ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4522/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin sentința civilă nr. 57 din 17 iulie 2003 Tribunalul Giurgiu a admis acțiunea formulată de reclamantul G.D.A. în contradictoriu cu pârâții Statul Român și SC B.R. SA București, a constatat că imobilul situat în Giurgiu, str. D., compus din teren în suprafață de 6.000 mp, construcții și anexe a fost preluat de stat fără respectarea dispozițiilor art. 11 din Legea 119/1948 și art. 5 și 11 din Constituția României din 1948, a constatat că reclamantul are calitatea de succesor al fostului proprietar - G.E., că este îndreptățit la restituirea în natură a imobilului, având deschisă procedura administrativă, a constatat că imobilul este actualmente deținut de pârâta SC B.R.

SA și a respins capătul de cerere în revendicare față de această pârâtă, constatând că dreptul poate fi exercitat după finalizarea procedurii administrative prin emiterea deciziei prevăzută de Legea 10/2001. Prin decizia nr. 2118/ A din 8 octombrie 2004 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins apelul reclamantului și a admis apelul pârâtei SC B.R. SA, a schimbat în tot sentința apelată, a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea în revendicare formulată împotriva pârâților Municipiul Giurgiu și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca inadmisibilă și ca neîntemeiată față de pârâta SC B.R. SA. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 1435 din 3 martie 2008, a admis recursul reclamantului, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că din conținutul hotărârii recurate rezultă fără dubiu soluționarea cauzei atât în raport de dispozițiile art. 480 C. civ., cât și în raport de dispozițiile Legii 10/2001, că instanța avea obligația stabilirii cadrului procesual în limitele căruia să se desfășoare judecarea cauzei, respectând principiul disponibilității părților, că în prezenta cauză nu s-a stabilit cadrul procesual, starea de fapt și de drept, participanții în proces, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului pricinii. Pe cale de consecință, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, iar cu ocazia rejudecării fondului se va avea în vedere și faptul că imobilul în litigiu a fost înstrăinat către SC R.M.

SRL. La 13 noiembrie 2008 pe rolul Tribunalului Giurgiu a fost înregistrat Dosarul nr. 1322/1/2005, în vederea rejudecării. Reclamantul și-a precizat acțiunea, solicitând ca în temeiul dispozițiilor art. 6 din Legea 213/1998 să se constate că statul a preluat imobilul în litigiu fără titlu valabil, astfel încât dreptul de proprietate nu a ieșit din patrimoniul său, comparând titlul său de proprietate cu cel al pârâtei SC R.M. SRL să fie obligată această pârâtă să-i lase bunul în deplină proprietate și posesie în temeiul dispozițiilor art. 480 - 481 C. civ. și al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție și să se constate nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâții SC B.R.

SA și SC R.M. SRL la 14 iulie 2006. La 26 februarie 2009 la acest dosar s-a conexat Dosarul nr. 2363/122/2007, în care reclamantul G.D.A. a chemat în judecată pârâții Statul Român, SC R.M. SRL și SC B.R. SA, formulând aceleași capete de cerere. Cu ocazia rejudecării, prin sentința civilă nr. 89 din 16 iunie 2009, Tribunalul Giurgiu a respins excepțiile privind tardivitatea modificării petitului acțiunii de către reclamant, inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată așa cum a fost precizată, inadmisibilitatea capătului de cerere în revendicare, inadmisibilitatea capătului de cerere fondat pe Legea 10/2001, lipsa calității procesuale pasive a SC B.R. SA, invocate de această pârâtă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, a admis acțiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâții SC B.R.

