ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 196/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 196/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei penale de față:

În baza actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală

nr. 333 din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a II-a penală

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondată, plângerea

formulată de petenta I.D. împotriva rezoluției 1847/II-2/2009 din 7 septembrie

2010 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în dosarul nr. 1039/P/2009.

A obligat petenta la 100 lei

cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

La data de 6 octombrie 2008 a

fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București plângerea

formulată de numita I.D. care a solicitat efectuarea de cercetări față de

procurorul N.C. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5

București și față de comisarul M.D. din cadrul Secției 24 Poliție sub aspectul

infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., faptă săvârșită cu ocazia

soluționării dosarului înregistrat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București sub nr. 742/P/2008.

Persoana vătămată a sesizat, în

esență, faptul că pe parcursul efectuării de cercetări, respectiv cu ocazia

soluționării cauzei menționate, procurorul N.C. și subcomisarul M.D. și-au

încălcat atribuțiile de serviciu, ignorând probele administrate în cauză.

Din verificările efectuate, a

reieșit că pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București

a fost înregistrată sub nr. 742/P/2009 cauza privind pe învinuita N.C.,

cercetată sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 292 C. pen.,

art. 24 din Legea nr. 50/1991, art. 217 alin. (1), art. 219 alin. (3) C. pen.,

art. 220 C. pen., art. 320, art. 290, art. 291 și art. 215 alin. (1) C. pen.,

urmarea plângerii formulate la data de 24 ianuarie 2008, de persoana vătămată I.D.

Cercetările au fost efectuate în

cauză de către polițistul M.D. din cadrul Secției 24 Poliție, care, la

finalizarea cercetărilor, la data de 9 ianuarie 2009, a înaintat dosarul la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București.

Prin ordonanța nr. 742/P/2008 din

15 ianuarie 2009 procurorul N.C. a dispus:

- scoaterea de sub urmărire

penală a învinuitei N.C. sub aspectul infracțiunilor prev. de art. 292 C. pen.

și art. 24 din Legea nr. 50/1991, cu aplicarea unei sancțiuni cu caracter

administrativ în cuantum de 1000 lei;

- neînceperea urmăririi penale

față de aceasta sub aspectul infr. prev. de art. 217 alin. (1) C. pen., art. 219

alin. (3), art. 220, art. 320, art. 290, art. 291 C. pen. și art. 215 alin. (1)

C. pen.;

- neînceperea urmăririi penale

față de numita A.S. sub aspectul infracțiunii prevăzută de art. 246 alin. (1) C.

pen.;

- disjungerea cauzei în vederea

începerii urmăririi penale față de N.C. sub aspectul infracțiunii prev. de art.

24 lit. a) din Legea nr. 50/1991, art. 215 alin. (1) C. pen. și cercetarea

acesteia într-un nou dosar penal.

În cauză s-a procedat la audierea

subcomisarului M.D. care a precizat că în cauză au fost efectuate toate actele

necesare lămuririi situației de fapt, fiind acceptate solicitările persoanei

vătămate cu privire la administrarea de probe, audierea anumitor martori,

precum și efectuarea de verificări, fapt care a reieșit din analiza actelor din

dosarul de urmărire penală.

În conformitate cu dispozițiile

art. 256 C proc. pen., după efectuarea actelor de cercetare penală, organul de

cercetare înaintează dosarul, împreună cu un referat în care se consemnează

rezultatul procurorului, acesta dispunând adoptarea unei soluții în cauză.

Motivarea unei soluții și

adoptarea acesteia de către procuror nu poate fi interpretată ca o încălcare a

atribuțiilor de serviciu, ci ca o aplicare a dispozițiilor legale la o situație

de fapt așa cum a fost percepută de acesta pe baza analizării întregului

probatoriu administrat în cauză.

Modul de apreciere și

administrare a probatoriului de către un magistrat, precum și soluția dispusă

într-o cauză nu pot fi criticate decât prin intermediul căilor de atac

prevăzute de lege, căi de care persoana vătămată a uzat.

Soluția dispusă prin ordonanța

nr. 742/P/2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București a

fost verificată sub aspectul legalității și temeiniciei prin căile de atac

prevăzute de art. 278

1

C proc. pen., fiind menținută atât prin

rezoluția nr. 233/II-2/2009 a primului procuror al Parchetului de pe lângă

Judecătoria Sectorului 5 București, cât și prin sentința penală nr. 944 din 29

mai 2009 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București.

Împotriva soluției procurorului,

petentul a formulat plângere la procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București, care i-a fost respinsă prin rezoluția nr. 1847/II-2/2010

din 9 septembrie 2010.

S-a reținut în urma verificării actelor

premergătoare, precum și a soluției adoptate în cauză, s-a constatat că aceasta

este legală și temeinică.

Nemulțumită de modul în care au

fost soluționate plângerile sale, petenta I.D. s-a adresat, în condițiile art. 278

1

C proc. pen., instanței de judecată solicitând desființarea rezoluțiilor

atacate și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale.

Instanța de fond a considerat că

intimații nu se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii pentru care petenta a

făcut plângere.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs, în termen legal, petenta I.D., apreciind-o ca fiind

netemeinică și nelegală, prin faptul că i s-a încălcat dreptul la recuperarea

bunului imobil, încălcându-i-se dreptul la un proces echitabil. Dezvoltând în

scris motivele de recurs, petenta arată că intimații se fac vinovați de

săvârșirea faptelor pentru care au fost reclamați, solicitând începerea

urmăririi penale împotriva acestora.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, examinând recursul declarat în cauză prin prisma motivelor invocate

și din oficiu, conform art. 385

6

alin. (3) C proc. pen., îl

consideră nefondat pentru următoarele considerente:

Este

adevărat că intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de

către un funcționar

public,

prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu.

