ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 196/2011

Asupra cauzei penale de față: În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 333 din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petenta I.D. împotriva rezoluției 1847/II-2/2009 din 7 septembrie 2010 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în dosarul nr. 1039/P/2009. A obligat petenta la 100 lei cheltuieli judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele: La data de 6 octombrie 2008 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București plângerea formulată de numita I.D.

care a solicitat efectuarea de cercetări față de procurorul N.C. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București și față de comisarul M.D. din cadrul Secției 24 Poliție sub aspectul infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., faptă săvârșită cu ocazia soluționării dosarului înregistrat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București sub nr. 742/P/2008. Persoana vătămată a sesizat, în esență, faptul că pe parcursul efectuării de cercetări, respectiv cu ocazia soluționării cauzei menționate, procurorul N.C. și subcomisarul M.D. și-au încălcat atribuțiile de serviciu, ignorând probele administrate în cauză.

Din verificările efectuate, a reieșit că pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București a fost înregistrată sub nr. 742/P/2009 cauza privind pe învinuita N.C., cercetată sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 292 C. pen., art. 24 din Legea nr. 50/1991, art. 217 alin. (1), art. 219 alin. (3) C. pen., art. 220 C. pen., art. 320, art. 290, art. 291 și art. 215 alin. (1) C. pen., urmarea plângerii formulate la data de 24 ianuarie 2008, de persoana vătămată I.D. Cercetările au fost efectuate în cauză de către polițistul M.D. din cadrul Secției 24 Poliție, care, la finalizarea cercetărilor, la data de 9 ianuarie 2009, a înaintat dosarul la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București.

Prin ordonanța nr. 742/P/2008 din 15 ianuarie 2009 procurorul N.C. a dispus: - scoaterea de sub urmărire penală a învinuitei N.C. sub aspectul infracțiunilor prev. de art. 292 C. pen. și art. 24 din Legea nr. 50/1991, cu aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ în cuantum de 1000 lei; - neînceperea urmăririi penale față de aceasta sub aspectul infr. prev. de art. 217 alin. (1) C. pen., art. 219 alin. (3), art. 220, art. 320, art. 290, art. 291 C. pen. și art. 215 alin. (1) C. pen.; - neînceperea urmăririi penale față de numita A.S. sub aspectul infracțiunii prevăzută de art. 246 alin. (1) C. pen.; - disjungerea cauzei în vederea începerii urmăririi penale față de N.C. sub aspectul infracțiunii prev. de art. 24 lit. a) din Legea nr. 50/1991, art. 215 alin. (1) C. pen.

și cercetarea acesteia într-un nou dosar penal. În cauză s-a procedat la audierea subcomisarului M.D. care a precizat că în cauză au fost efectuate toate actele necesare lămuririi situației de fapt, fiind acceptate solicitările persoanei vătămate cu privire la administrarea de probe, audierea anumitor martori, precum și efectuarea de verificări, fapt care a reieșit din analiza actelor din dosarul de urmărire penală. În conformitate cu dispozițiile art. 256 C proc. pen., după efectuarea actelor de cercetare penală, organul de cercetare înaintează dosarul, împreună cu un referat în care se consemnează rezultatul procurorului, acesta dispunând adoptarea unei soluții în cauză. Motivarea unei soluții și adoptarea acesteia de către procuror nu poate fi interpretată ca o încălcare a atribuțiilor de serviciu, ci ca o aplicare a dispozițiilor legale la o situație de fapt așa cum a fost percepută de acesta pe baza analizării întregului probatoriu administrat în cauză.

Modul de apreciere și administrare a probatoriului de către un magistrat, precum și soluția dispusă într-o cauză nu pot fi criticate decât prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege, căi de care persoana vătămată a uzat. Soluția dispusă prin ordonanța nr. 742/P/2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București a fost verificată sub aspectul legalității și temeiniciei prin căile de atac prevăzute de art. 278 1 C proc. pen., fiind menținută atât prin rezoluția nr. 233/II-2/2009 a primului procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București, cât și prin sentința penală nr. 944 din 29 mai 2009 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București.

