ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2342/2011

Asupra

recursului de față

Î

n baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

penală nr. 46 din 15 februarie 2011 a Curții de Apel

București, secția

I

penală, a fost respinsă, ca

nefondată, plângerea formulată de

petentul R.F. rezoluției nr. 498/P/2010

din data de 23 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București, cu consecința menținerii soluției din rezoluția atacată.

S-au reținut,

în esență, următoarele:

Petentul R.F. a

formulat plângere penală (la data de 25 martie 2010) împotriva comisarului-șef

de penitenciare S.B.C., director al Penitenciarului București-Jilava, sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanei și

abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, prev. de art. 246 și art. 247 C.

pen.

În motivarea

plângerii petentul a arătat că la data de 17 septembrie 2009 R.M.I., conducător

auto din cadrul penitenciarului a semnalat dispariția sursei de încălzire

suplimentară din dotarea autovehiculului pe care îl are în gestiune, incidentul

fiind verificat de comisia de cercetare administrativă care a concluzionat că

în perioada 5 mai 2009-17 septembrie 2009 autospeciala cu nr. B a fost condusă

de un număr de 16 conducători auto și nu se poate stabili data dispariției și

persoana acre a sustras bunul. Ca atare, comisia a propus intimatului-făptuitor

recuperarea prejudiciului creat unității.

Petentul a

arătat că prin reținerea din salariu a sumei de 453 Ron, intimatul-făptuitor a

încălcat dispozițiile art. 89 din Legea nr. 293 din 28 iunie 2004 rap. la art. 164

din Legea nr. 53/2003, conform cărora „reținerile cu titlu de daune cauzate angajatorului

nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă și

exigibilă și a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă".

Prin rezoluția

nr. 498/P din 23 septembrie 2019 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București s-a dispus, în temeiul disp. art. 228 alin. (6) și art. 10 alin. (1)

lit. d) C. proc. pen., art. 209 alin. (3) C. proc. pen., art. 68 alin. (3) și (4)

din Legea nr. 293/2004 neînceperea urmăririi penale față de comisar-șef de

penitenciare S.C.B., sub aspectul comiterii infracțiunilor de abuz în serviciu

contra intereselor persoanei, prev. de art. 246 alin. (1) C. pen. și abuz în

serviciu prin îngrădirea unor drepturi, prev. de art. 247 C. pen.

În motivarea

rezoluției s-a reținut că, din cuprinsul actelor premergătoare efectuate în

cauză, rezultă că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor

reclamate, sub aspectul laturii obiective, întrucât intimatul-făptuitor și-a

exercitat corespunzător atribuțiile de serviciu emițând

decizia de imputare în baza procesului-verbal întocmit de Comisia de

cercetare

administrativă și cu respectarea dispozițiilor art. 68 și art.

76 din Legea nr. 293/2004. Aceasta, în condițiile în care, deși autospeciala se

afla în gestiunea lui R.M.I., în fapt a fost condusă de 16 conducători auto

care nu efectua predarea-primirea de la serviciul de zi la cel de tură și nici

între ture, iar la plecarea în cursă cei 16 conducători auto nu au respectat

dispozițiile art. 85 din Ordinul Ministrului Justiției nr. 1541/C/2006 privind

verificarea tehnică a autovehiculului. Procurorul a mai arătat că la emiterea

deciziei de imputare s-a avut în vedere și faptul că încălzitorul suplimentar

nu se putea desprinde singur

și nici nu

putea cădea de pe mașină accidental sau din neglijența conducătorilor auto, așa

cum a concluzionat Comisia de cercetare administrativă.

S-a mai arătat

în cuprinsul rezoluției că nu a fost limitată folosința sau exercițiul

drepturilor persoanei vătămate și nu s-a creat pentru aceasta o situație de

inferioritate, prin exercitarea atribuțiilor de serviciu ale

intimatului-făptuitor.

La data de 2

noiembrie 2010 petentul R.F. a formulat plângere împotriva soluției de

netrimitere în judecată, iar prin rezoluția nr. 2273/ll-2/2010 din 04 noiembrie

2010 a procurorului ierarhic superior, s-a dispus, în temeiul art. 275 și urm. C.

proc. pen., respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii,

reținându-se în esență aceleași considerente din rezoluția confirmată.

Examinând

plângerea formulată, prima instanță a constatat că atât rezoluția procurorului

de caz, cât și rezoluția procurorului ierarhic superior sunt legale și

temeinice, atâta vreme cât actele premergătoare efectuate în cauză, respectiv

din copia procesului-verbal întocmit la 10 decembrie 2009 de comisia de

cercetare administrativă, declarațiile martorilor S.V. și I.M. (membrii ai

comisiei), fișa postului petentului, Ordinul Ministerului Justiției nr. 1541/C/2006,

nu confirmă vreun indiciu de comitere a infracțiunilor reclamate.

Ca atare, a constatat

că nu era necesar ca vinovăția petentului să fie stabilită printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, așa cum a pretins acesta, astfel că

prin emiterea deciziei de imputare intimatul-făptuitor și-a îndeplinit

corespunzător atribuțiile de serviciu.

Cât privește

infracțiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, prev. de art. 246

C. pen., s-a reținut că, pe de o parte reprezintă o variantă particulară a

infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanei, o faptă unică

neputând constitui elementele constitutive ale ambelor infracțiuni, iar pe de

altă parte prin acțiunea sa intimatul-făptuitor nu a limitat folosința ori

exercițiul unor drepturi ale petentului și nici nu a creat pentru acesta o

situație de inferioritate pe temeiul rasei, naționalității, religiei, originii

etnice, orientării sexuale etc.

Împotriva

sentinței a declarat recurs petiționarul.

Recursul

declarat de petiționar împotriva sentinței este inadmisibil.

Potrivit

dispozițiilor art. 287

1

alin. (1) C. proc. pen., împotriva

rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a

rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a

urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane

ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere la judecătorul de

la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în

primă instanță.

Potrivit

dispozițiilor art. 278

1

alin. (7) și (8) din același cod, judecătorul,

soluționând plângerea, pronunță una dintre soluțiile prevăzute la lit. a), b), c)

de la alin. (8).

Conform

prevederilor art. 278

1

alin. (10), astfel cum a fost modificat prin

art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010, publicată în M. Of. nr. 714 din 26

octombrie 2010 și intrată în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, hotărârea

judecătorului pronunțată potrivit alin. (8) este definitivă.

În cauză,

hotărârea recurată de petiționar a fost pronunțată la data de 15 februarie

2011, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, care nu mai prevede

posibilitatea exercitării recursului împotriva acestor hotărâri.

În raport de

considerentele expuse, urmează a fi respins, ca inadmisibil, recursul declarat

de petiționar, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de recurentul petiționar R.F. împotriva

sentinței penale nr. 46 din 15 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția

I

penală.

Obligă

recurentul petiționar la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 9 iunie 2011.