SA, Municipiul Giurgiu, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și SC R.M. SRL, a constatat că statul a preluat fără titlu valabil imobilul în litigiu, a obligat pârâta SC R.M. SRL să lase în deplină proprietate și posesie imobilul, a constatat nulitatea absolută a actului de vânzare - cumpărare încheiat între pârâții SC B.R. SA și SC R.M. SRL la 14 iulie 2006 și a dispus radierea dreptului pârâtei din cartea funciară nr. 4070/N. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâtele SC B.R. SA, Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Giurgiu și SC R.M. SRL. În cursul judecării apelului reclamantul a decedat, instanța constatând transmisiunea calității procesuale a intimatului - reclamant G.D.A.

către S.D.C., conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 29 din 2 octombrie 2009 eliberat de B.N.P. - D.I. Apelul a fost respins prin decizia nr. 60/ A din 19 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că reclamantul a învestit instanța cu un capăt de cerere în revendicare imobiliară întemeiat pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., considerații care sunt deopotrivă valabile și pentru cererea conexă, că tribunalul nu a încălcat dispozițiile deciziei de casare, iar faptul că în motivarea sentinței se găsesc trimiteri la dispozițiile Legii 10/2001 nu poate duce la concluzia că a fost soluționată o acțiune cu caracter mixt.

De asemenea, a reținut că nu se poate primi critica referitoare la nemotivarea hotărârii apelate sub aspectul admiterii acțiunii reclamantului, din moment ce s-a răspuns tuturor motivelor de fapt și de drept invocate de părți. Cu privire la soluționarea fondului cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare, în mod corect s-a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. II - VI din Titlul I al Legii 247/2005 care prevăd expres sancțiunea nulității absolute pentru astfel de acte, cu excluderea bunei credințe, ce nu poate salva valabilitatea actului. Efectuarea formalităților de publicitate imobiliară este de natură să asigure opozabilitatea actului juridic translativ de proprietate, dar nu poate valida un act juridic nevalabil.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC B.R. SA, în mod corect a fost respinsă, față de împrejurarea că al doilea capăt de cerere are ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare în care această pârâtă este parte. Cât privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, față de considerentele Deciziei 33/2008, nu se poate exclude, de plano, posibilitatea recurgerii la o acțiunea în revendicare, atâta timp cât reclamantul se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. De aceea, instanțele investite cu o asemenea acțiune, trebuie să se pronunțe pe fondul cauzei. Apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a fost respins, constatându-se că acesta are calitate procesuală pasivă în capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității preluării bunului de către stat.

Apelul pârâtei SC R.M. SRL a fost considerat nefondat. Cu privire la anularea actului de adjudecare provizorie din 14 iulie 2006 a reținut că, având în vedere că prin sentința apelată s-a constatat nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare, menționarea unei date eronate de încheiere a acestui act reprezintă un aspect ce poate fi îndreptat pe calea specifică a unei cereri de îndreptare a erorii materiale. Cu privire la aspectul bunei-credințe a pârâtei în cadrul acțiunii în revendicare, Curtea a reținut că atâta vreme cât tidul său de proprietate a fost contestat în justiție și a fost înlăturat, nu poate fi reținută valabilitatea actului, iar argumentul bunei - credințe nu este util soluționării cauzei.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât pârâta SC R.M. SRL, cât și pârâta SC B.R. SA. Pârâta SC R.M. SRL a solicitat modificarea în tot a hotărârilor atacate și, pe fond, respingerea acțiunii reclamantului. A invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. In motivarea recursului a arătat că instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor cererilor și apărărilor formulate, aspect ce a constituit și motiv de apel, însă instanța l-a respins cu motivarea că au fost analizate implicit toate excepțiile invocate. De asemenea, a susținut că au fost încălcate dispozițiile date de instanța supremă prin decizia de casare, soluționându-se tot o acțiune având temei juridic mixt, ca și în primul ciclu procesual.

Un al treilea motiv de recurs este acela privind constatarea nulității unui act de cumpărare inexistent, în sensul că prin dispozitivul sentinței s-a constatat nulitatea actului de adjudecareprovizorie din 14 iulie 2006, care nu reprezintă titlu de proprietate, titlul fiind reprezentat de actul de adjudecare definitivă din 8 august 2006 și că aceasta nu reprezintă o simplă eroare materială. A criticat și greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare față de dispozițiile Legii 10/2001, dar și faptul că nu s-a realizat o veritabilă comparare de titluri, deoarece a fost exclusă buna sa credință la încheierea actului, în condițiile în care acest act a fost încheiat ca urmare a unei licitații publice, în baza unei dispoziții a unei instanțe judecătorești, respectiv în procedura falimentului debitoarei SC B.R.