Fapta prin care s-ar

produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu

împrejurarea că este săvârșită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa

specială, avea obligația apărării legalității în exercitarea atribuțiilor de

serviciu.

Drept urmare, prin

art. 246 C. pen., sub denumirea marginală „abuzul în serviciu contra

intereselor persoanelor" a fost incriminată „fapta funcționarului public

care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește

un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare

a intereselor legale ale unei persoane”.

Cu referire la cauză,

întrunește elementele constitutive ale unei astfel de infracțiuni, îndeplinirea

defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o

gravitate care să releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită cu

intenție și care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale

petentei.

În cauză, probatoriul

administrat nu a confirmat susținerile petentei din acesta nerezultând

îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de

serviciu. Dimpotrivă, intimații au făcut o corectă aplicare a

dispozițiilor

legii procesual-penale.

Or, potrivit art. 1 C

proc. pen., „procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod corect a

faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit

o infracțiune, să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană

nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.

Din economia textului

menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de

represiune, ci exclusiv ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a

persoanei care a săvârșit o infracțiune.

În

acest sens, prin art. 17 alin. (2) C. pen. s-a stabilit că „infracțiunea este

singurul temei al răspunderii

penale”.

Totodată, potrivit

art. 62 C proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire

penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate

aspectele, pe bază de probe".

Așadar, în raport cu

textele menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel încât

să

armonizeze interesul apărării sociale,

cu interesele individului, în raport cu care nici o persoană nevinovată să

nu

suporte rigorile legii.

În

acest context, cu referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C

proc. pen. s-a stabilit că

„urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor

necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor

și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu

cazul să se dispună trimiterea în judecată”.

În vederea realizării

obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul

menționat, legea procesual-penală a determinat precis și coerent regulile de

desfășurare a acestei faze a procesului penal.

Sesizat

în unul din modurile reglementate în art. 221 C proc. pen., organul competent

efectuează acte

premergătoare

și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută de lege.

În anumite situații,

actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau

infirmă existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală

a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile reglementate în art.

10 C proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penate

este împiedicată.

În

raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și,

respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire

penală sau, după caz, când urmărirea penală este de

competența

procurorului, se dispune neînceperea acesteia.

În cauză,

constatându-se inexistența infracțiunii sesizate, în mod întemeiat organul de

urmărire penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.

Prin

urmare, respingând plângerea, sub aspectul acestor critici și menținând

rezoluția atacată, instanța

de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică.

În ipoteza în care o

soluție ar fi rezultatul interpretării eronate de către magistrat a probelor

administrate în cauză ori a unor norme de drept

substanțial sau procedural, după caz, pentru a se reține în

sarcina

magistratului, comiterea infracțiunii de abuz în serviciu, este necesar să se

dovedească faptul că acesta a acționat cu intenția de a prejudicia una dintre

părți.

Înalta Curte

apreciază că motivarea unei soluții și adoptarea acesteia de către procuror nu

poate fi interpretată ca o încălcare a atribuțiilor de serviciu, ci ca o

aplicare a dispozițiilor legale la o situație de fapt, așa cum a fost percepută

de către acesta pe baza analizării întregului probatoriu administrat în cauză.

Modul de apreciere și

administrare a probatoriului de către un magistrat, precum și soluția dispusă

într-o cauză nu pot fi criticate decât prin intermediul căilor de atac

prevăzute de lege, căi de care persoana vătămată a uzat.

A raționa altfel, ar

însemna că independența procurorilor, stabilită prin art. 3 alin. (1) din Legea

nr. 303/2004, republicată, constituie o noțiune lipsită de conținut, respectiv de

finalitate practică, ceea ce ar fi de natură a-i pune pe aceștia în

imposibilitate de a-și îndeplini atribuțiile stabilite prin art. 63 din Legea

nr. 304/2004, republicată, corespunzător dispozițiilor art. 131 alin. (2), alin.

(3) din Constituția României, republicată.

Pe de altă parte,

plângerea prevăzută de art. 278

1

C proc. pen., având rolul unei căi

de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în

judecată.

Acest control

privește exclusiv temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale,

confirmată în condițiile art. 278 C proc. pen., în raport cu cercetările

efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de

urmărire penală, în condițiile determinate de legea procesual-penală.

Ca atare, lipsește

plângerii prevăzute de art. 278

1

C proc. pen., aptitudinea

declanșării unui control judiciar, în sensul vizat de petentă, al complinirii

căilor de atac legal prevăzute și reformarea hotărârii incriminate, pe această

cale mijlocită, așa încât recursul se constată a fi neîntemeiat și sub acest

aspect.

În concluzie,

nepropunând și, ca atare, neadministrându-se probe care să releve o altă

situație de fapt și vinovăția intimaților, instanța de fond a respins legal

plângerea cu care a fost sesizată în condițiile art. 278

1

C proc.

pen.

Nici în această etapă

procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire

penală și instanța de fond, care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunii

de abuz în serviciu de către persoanele nominalizate de către petent, așa încât

simplele afirmații ale acestuia, în sensul întrunirii elementelor constitutive

ale infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., nesusținute de materialul

probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate

și pronunțarea altei soluții.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C proc.

pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza

art. 192 alin. (2) din același cod, recurenta petentă I.D. va fi obligată la

plate cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petiționara I.D. împotriva sentinței penale nr. 333

din 21 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și

pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul

petiționar la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 21

ianuarie 2011.