prezumția dobândirii licite a bunurilor proprietate personală

cât și procedura controlului averii este riguros stabilită prin Legea nr. 115

din 28 octombrie 1996, în strânsă legătură cu reglementarea obligației acestora

privind declararea averii.

Din prevederile imperative ale art.

1 din legea menționată, rezultă pe de o parte ca demnitarii, magistrații,

funcționarii publici și unele persoane cu funcții de conducere sunt obligați

să-și declare averea, pe de alta, ca procedura controlului averii acestora se

declanșează „în cazul în care există dovezi certe” că unele bunuri ori valori

nu au fost dobândite în mod licit.

Tot astfel potrivit art. 7 din Lege,

în cazul în care între averea declarată la data investirii sau numirii în

funcție a persoanelor obligate la aceasta și averea dobândită pe parcursului

exercitării funcției se constată diferențe vădite și există dovezi certe că

unele bunuri ori valori nu puteau fi dobândite din veniturile legale realizate

de persoana în cauză, sau pe alte căi licite, averea acesteia este supusă

controlului.

În același sens se înscriu și

dispozițiile art. 11 din Lege, care obliga expres pe cei care pot face cererea

de cercetare, să însoțească cererea de actele doveditoare și să arate în mod

obligatoriu care sunt dovezile pe care se întemeiază sau de unde trebuie ele

solicitate.

Or din lucrările dosarului rezultă fără

îndoială, împrejurarea reținută de altfel și prin Ordonanță, că Inspectoratul

de Poliție Brașov care a introdus cererea de cercetare nu și-a îndeplinit

obligațiile prevăzute de lege nici la data sesizării Comisiei de cercetare,

nici pe parcursul desfășurării procedurii controlului și apoi a procesului în

sensul că nu a produs sau evocat nici o dovadă necesară răsturnării prezumției.

Așa fiind, soluțiile atacate au fost

pronunțate, inversându-se în mod vădit sarcina probei, exclusiv prin raportarea

constatărilor Comisiei la declarațiile de avere ale cercetatului și prin

înlăturarea de plano a probelor administrate la cererea acestuia în apărare pe

parcursul desfășurării procedurii de control.

Incontestabil acest mod de a judeca

pricina recunoscut explicit în considerentele hotărârii atacate în care se

arată că „instanța a raportat întregul material probator la declarațiile de

avere, înlăturând tot ceea ce a depășit cele consemnate în cuprinsul său”

reprezintă o încălcare a dreptului la apărare a cercetaților consacrat și în

art. 13 din Lege. Totodată în cauză au fost inadmisibil ignorate prevederile

art. 7 din Legea 115/1996 potrivit cărora în justificarea averii dobândite se

pot invoca în afara veniturilor legale arătate în declarație, orice alte căi licite

de dobândire a bunurilor.

Potrivit textului menționat în

dovedirea provenienței licite a averii se pot valorifica așadar, orice alte

modalități legale de procurare a banilor, orice resurse materiale, fapte sau

acte juridice reale și neinterzise de lege, care au servit la realizarea

bunurilor și la satisfacerea cheltuielilor de către cercetați, indiferent dacă

au fost sau nu menționate în declarația de avere.

Cum raționamentul contrar, împreună

cu concluzia instanței în sensul că „înscrisurile de care s-au folosit

cercetații deși ar putea face dovada prin ele însele în condițiile art. 1173 și

art. 1174 C. civ., nu pot fi primite peste declarația de avere” sunt greșite,

recursul se va admite în baza art. 313 C. proc. civ. cu consecința casării

sentinței și a ordonanței pronunțate în cauză și a trimiterii dosarului la

Comisia de cercetare în vederea reluării controlului cu respectarea cerințelor

legal aplicabile și totodată observarea tuturor aspectelor de netemeinicie

evocate în motivele de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

cercetații T.V. și V.T. împotriva sentinței civile nr. 10 F din 24 iunie 2002 a

Curții de Apel Brașov, pe care o casează, precum și Ordonanța nr. 7/AV din 17

decembrie 2001 a Comisiei de cercetare a averilor constituită conform Legii

115/1996 din cadrul Curții de Apel Brașov și trimite cauza în vederea reluării

cercetării, la aceeași comisie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iulie 2004.