ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4522/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4522/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în condițiile art. 256 alin.

(1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin

sentința civilă nr. 57 din 17 iulie 2003 Tribunalul Giurgiu a admis acțiunea

formulată de reclamantul G.D.A. în contradictoriu cu pârâții Statul Român și SC

B.R. SA București, a constatat că imobilul situat în Giurgiu, str. D., compus

din teren în suprafață de 6.000 mp, construcții și anexe a fost preluat de stat

fără respectarea dispozițiilor art. 11 din Legea 119/1948 și art. 5 și 11 din

Constituția României din 1948, a constatat că reclamantul are calitatea de

succesor al fostului proprietar - G.E., că este îndreptățit la restituirea în

natură a imobilului, având deschisă procedura administrativă, a constatat că

imobilul este actualmente deținut de pârâta SC B.R. SA și a respins capătul de cerere

în revendicare față de această pârâtă, constatând că dreptul poate fi exercitat

după finalizarea procedurii administrative prin emiterea deciziei prevăzută de

Legea 10/2001.

Prin decizia nr. 2118/ A din 8

octombrie 2004 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins

apelul reclamantului și a admis apelul pârâtei SC B.R. SA, a schimbat în tot

sentința apelată, a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea în

revendicare formulată împotriva pârâților Municipiul Giurgiu și Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice ca inadmisibilă și ca neîntemeiată față de

pârâta SC B.R. SA.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

prin decizia nr. 1435 din 3 martie 2008, a admis recursul reclamantului, a

casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond.

Pentru a decide astfel, instanța de

recurs a reținut că din conținutul hotărârii recurate rezultă fără dubiu

soluționarea cauzei atât în raport de dispozițiile art. 480 C. civ., cât și în

raport de dispozițiile Legii 10/2001, că instanța avea obligația stabilirii

cadrului procesual în limitele căruia să se desfășoare judecarea cauzei,

respectând principiul disponibilității părților, că în prezenta cauză nu s-a

stabilit cadrul procesual, starea de fapt și de drept, participanții în proces,

ceea ce echivalează cu necercetarea fondului pricinii. Pe cale de consecință,

se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, iar cu ocazia rejudecării fondului

se va avea în vedere și faptul că imobilul în litigiu a fost înstrăinat către SC

R.M. SRL.

La 13 noiembrie 2008 pe rolul

Tribunalului Giurgiu a fost înregistrat Dosarul nr. 1322/1/2005, în vederea

rejudecării. Reclamantul și-a precizat acțiunea, solicitând ca în temeiul

dispozițiilor art. 6 din Legea 213/1998 să se constate că statul a preluat

imobilul în litigiu fără titlu valabil, astfel încât dreptul de proprietate nu

a ieșit din patrimoniul său, comparând titlul său de proprietate cu cel al

pârâtei SC R.M. SRL să fie obligată această pârâtă să-i lase bunul în deplină

proprietate și posesie în temeiul dispozițiilor art. 480 - 481 C. civ. și al art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenție și să se constate nulitatea

absolută a actului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâții SC B.R. SA și SC

R.M. SRL la 14 iulie 2006.

La 26 februarie 2009 la acest dosar

s-a conexat Dosarul nr. 2363/122/2007, în care reclamantul G.D.A. a chemat în

judecată pârâții Statul Român, SC R.M. SRL și SC B.R. SA, formulând aceleași

capete de cerere.

Cu ocazia rejudecării, prin sentința

civilă nr. 89 din 16 iunie 2009, Tribunalul Giurgiu a respins excepțiile privind

tardivitatea modificării petitului acțiunii de către reclamant,

inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată așa cum a fost precizată,

inadmisibilitatea capătului de cerere în revendicare, inadmisibilitatea

capătului de cerere fondat pe Legea 10/2001, lipsa calității procesuale pasive

a SC B.R. SA, invocate de această pârâtă, a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român, a admis acțiunea reclamantului în

contradictoriu cu pârâții SC B.R. SA, Municipiul Giurgiu, Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și SC R.M. SRL, a constatat că statul a preluat

fără titlu valabil imobilul în litigiu, a obligat pârâta SC R.M. SRL să lase în

deplină proprietate și posesie imobilul, a constatat nulitatea absolută a

actului de vânzare - cumpărare încheiat între pârâții SC B.R. SA și SC R.M. SRL

la 14 iulie 2006 și a dispus radierea dreptului pârâtei din cartea funciară nr.