SA. Bunul a fost dobândit de la o societate cu capital integral privat, iar actul de privatizare nu a fost atacat. Pârâta SC B.R. SA a solicitat, în principal, casarea deciziei atacate și a sentinței instanței de fond, cu trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului, pentru nerespectarea indicațiilor instanței de casare. In subsidiar, a solicitat modificarea în tot a hotărârii apelate în sensul respingerii acțiunii reclamantului ori modificarea în parte a acestei hotărâri în sensul admiterii excepției lipsei calității sale procesuale pasive și a excepției inadmisibilității acțiunii. A invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. In motivarea recursului a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ., în sensul nerespectării îndrumărilor instanței de casare. Reclamantul a formulat o cerere de chemare în judecată cu un petit compus și întemeiat atât pe dispozițiile unei legi speciale, cât și pe dispozițiile legii generale. De asemenea, în mod greșit instanța de apel a înlăturat criticile privind soluționarea cererii reclamantului care a fost întemeiată pe dispoziții legale abrogate, precum și faptul că acesta nu a atacat actul de adjudecare în temeiul căruia s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare a cărui anulare s-a solicitat. Greșit a fost respinsă excepția lipsei calității sale procesuale pasive, din moment ce a înstrăinat imobilul în litigiu. Decizia atacată este neîntemeiată deoarece confirmă o motivare lacunară și contrară dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. a Tribunalului Giurgiu, care nu a indicat motivele de fapt și de drept care au condus la concluzia respingerii excepțiilor de inadmisibilitate. Analizând recursurile în limitele criticilor formulatele pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte constată că acestea sunt fondate, urmând a le admite, pentru considerentele ce succed: Cât privește recursul - pârâtei SC R.M. SRL, Înalta Curte constată că în mod generic aceasta a invocat motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., fără a le raporta concret la criticile formulate. Încadrarea corectă din punct de vedere juridic a acestor critici, în raport de conținutul concret al motivelor invocate, este atributul instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc.

civ. În acest sens, constată că prima critică invocată de pârâta SC R.M. SRL, potrivit căreia instanța de fond nu s-a pronunțat asupra tuturor cererilor și apărărilor formulate în cauză și care ar atrage aplicabilitatea pct. 6 al art. 304 C. proc. civ., nu poate fi primită. Acest caz de recurs operează în situația în care instanța de apel, evocând fondul, s-a pronunțat asupra unei cereri ce nu se formulase, situație ce nu se regăsește în speță. Instanța de apel nu a admis apelul, pentru a fi în măsură să se pronunțe direct asupra cererilor deduse judecății, ci doar a menținut hotărârea primei instanțe. Critica vizează, în fapt, hotărârea instanței de fond și nu decizia pronunțată în apel, motiv pentru care apare ca inadmisibilă.

Nici motivul de recurs prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. nu este incident în cauză. Verificând hotărârea atacată se constată că aceasta nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. De asemenea, cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut. Referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecății”, al cărui înțeles „lămurit și vădit neîndoielnic” privește încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, ceea ce în speță nu se verifică. Continuând analiza criticilor formulate, înalta Curte constată că nici motivul de recurs referitor la încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ., în sensul că instanța de apel nu s-a conformat îndrumărilor date de instanța de casare, nu poate fi primit. Recurenta - pârâtă susține că în cel de-al doilea ciclu procesual instanțele au soluționat aceeași acțiune cu caracter mixt, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și ale Legii 10/2001, ceea ce contravine dispozițiilor date prin decizia de casare, care a stabilit că instanța avea obligația stabilirii cadrului procesual în limitele căruia să se desfășoare judecarea cauzei, respectând principiul disponibilității părților. În mod corect instanța de apel a reținut că din petitul cererii precizatoare, precum și din motivarea acesteia rezultă că reclamantul a investit instanța cu o cerere în revendicare imobiliară întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ.