Împotriva soluției procurorului, petentul a formulat plângere la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, care i-a fost respinsă prin rezoluția nr. 1847/II-2/2010 din 9 septembrie 2010. S-a reținut în urma verificării actelor premergătoare, precum și a soluției adoptate în cauză, s-a constatat că aceasta este legală și temeinică. Nemulțumită de modul în care au fost soluționate plângerile sale, petenta I.D. s-a adresat, în condițiile art. 278 1 C proc. pen., instanței de judecată solicitând desființarea rezoluțiilor atacate și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale. Instanța de fond a considerat că intimații nu se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii pentru care petenta a făcut plângere.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal, petenta I.D., apreciind-o ca fiind netemeinică și nelegală, prin faptul că i s-a încălcat dreptul la recuperarea bunului imobil, încălcându-i-se dreptul la un proces echitabil. Dezvoltând în scris motivele de recurs, petenta arată că intimații se fac vinovați de săvârșirea faptelor pentru care au fost reclamați, solicitând începerea urmăririi penale împotriva acestora. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul declarat în cauză prin prisma motivelor invocate și din oficiu, conform art. 385 6 alin. (3) C proc. pen., îl consideră nefondat pentru următoarele considerente: Este adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un funcționar public, prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu.

Fapta prin care s-ar produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu împrejurarea că este săvârșită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa specială, avea obligația apărării legalității în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Drept urmare, prin art. 246 C. pen., sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor" a fost incriminată „fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane”. Cu referire la cauză, întrunește elementele constitutive ale unei astfel de infracțiuni, îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o gravitate care să releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită cu intenție și care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentei.

În cauză, probatoriul administrat nu a confirmat susținerile petentei din acesta nerezultând îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu. Dimpotrivă, intimații au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legii procesual-penale. Or, potrivit art. 1 C proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”. Din economia textului menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de represiune, ci exclusiv ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a persoanei care a săvârșit o infracțiune.

În acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen. s-a stabilit că „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”. Totodată, potrivit art. 62 C proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate aspectele, pe bază de probe". Așadar, în raport cu textele menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel încât să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii. În acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C proc. pen. s-a stabilit că „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”.

În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual-penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal. Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege. În anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile reglementate în art. 10 C proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penate este împiedicată.

În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia. În cauză, constatându-se inexistența infracțiunii sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale. Prin urmare, respingând plângerea, sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția atacată, instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică. În ipoteza în care o soluție ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor administrate în cauză ori a unor norme de drept substanțial sau procedural, după caz, pentru a se reține în sarcina magistratului, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se dovedească faptul că acesta a acționat cu intenția de a prejudicia una dintre părți.

Înalta Curte apreciază că motivarea unei soluții și adoptarea acesteia de către procuror nu poate fi interpretată ca o încălcare a atribuțiilor de serviciu, ci ca o aplicare a dispozițiilor legale la o situație de fapt, așa cum a fost percepută de către acesta pe baza analizării întregului probatoriu administrat în cauză. Modul de apreciere și administrare a probatoriului de către un magistrat, precum și soluția dispusă într-o cauză nu pot fi criticate decât prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege, căi de care persoana vătămată a uzat.

A raționa altfel, ar însemna că independența procurorilor, stabilită prin art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, constituie o noțiune lipsită de conținut, respectiv de finalitate practică, ceea ce ar fi de natură a-i pune pe aceștia în imposibilitate de a-și îndeplini atribuțiile stabilite prin art. 63 din Legea nr. 304/2004, republicată, corespunzător dispozițiilor art. 131 alin. (2), alin. (3) din Constituția României, republicată. Pe de altă parte, plângerea prevăzută de art. 278 1 C proc. pen., având rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată. Acest control privește exclusiv temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C proc.

pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în condițiile determinate de legea procesual-penală. Ca atare, lipsește plângerii prevăzute de art. 278 1 C proc. pen., aptitudinea declanșării unui control judiciar, în sensul vizat de petentă, al complinirii căilor de atac legal prevăzute și reformarea hotărârii incriminate, pe această cale mijlocită, așa încât recursul se constată a fi neîntemeiat și sub acest aspect. În concluzie, nepropunând și, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă situație de fapt și vinovăția intimaților, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condițiile art. 278 1 C proc.

pen. Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de fond, care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu de către persoanele nominalizate de către petent, așa încât simplele afirmații ale acestuia, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., nesusținute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei soluții. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C proc. pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurenta petentă I.D.

va fi obligată la plate cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționara I.D. împotriva sentinței penale nr. 333 din 21 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 21 ianuarie 2011.