4070/N.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

apel pârâtele SC B.R. SA, Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului

Giurgiu și SC R.M. SRL.

În cursul judecării apelului

reclamantul a decedat, instanța constatând transmisiunea calității procesuale a

intimatului - reclamant G.D.A. către S.D.C., conform certificatului de calitate

de moștenitor nr. 29 din 2 octombrie 2009 eliberat de B.N.P. - D.I.

Apelul a fost respins prin decizia nr.

60/ A din 19 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că reclamantul a învestit instanța cu un capăt de cerere în

revendicare imobiliară întemeiat pe dispozițiile art. 480-481 C. civ.,

considerații care sunt deopotrivă valabile și pentru cererea conexă, că

tribunalul nu a încălcat dispozițiile deciziei de casare, iar faptul că în

motivarea sentinței se găsesc trimiteri la dispozițiile Legii 10/2001 nu poate

duce la concluzia că a fost soluționată o acțiune cu caracter mixt. De

asemenea, a reținut că nu se poate primi critica referitoare la nemotivarea hotărârii

apelate sub aspectul admiterii acțiunii reclamantului, din moment ce s-a

răspuns tuturor motivelor de fapt și de drept invocate de părți. Cu privire la

soluționarea fondului cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare,

în mod corect s-a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. II - VI din Titlul

I al Legii 247/2005 care prevăd expres sancțiunea nulității absolute pentru

astfel de acte, cu excluderea bunei credințe, ce nu poate salva valabilitatea

actului. Efectuarea formalităților de publicitate imobiliară este de natură să asigure

opozabilitatea actului juridic translativ de proprietate, dar nu poate valida

un act juridic nevalabil. Referitor la excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei SC B.R. SA, în mod corect a fost respinsă, față de

împrejurarea că al doilea capăt de cerere are ca obiect constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare în care această pârâtă este parte. Cât

privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, față de

considerentele Deciziei 33/2008, nu se poate exclude, de plano, posibilitatea

recurgerii la o acțiunea în revendicare, atâta timp cât reclamantul se poate

prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

De aceea, instanțele investite cu o asemenea acțiune, trebuie să se pronunțe pe

fondul cauzei.

Apelul pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a fost respins,

constatându-se că acesta are calitate procesuală pasivă în capătul de cerere

având ca obiect constatarea nevalabilității preluării bunului de către stat.

Apelul pârâtei SC R.M. SRL a fost

considerat nefondat. Cu privire la anularea actului de adjudecare provizorie

din 14 iulie 2006 a reținut că, având în vedere că prin sentința apelată s-a

constatat nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare, menționarea unei

date eronate de încheiere a acestui act reprezintă un aspect ce poate fi

îndreptat pe calea specifică a unei cereri de îndreptare a erorii materiale. Cu

privire la aspectul bunei-credințe a pârâtei în cadrul acțiunii în revendicare,

Curtea a reținut că atâta vreme cât tidul său de proprietate a fost contestat

în justiție și a fost înlăturat, nu poate fi reținută valabilitatea actului,

iar argumentul bunei - credințe nu este util soluționării cauzei.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal, au declarat recurs atât pârâta SC R.M. SRL, cât și pârâta SC B.R. SA.