Obligația impusă prin decizia de casare nu impunea schimbarea petitelor cererii, un asemenea fapt nefiind posibil față de necesitatea respectării principiului disponibilității, recunoscut și amintit de Înalta Curte în Decizia nr. 1435/2008. Deosebit de împrejurarea că instanța nu este ținută de temeiul juridic al acțiunii, invocat de parte, înalta Curte observă că în acțiunea în revendicare a unui bun imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii 10/2001, pentru a proceda la compararea titlurilor exhibate de reclamant și de pârât trebuie stabilită legalitatea preluării. Or, această chestiune nu poate fi lămurită decât ținând cont de criteriile stabilite prin Legea 10/2001. în acest sens trebuie interpretat și argumentul instanței de apel, care a reținut că nu se poate face abstracție, în cadrul unei acțiuni în revendicare imobiliară, de regimul juridic al bunului revendicat și de dispozițiile legale referitoare la bunurile naționalizate.

Este însă fondată critica privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare introdusă de reclamantul G.D.A. și continuată, după decesul acestuia, de moștenitoarea S.D.C. Așa cum arată reclamantul prin cererea de chemare în judecată, după apariția Legii 10/2001 a formulat notificare către Primăria municipiului Giurgiu, solicitând restituirea în natură a imobilului - fosta Fabrică de Bere Ghermani, situat în municipiul Giurgiu, str. D. Analizând notificarea, Comisia tehnică de verificare, identificare și evaluare a imobilelor din cadrul Primăriei Giurgiu a constatat că imobilul nu se află în proprietatea sau administrarea acestei instituții și a propus trimiterea acesteia Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, cu motivarea că Fabrica de Bere Giurgiu, care deținea bunul, este o filială a Fabricii de Bere Rahova, societate care, la acel moment, se afla în proces de privatizare.

La 9 iulie 2002 Primăria municipiului Giurgiu a transmis notificarea și întreaga documentație către fostul A.P.A.P.S., înștiințându-l despre aceasta pe reclamant. Urmare a primirii adresei din 10 iulie 2002 a Primăriei Giurgiu (fila 45 Dosar 2839/2008), la 13 august 2002 reclamantul a promovat acțiunea în revendicare. Potrivit propriilor susțineri din întâmpinarea aflată la fila 37 dosar recurs, în interpretarea dispozițiilor art. 27 din Legea 10/2001 (în redactarea inițială), a apreciat că nu poate fi ținut să accepte măsuri reparatorii în echivalent pentru bunul preluat de stat, iar pretenția sa de restituire în natură a bunului putea fi valorificată numai pe calea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, fără a exista incompatibilitate între dispozițiile Legii 10/2001 și ale Codului civil.

Inexistența unei asemenea posibilități de opțiune între aplicarea legii speciale și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, printre altele și pentru persoanele care au declanșat în termen legal procedura administrativă prevăzută de Legea 10/2001 și care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, a fost tranșată prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2). Referitor la această din urmă categorie, art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998 prevede că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație." Or, așa cum am arătat, Legea 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel încât după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație. Prin Decizia 33/2008 s-a reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și dreptul comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza B. contra României, etc.) Dreptul la reparație, așa cum a fost el stabilit prin dispozițiile legii speciale, se poate realiza fie prin restituirea în natură a bunului, fie, când aceasta nu mai este posibilă, prin măsuri reparatorii în echivalent, fără ca prin aceasta să fie încălcat dreptul la bun în accepțiunea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În cauza P. contra României, reafirmându-se opinia exprimată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza K. contra Slovaciei, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția. În ceea ce privește noțiunea de bun, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate. Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza S. și alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O.

din 30 iunie 2005, cauza S.T. împotriva României, cauza A.M. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, etc.). În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza P. și P. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza M. contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza L. și H. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002, cauza I. și M. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 14 decembrie 2006, etc). În recenta cauză M.A.

