ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2342/2011

Asupra recursului de față Î n baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 46 din 15 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul R.F. rezoluției nr. 498/P/2010 din data de 23 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, cu consecința menținerii soluției din rezoluția atacată. S-au reținut, în esență, următoarele: Petentul R.F. a formulat plângere penală (la data de 25 martie 2010) împotriva comisarului-șef de penitenciare S.B.C., director al Penitenciarului București-Jilava, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanei și abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, prev. de art. 246 și art. 247 C. pen.

În motivarea plângerii petentul a arătat că la data de 17 septembrie 2009 R.M.I., conducător auto din cadrul penitenciarului a semnalat dispariția sursei de încălzire suplimentară din dotarea autovehiculului pe care îl are în gestiune, incidentul fiind verificat de comisia de cercetare administrativă care a concluzionat că în perioada 5 mai 2009-17 septembrie 2009 autospeciala cu nr. B a fost condusă de un număr de 16 conducători auto și nu se poate stabili data dispariției și persoana acre a sustras bunul. Ca atare, comisia a propus intimatului-făptuitor recuperarea prejudiciului creat unității. Petentul a arătat că prin reținerea din salariu a sumei de 453 Ron, intimatul-făptuitor a încălcat dispozițiile art. 89 din Legea nr. 293 din 28 iunie 2004 rap.

la art. 164 din Legea nr. 53/2003, conform cărora „reținerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă și exigibilă și a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă". Prin rezoluția nr. 498/P din 23 septembrie 2019 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București s-a dispus, în temeiul disp. art. 228 alin. (6) și art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., art. 209 alin. (3) C. proc. pen., art. 68 alin. (3) și (4) din Legea nr. 293/2004 neînceperea urmăririi penale față de comisar-șef de penitenciare S.C.B., sub aspectul comiterii infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanei, prev. de art. 246 alin. (1) C. pen.

și abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, prev. de art. 247 C. pen. În motivarea rezoluției s-a reținut că, din cuprinsul actelor premergătoare efectuate în cauză, rezultă că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor reclamate, sub aspectul laturii obiective, întrucât intimatul-făptuitor și-a exercitat corespunzător atribuțiile de serviciu emițând decizia de imputare în baza procesului-verbal întocmit de Comisia de cercetare administrativă și cu respectarea dispozițiilor art. 68 și art. 76 din Legea nr. 293/2004. Aceasta, în condițiile în care, deși autospeciala se afla în gestiunea lui R.M.I., în fapt a fost condusă de 16 conducători auto care nu efectua predarea-primirea de la serviciul de zi la cel de tură și nici între ture, iar la plecarea în cursă cei 16 conducători auto nu au respectat dispozițiile art. 85 din Ordinul Ministrului Justiției nr. 1541/C/2006 privind verificarea tehnică a autovehiculului.

Procurorul a mai arătat că la emiterea deciziei de imputare s-a avut în vedere și faptul că încălzitorul suplimentar nu se putea desprinde singur și nici nu putea cădea de pe mașină accidental sau din neglijența conducătorilor auto, așa cum a concluzionat Comisia de cercetare administrativă. S-a mai arătat în cuprinsul rezoluției că nu a fost limitată folosința sau exercițiul drepturilor persoanei vătămate și nu s-a creat pentru aceasta o situație de inferioritate, prin exercitarea atribuțiilor de serviciu ale intimatului-făptuitor. La data de 2 noiembrie 2010 petentul R.F. a formulat plângere împotriva soluției de netrimitere în judecată, iar prin rezoluția nr. 2273/ll-2/2010 din 04 noiembrie 2010 a procurorului ierarhic superior, s-a dispus, în temeiul art. 275 și urm. C. proc.

pen., respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii, reținându-se în esență aceleași considerente din rezoluția confirmată. Examinând plângerea formulată, prima instanță a constatat că atât rezoluția procurorului de caz, cât și rezoluția procurorului ierarhic superior sunt legale și temeinice, atâta vreme cât actele premergătoare efectuate în cauză, respectiv din copia procesului-verbal întocmit la 10 decembrie 2009 de comisia de cercetare administrativă, declarațiile martorilor S.V. și I.M. (membrii ai comisiei), fișa postului petentului, Ordinul Ministerului Justiției nr. 1541/C/2006, nu confirmă vreun indiciu de comitere a infracțiunilor reclamate. Ca atare, a constatat că nu era necesar ca vinovăția petentului să fie stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, așa cum a pretins acesta, astfel că prin emiterea deciziei de imputare intimatul-făptuitor și-a îndeplinit corespunzător atribuțiile de serviciu.

Cât privește infracțiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, prev. de art. 246 C. pen., s-a reținut că, pe de o parte reprezintă o variantă particulară a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanei, o faptă unică neputând constitui elementele constitutive ale ambelor infracțiuni, iar pe de altă parte prin acțiunea sa intimatul-făptuitor nu a limitat folosința ori exercițiul unor drepturi ale petentului și nici nu a creat pentru acesta o situație de inferioritate pe temeiul rasei, naționalității, religiei, originii etnice, orientării sexuale etc. Împotriva sentinței a declarat recurs petiționarul. Recursul declarat de petiționar împotriva sentinței este inadmisibil.

Potrivit dispozițiilor art. 287 1 alin. (1) C. proc. pen., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. Potrivit dispozițiilor art. 278 1 alin. (7) și (8) din același cod, judecătorul, soluționând plângerea, pronunță una dintre soluțiile prevăzute la lit. a), b), c) de la alin. (8). Conform prevederilor art. 278 1 alin. (10), astfel cum a fost modificat prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010, publicată în M. Of.

nr. 714 din 26 octombrie 2010 și intrată în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, hotărârea judecătorului pronunțată potrivit alin. (8) este definitivă. În cauză, hotărârea recurată de petiționar a fost pronunțată la data de 15 februarie 2011, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, care nu mai prevede posibilitatea exercitării recursului împotriva acestor hotărâri. În raport de considerentele expuse, urmează a fi respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petiționar, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul petiționar R.F. împotriva sentinței penale nr. 46 din 15 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 9 iunie 2011.