Pârâta SC R.M. SRL a solicitat

modificarea în tot a hotărârilor atacate și, pe fond, respingerea acțiunii

reclamantului. A invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8

și 9 C. proc. civ. In motivarea recursului a arătat că instanța nu s-a

pronunțat asupra tuturor cererilor și apărărilor formulate, aspect ce a

constituit și motiv de apel, însă instanța l-a respins cu motivarea că au fost

analizate implicit toate excepțiile invocate. De asemenea, a susținut că au

fost încălcate dispozițiile date de instanța supremă prin decizia de casare,

soluționându-se tot o acțiune având temei juridic mixt, ca și în primul ciclu

procesual. Un al treilea motiv de recurs este acela privind constatarea

nulității unui act de cumpărare inexistent, în sensul că prin dispozitivul

sentinței s-a constatat nulitatea actului de adjudecareprovizorie din 14 iulie 2006,

care nu reprezintă titlu de proprietate, titlul fiind reprezentat de actul de

adjudecare definitivă din 8 august 2006 și că aceasta nu reprezintă o simplă

eroare materială. A criticat și greșita respingere a excepției

inadmisibilității acțiunii în revendicare față de dispozițiile Legii 10/2001,

dar și faptul că nu s-a realizat o veritabilă comparare de titluri, deoarece a

fost exclusă buna sa credință la încheierea actului, în condițiile în care

acest act a fost încheiat ca urmare a unei licitații publice, în baza unei

dispoziții a unei instanțe judecătorești, respectiv în procedura falimentului

debitoarei SC B.R. SA. Bunul a fost dobândit de la o societate cu capital

integral privat, iar actul de privatizare nu a fost atacat.

Pârâta SC B.R. SA a solicitat, în

principal, casarea deciziei atacate și a sentinței instanței de fond, cu

trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului, pentru nerespectarea

indicațiilor instanței de casare. In subsidiar, a solicitat modificarea în tot

a hotărârii apelate în sensul respingerii acțiunii reclamantului ori

modificarea în parte a acestei hotărâri în sensul admiterii excepției lipsei

calității sale procesuale pasive și a excepției inadmisibilității acțiunii. A

invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. In

motivarea recursului a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu

încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul nerespectării

îndrumărilor instanței de casare. Reclamantul a formulat o cerere de chemare în

judecată cu un petit compus și întemeiat atât pe dispozițiile unei legi

speciale, cât și pe dispozițiile legii generale. De asemenea, în mod greșit

instanța de apel a înlăturat criticile privind soluționarea cererii

reclamantului care a fost întemeiată pe dispoziții legale abrogate, precum și

faptul că acesta nu a atacat actul de adjudecare în temeiul căruia s-a încheiat

contractul de vânzare - cumpărare a cărui anulare s-a solicitat. Greșit a fost

respinsă excepția lipsei calității sale procesuale pasive, din moment ce a

înstrăinat imobilul în litigiu. Decizia atacată este neîntemeiată deoarece

confirmă o motivare lacunară și contrară dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5

C. proc. civ. a Tribunalului Giurgiu, care nu a indicat motivele de fapt și de

drept care au condus la concluzia respingerii excepțiilor de inadmisibilitate.

Analizând recursurile în limitele

criticilor formulatele pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., înalta Curte constată că acestea sunt fondate, urmând a le admite,

pentru considerentele ce succed:

Cât privește recursul - pârâtei SC

R.M. SRL, Înalta Curte constată că în mod generic aceasta a invocat motivele de

modificare prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., fără a le

raporta concret la criticile formulate.

Încadrarea corectă din punct de vedere

juridic a acestor critici, în raport de conținutul concret al motivelor

invocate, este atributul instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin.

(3) C. proc. civ.

În acest sens, constată că prima

critică invocată de pârâta SC R.M. SRL, potrivit căreia instanța de fond nu s-a

pronunțat asupra tuturor cererilor și apărărilor formulate în cauză și care ar

atrage aplicabilitatea pct. 6 al art. 304 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Acest caz de recurs operează în

situația în care instanța de apel, evocând fondul, s-a pronunțat asupra unei

cereri ce nu se formulase, situație ce nu se regăsește în speță.