și alții împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie tidu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010). Chiar dacă în 2004, așa cum rezultă din actele dosarului, SC B.R. SA - deținătoarea bunului, era integral privatizată, astfel încât bunul nu mai putea fi restituit în natură, aceasta nu constituia o împrejurare de natură a-l îndreptăți pe reclamant să opteze între aplicarea legii speciale și aplicarea legii generale, cu încălcarea dispozițiilor legale și a principiilor ce guvernează dreptul civil.

Față de aceste considerente se constată că reclamanta nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum pretinde pe calea acțiunii în revendicare, ci are un drept de creanță (dreptul la despăgubiri) ce urmează a fi stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare {electa una via non datur recursus ad alteram). Înalta Curte constată întemeiată și critica referitoare la greșita admitere a petitului privind constatarea nulității absolute a actului de vânzare-cumpărare încheiat între cele două pârâte la 14 iulie 2006. Mai întâi, trebuie observat faptul că prima instanță a constatat nulitatea absolută a actului de adjudecare provizorie din 14 iulie 2006, iar nu a actului de adjudecare definitivă, respectiv a procesului - verbal din 8 august 2006, care constituia titlul recurentei - pârâte SC R.M.

SRL. Nu se poate aprecia, așa cum greșit a reținut instanța de apel, că aceasta constituie o simplă eroare materială, ce poate fi îndreptată în condițiile art. 281 C. proc. civ. Pe de o parte, reclamantul a solicitat prin cererea de chemare în judecată constarea nulității actului de vânzare-cumpărare din 14 iulie 2006, iar pe de altă parte, nefiind o eroare a instanței în soluționarea pricinii dedusă judecății, ea nu poate fi îndreptată în procedura prevăzută de Secțiunea VI a Capitolului IV din C. proc. civ. Totodată, procesul - verbal de licitație din 14 iulie 2006 nu constituie titlu de proprietate pentru adjudecatar, această calitate având-o doar procesul - verbal de adjudecare nr. 520 din 8 august 2006 (filele 69-70 Dosar 1322/1/2005 al Tribunalului Giurgiu), în condițiile art. 516 C. proc.

civ. Buna sau reaua credință a cumpărătorului la momentul încheierii actului de vânzare - cumpărare nu este indiferentă pentru soarta actului a cărui anulare se solicită, așa cum greșit reține instanța de apel. Dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea 10/2001 stabilesc faptul că pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale. Așadar, posibilitatea restituirii în natură a acestei categorii de bunuri nu este prevăzută de lege. Așa fiind, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 21 alin.(5) din Legea 10/2001, care interzic sub sancțiunea nulității absolute înstrăinarea bunurilor ce pot fi restituite în natură.

Chiar pornind de la împrejurarea că SC B.R. SA avea cunoștință despre existența notificării formulate de reclamant, trebuie reținute dispozițiile art. 21.1 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001, potrivit cărora „societățile comerciale privatizate integral sau cele constituite din inițiativă privată, care au dobândit astfel de bunuri după privatizare sau, după caz după înființarea lor, nu sunt entități investite cu soluționarea notificărilor.”. Neavând obligația legală a soluționării notificării, care, de altfel, fusese trimisă A.V.A.S. încă din iulie 2002, pârâtei SC B.R. SA nu îi este aplicabilă dispoziția art. 20.1 pct. 1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001 referitoare la indisponibilizarea bunurilor restituibile și la înlăturarea de la aplicare cu privire la aceste bunuri a prevederilor Legii 64/1995.

Ca urmare, în mod legal bunul în litigiu a intrat în averea debitorului în procedura prevăzută de Legea 64/1995 și a fost valorificat sub incidența Legii 85/2006. Așa cum rezultă din actele dosarului, recurenta - pârâtă SC R.M. SRL a cumpărat bunul la licitație publică, vânzarea fiind încuviințată prin încheierea din 2 martie 2006 dată de judecătorul sindic în dosarul nr. 1107/3/2003 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială (filele 71-72 din dosarul 1322/1/2005 al Tribunalului Giurgiu). În aplicarea dispozițiilor art. 120 alin. (2) din Legea procedurii insolvenței nr. 85/2006 procesul - verbal de adjudecare definitivă nr. 520 din 8 august 2006 a devenit titlul de proprietate al SC R.M.

