ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3373/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1614 din 31 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta S.M. în contradictoriu cu pârâta Comisia pentru Constatarea Calității se Colaborator în Rezistența Anticomunistă, în sensul că a fost anulată decizia nr. 835 din 07 mai 2009 emisă de pârâtă și obligată pârâta la emiterea unei noi decizii care să recunoască drepturile întemeiate pe art. 3 lit. c) și d) din O.U.G. nr. 214/1999. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 29 septembrie 2009, reclamanta S.M.

a solicitat anularea Deciziei nr. 835 din 07 mai 2009 a Comisiei pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă și obligarea acesteia la emiterea unei noi decizii prin care să i se recunoască drepturile invocate în temeiul art. 3 lit. c) și d) din O.U.G. nr. 214/1999. Analizând actele și lucrările cauzei, Curtea a reținut că, prin decizia contestată, reclamantei i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, în temeiul art. 3 lit. c) din O.U.G. nr. 214/1999, reclamanta solicitând recunoașterea și acordarea aferentă, a drepturilor și în temeiul art. 3 lit. d) din același act normativ.

Potrivit art. 3 lit. d) din ordonanță, „Prin măsuri administrative abuzive se înțelege orice măsuri luate de organele fostei miliții sau securități ori de alte organe ca urmare a săvârșirii unei fapte în scopurile menționate la art. 2 alin. (1), în baza cărora s-a dispus: d) strămutarea într-o altă localitate.” Sub acest aspect, Curtea constată împrejurarea că prevederile actului normativ invocat ca și temei juridic al cererii, au în vedere măsura strămutării ca măsură care a implicat un anumit interval de timp, strămutarea presupunând prin concept, dislocarea și stabilirea locuinței persoanei strămutate, ceea ce presupune trecerea timpului. Or, stabilirea unor restricții domiciliare a fost prevăzută în acea perioadă, tocmai pentru a asigura trecerea acestui timp amintit anterior, ca element component al strămutării.

Nu se poate invoca nici împrejurarea că astfel, s-ar ajunge la o înglobare a ipotezei prevăzute de lit. c) în cadrul celei evocate de lit. d), deoarece pot exista multiple alte situații de stabilire a unor restricții domiciliare în afara strămutării persoanelor, textul nedistingând sub acest aspect. În consecință, deoarece dislocarea s-a efectuat la data de 18 iunie 1951, potrivit adresei 77013/1991 a Ministerului de Interne – Direcția Secretariat, restricțiile domiciliare fiind ridicate în cazul familiei reclamantei, la data de 27 iulie 1955, conform aceleiași adrese, deci ulterior nașterii reclamantei – 15 februarie 1955, Curtea apreciază că reclamanta însăși a suportat efectele dislocării, strămutarea fiind realizată inclusiv în ceea ce o privește, ca urmare a considerentelor anterioare.

Constatând și faptul că intenția legiuitorului a fost aceea de a stabili o singură indemnizație pentru ipoteza în cauză, reglementată de ambele litere menționate, Curtea a admis contestația formulată și a constatat refuzul nejustificat al pârâtei, de recunoaștere a drepturilor întemeiate și pe art. 3 lit. d) din O.U.G nr. 214/1999, dispunând în consecință, anularea deciziei nr. 835 din 07 mai 2009 emisă de pârâtă și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii care să recunoască drepturile întemeiate pe art. 3 lit. c) și d) din O.U.G. nr. 214/1999. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, criticând soluția instanței de fond, ca nelegală și netemeinică, întrucât a fost dată cu greșita aplicare a legii.

S-a motivat recursul prin aceea că din probatoriul admis și administrat nu se poate concluziona că reclamanta este beneficiara dispozițiilor art. 3 lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999, acest text luând în considerare doar persoanele care au fost efectiv strămutate în altă localitate și nu pe cele care au suportat efectele strămutării ulterior datei la care această măsură a fost pusă în aplicare. Recursul este nefondat și va fi respins. Examinând actele dosarului, motivele de recurs și în raport de dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: Prin sentința civilă recurată, Curtea de Apel București, a admis acțiunea formulată de reclamanta-intimată și a dispus anularea Deciziei nr. 835/2009 emisă de pârâtă, cu obligarea acesteia de a emite o nouă decizie care să-i recunoască reclamantei drepturile prevăzute de art. 3 lit. c) și d) din O.U.G.

nr. 214/1999. Această soluția s-a fondat pe prevederile legale în materie și pe probele administrate, strămutarea unei persoane presupunând dislocarea și stabilirea locuinței persoanei. Dislocarea efectivă în cazul de față s-a făcut la 18 iunie 1951, conform adresei aflate la dosar nr. 77013/1991, restricțiile de domiciliu fiind ridicate pentru familia reclamantei la 27 iulie 1955, deci ulterior nașterii acesteia (15 februarie 1955), motiv pentru care corect instanța de fond a apreciat că intimata a suportat efectele strămutării, dislocării în mod direct. Familia acesteia a fost supusă fără posibilitate de tăgadă unor măsuri administrative abuzive prevăzute de art. 3 lit. c) dar și a celei prevăzute de lit. d) din O.U.G.

nr. 214/1999, măsura stabilirii domiciliului obligatoriu fiind ridicată anterior nașterii intimatei, deci vătămând-o în mod direct și pe ea. Prin urmare, atât intimata cât și familia sa au fost supuși unor măsuri abuzive, înscrisurile aflate la dosar atestând aceste situații de fapt. Desigur, este de necontestat că intimatei-reclamante i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă în baza art. 3 lit. c) din O.U.G. nr. 214/1999, ea solicitând recunoașterea și acordarea drepturilor și în temeiul lit. d) din același act normativ. Corect instanța de fond a stabilit că nu există o înglobare a ipotezei prevăzute de lit. c) în aceea prevăzută de lit. d) art. 3 din O.U.G. nr. 214/1999, pentru că pot exista situații diferite de stabilire a unor restricții domiciliare în afara strămutării.

Desigur, prin lege s-a stabilit o indemnizație unică reglementată de ambele litere ale art. 3, motiv pentru care în mod legal Curtea de apel a constatat refuzul nejustificat al recurentei-pârâte de a recunoaște drepturile fondate pe dispozițiile art. 3 lit. d) pentru reclamanta-intimată. Așa fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că sentința atacată este legală și temeinică, motiv pentru care va respinge recursul declarat de Ministerul Justiției – Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Justiției – Comisia pentru Constatarea Calității de Luptător în Rezistența Anticomunistă împotriva sentinței nr. 1614 din 31 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 9 iunie 2011.