Instanța de apel nu a admis apelul,

pentru a fi în măsură să se pronunțe direct asupra cererilor deduse judecății,

ci doar a menținut hotărârea primei instanțe. Critica vizează, în fapt,

hotărârea instanței de fond și nu decizia pronunțată în apel, motiv pentru care

apare ca inadmisibilă.

Nici motivul de recurs prevăzut de pct.

7 al art. 304 C. proc. civ. nu este incident în cauză. Verificând hotărârea

atacată se constată că aceasta nu cuprinde motive contradictorii ori străine de

natura pricinii.

De asemenea, cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut. Referirea

legiuitorului la „actul juridic dedus judecății”, al cărui înțeles „lămurit și

vădit neîndoielnic” privește încălcarea principiului înscris în art. 969 alin.

(1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între

părțile contractante, ceea ce în speță nu se verifică.

Continuând analiza criticilor

formulate, înalta Curte constată că nici motivul de recurs referitor la

încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel

nu s-a conformat îndrumărilor date de instanța de casare, nu poate fi primit.

Recurenta - pârâtă susține că în cel

de-al doilea ciclu procesual instanțele au soluționat aceeași acțiune cu

caracter mixt, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și ale Legii

10/2001, ceea ce contravine dispozițiilor date prin decizia de casare, care a

stabilit că instanța avea obligația stabilirii cadrului procesual în limitele

căruia să se desfășoare judecarea cauzei, respectând principiul

disponibilității părților.

În mod corect instanța de apel a

reținut că din petitul cererii precizatoare, precum și din motivarea acesteia

rezultă că reclamantul a investit instanța cu o cerere în revendicare

imobiliară întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. Obligația impusă

prin decizia de casare nu impunea schimbarea petitelor cererii, un asemenea

fapt nefiind posibil față de necesitatea respectării principiului

disponibilității, recunoscut și amintit de Înalta Curte în Decizia nr. 1435/2008.

Deosebit de împrejurarea că instanța

nu este ținută de temeiul juridic al acțiunii, invocat de parte, înalta Curte

observă că în acțiunea în revendicare a unui bun imobil preluat de stat în

perioada de referință a Legii 10/2001, pentru a proceda la compararea

titlurilor exhibate de reclamant și de pârât trebuie stabilită legalitatea

preluării. Or, această chestiune nu poate fi lămurită decât ținând cont de

criteriile stabilite prin Legea 10/2001. în acest sens trebuie interpretat și

argumentul instanței de apel, care a reținut că nu se poate face abstracție, în

cadrul unei acțiuni în revendicare imobiliară, de regimul juridic al bunului

revendicat și de dispozițiile legale referitoare la bunurile naționalizate.

Este însă fondată critica privind

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare introdusă de reclamantul G.D.A. și

continuată, după decesul acestuia, de moștenitoarea S.D.C.

Așa cum arată reclamantul prin cererea

de chemare în judecată, după apariția Legii 10/2001 a formulat notificare către

Primăria municipiului Giurgiu, solicitând restituirea în natură a imobilului -

fosta Fabrică de Bere Ghermani, situat în municipiul Giurgiu, str. D.

Analizând notificarea, Comisia tehnică

de verificare, identificare și evaluare a imobilelor din cadrul Primăriei

Giurgiu a constatat că imobilul nu se află în proprietatea sau administrarea

acestei instituții și a propus trimiterea acesteia Autorității pentru

Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, cu motivarea că Fabrica

de Bere Giurgiu, care deținea bunul, este o filială a Fabricii de Bere Rahova,

societate care, la acel moment, se afla în proces de privatizare.

La 9 iulie 2002 Primăria municipiului

Giurgiu a transmis notificarea și întreaga documentație către fostul A.P.A.P.S.,

înștiințându-l despre aceasta pe reclamant.