SRL și a fost intabulat în cartea funciară 4070/N. De remarcat este faptul că din extrasul de carte funciară aflat la fila 100 al dosarului instanței de apel se observă că la momentul vânzării la licitație publică a bunului în cartea funciară nu fusese notat litigiul dintre reclamant și SC B.R. SA, iar adjudecatarul nu era parte în proces. Notarea litigiului și a interdicției de înstrăinare a intervenit abia la 13 octombrie 2006. Lipsa înscrierilor în cartea funciară, coroborată cu caracterul procedurii în care s-a înstrăinat bunul și cu lipsa calității de parte a SC R.M. SRL în litigiul aflat pe rolul instanțelor cu privire la revendicarea bunului, conduc la concluzia existenței bunei credințe a cumpărătorului la momentul încheierii contractului, împrejurare de natură a salva actul astfel încheiat.

Critica referitoare la lipsa de interes a reclamantului în promovarea capătului de cerere privind constatarea preluării bunului fără tidu valabil nu poate fi primită. În mod corect Curtea de apel a reținut că nu este suficientă invocarea de plano a dispozițiilor art. 2 din Legea 10/2001 pentru ca acestea să fie considerate aplicabile, deoarece este necesară verificarea cu privire la aspectul dacă situația de fapt invocată de reclamant se încadrează efectiv în dispozițiile legale care reglementează caracterul abuziv al preluării. Cât timp este necesară o asemenea verificare, capătul de cerere nu poate fi respins pentru lipsa interesului, cu atât mai mult cu cât din actele dosarului nu rezultă că notificarea formulată în temeiul Legii 10/2001 a fost soluționată în vreun fel.

Cât privește recursul - pârâtei SC B.R. SA, Înalta Curte constată următoarele: Pentru considerentele expuse pe larg în analiza recursului formulat de pârâta SC R.M. SRL, critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., respectiv la nerespectarea îndrumărilor date de instanța de casare, va fi respinsă. În aceeași modalitate, pentru argumentele precedente, recursul pârâtei va fi admis în ce privește capătul de cerere în constatarea nulității actului de vânzare - cumpărare a imobilului în litigiu. Motivul de modificare constând în greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC B.R. SA va fi privit ca nefondat. Cererea cu care reclamantul a investit instanța cuprinde mai multe petite, nu numai pe cel având ca obiect revendicarea bunului preluat abuziv de stat.

Calitatea procesuală pasivă se verifică în funcție de fiecare capăt de cerere. Or, cel de-al doilea petit al cererii de chemare în judecată formulate de reclamantul G.D.A. a vizat constatarea nulității absolute a actului de vânzare - cumpărare încheiat între pârâții SC B.R. SA și SC R.M. SRL, ceea ce atrage calitatea procesuală pasivă a ambelor pârâte. Faptul înstrăinării bunului ar fi putut avea consecințe în privința capătului de cerere în revendicare, însă în această privință acțiunea a fost admisă la fond numai față de posesorul actual al bunului. Pe cale de consecință, în mod corect instanța de apel a respins această critică, menținând soluția instanței de fond cu privire la excepția invocată.

Pentru considerentele de mai sus, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâte, va modifica în parte decizia recurată și, admițând apelurile SC R.M. SRL și SC B.R. SA, va schimba în parte sentința instanței de fond, respingând acțiunea față de aceste pârâte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâtele SC R.M. SRL și SC B.R. SA prin lichidator judiciar V.S.P.R.L. împotriva 13 deciziei nr. 60/ A din 19 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX - a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Modifică în parte decizia recurată în sensul că admite apelurile declarate de pârâtele SC R.M. SRL și SC B.R. SA împotriva sentinței civile nr. 89 din 16 iunie 2009 a Tribunalului Giurgiu, secția civilă. Schimbă în parte sentința în sensul că respinge acțiunea față de pârâtele SC R.M. SRL și SC B.R. SA. Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2011.