Urmare a primirii adresei din 10 iulie

2002 a Primăriei Giurgiu (fila 45 Dosar 2839/2008), la 13 august 2002

reclamantul a promovat acțiunea în revendicare.

Potrivit propriilor susțineri din

întâmpinarea aflată la fila 37 dosar recurs, în interpretarea dispozițiilor art.

27 din Legea 10/2001 (în redactarea inițială), a apreciat că nu poate fi ținut

să accepte măsuri reparatorii în echivalent pentru bunul preluat de stat, iar

pretenția sa de restituire în natură a bunului putea fi valorificată numai pe

calea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, fără a exista

incompatibilitate între dispozițiile Legii 10/2001 și ale Codului civil.

Inexistența unei asemenea posibilități

de opțiune între aplicarea legii speciale și aplicarea dreptului comun în

materia revendicării, printre altele și pentru persoanele care au declanșat în

termen legal procedura administrativă prevăzută de Legea 10/2001 și care, deși

au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, a fost tranșată

prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Legea specială se referă atât la

imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu

valabil (art. 2). Referitor la această din urmă categorie, art. 6 alin. (2) din

Legea 213/1998 prevede că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de

succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de

reparație." Or, așa cum am arătat, Legea 10/2001 reglementează măsuri

reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel încât

după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2)

din Legea 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile

aflate în această situație.

Prin Decizia 33/2008 s-a reținut că,

de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii 10/2001

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

dreptul comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Cu atât mai mult, persoanele care au

utilizat procedura Legii 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în

revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității

raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (Cauza B. contra

României, etc.)

Dreptul la reparație, așa cum a fost

el stabilit prin dispozițiile legii speciale, se poate realiza fie prin

restituirea în natură a bunului, fie, când aceasta nu mai este posibilă, prin

măsuri reparatorii în echivalent, fără ca prin aceasta să fie încălcat dreptul

la bun în accepțiunea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În cauza P. contra României,

reafirmându-se opinia exprimată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în

Cauza K. contra Slovaciei, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate

fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate

înainte ca ele să ratifice Convenția.

În ceea ce privește noțiunea de bun,

Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente cât și

valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate

pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din

jurisprudența C.E.D.O., bunul actual presupune existența unei decizii

administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct

sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza S. și

alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza S.T. împotriva

României, cauza A.M. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009,

etc.).

În schimb, Curtea Europeană a statuat

că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a

redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță

condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza P. și

P. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza M. contra

Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza L. și H. împotriva

României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002, cauza I. și M. împotriva

României, hotărârea C.E.D.O. din 14 decembrie 2006, etc).

În recenta cauză M.A. și alții

împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat

nelegalitatea naționalizării nu constituie tidu executoriu pentru restituirea

unui imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010).

Chiar dacă în 2004, așa cum rezultă

din actele dosarului, SC B.R. SA - deținătoarea bunului, era integral

privatizată, astfel încât bunul nu mai putea fi restituit în natură, aceasta nu

constituia o împrejurare de natură a-l îndreptăți pe reclamant să opteze între

aplicarea legii speciale și aplicarea legii generale, cu încălcarea

dispozițiilor legale și a principiilor ce guvernează dreptul civil.

Față de aceste considerente se

constată că reclamanta nu deține un bun și un drept la restituirea în natură,

astfel cum pretinde pe calea acțiunii în revendicare, ci are un drept de

creanță (dreptul la despăgubiri) ce urmează a fi stabilit în procedura Legii nr.

10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită

promovarea cu succes a acțiunii în revendicare {electa una via non datur

recursus ad alteram).

Înalta Curte constată întemeiată și

critica referitoare la greșita admitere a petitului privind constatarea

nulității absolute a actului de vânzare-cumpărare încheiat între cele două

pârâte la 14 iulie 2006.

Mai întâi, trebuie observat faptul că

prima instanță a constatat nulitatea absolută a actului de adjudecare

provizorie din 14 iulie 2006, iar nu a actului de adjudecare definitivă,

respectiv a procesului - verbal din 8 august 2006, care constituia titlul

recurentei - pârâte SC R.M. SRL. Nu se poate aprecia, așa cum greșit a reținut

instanța de apel, că aceasta constituie o simplă eroare materială, ce poate fi

îndreptată în condițiile art. 281 C. proc. civ. Pe de o parte, reclamantul a

solicitat prin cererea de chemare în judecată constarea nulității actului de

vânzare-cumpărare din 14 iulie 2006, iar pe de altă parte, nefiind o eroare a

instanței în soluționarea pricinii dedusă judecății, ea nu poate fi îndreptată

în procedura prevăzută de Secțiunea VI a Capitolului IV din C. proc. civ.

Totodată, procesul - verbal de

licitație din 14 iulie 2006 nu constituie titlu de proprietate pentru

adjudecatar, această calitate având-o doar procesul - verbal de adjudecare nr. 520

din 8 august 2006 (filele 69-70 Dosar 1322/1/2005 al Tribunalului Giurgiu), în

condițiile art. 516 C. proc. civ.

Buna sau reaua credință a

cumpărătorului la momentul încheierii actului de vânzare - cumpărare nu este

indiferentă pentru soarta actului a cărui anulare se solicită, așa cum greșit

reține instanța de apel.

Dispozițiile art. 29 alin. (1) din

Legea 10/2001 stabilesc faptul că pentru imobilele evidențiate în patrimoniul

unor societăți comerciale privatizate persoanele îndreptățite au dreptul la

despăgubiri în condițiile legii speciale. Așadar, posibilitatea restituirii în

natură a acestei categorii de bunuri nu este prevăzută de lege.

Așa fiind, în cauză nu sunt incidente

dispozițiile art. 21 alin.(5) din Legea 10/2001, care interzic sub sancțiunea

nulității absolute înstrăinarea bunurilor ce pot fi restituite în natură.

Chiar pornind de la împrejurarea că SC

B.R. SA avea cunoștință despre existența notificării formulate de reclamant,

trebuie reținute dispozițiile art. 21.1 lit. e) din Normele metodologice de

aplicare a Legii 10/2001, potrivit cărora „societățile comerciale privatizate

integral sau cele constituite din inițiativă privată, care au dobândit astfel

de bunuri după privatizare sau, după caz după înființarea lor, nu sunt entități

investite cu soluționarea notificărilor.”.

Neavând obligația legală a

soluționării notificării, care, de altfel, fusese trimisă A.V.A.S. încă din

iulie 2002, pârâtei SC B.R. SA nu îi este aplicabilă dispoziția art. 20.1 pct. 1

lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii 10/2001 referitoare la

indisponibilizarea bunurilor restituibile și la înlăturarea de la aplicare cu

privire la aceste bunuri a prevederilor Legii 64/1995.

Ca urmare, în mod legal bunul în

litigiu a intrat în averea debitorului în procedura prevăzută de Legea 64/1995

și a fost valorificat sub incidența Legii 85/2006.

Așa cum rezultă din actele dosarului,

recurenta - pârâtă SC R.M. SRL a cumpărat bunul la licitație publică, vânzarea

fiind încuviințată prin încheierea din 2 martie 2006 dată de judecătorul sindic

în dosarul nr. 1107/3/2003 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială (filele

71-72 din dosarul 1322/1/2005 al Tribunalului Giurgiu). În aplicarea

dispozițiilor art. 120 alin. (2) din Legea procedurii insolvenței nr. 85/2006

procesul - verbal de adjudecare definitivă nr. 520 din 8 august 2006 a devenit

titlul de proprietate al SC R.M. SRL și a fost intabulat în cartea funciară

4070/N.

De remarcat este faptul că din

extrasul de carte funciară aflat la fila 100 al dosarului instanței de apel se

observă că la momentul vânzării la licitație publică a bunului în cartea

funciară nu fusese notat litigiul dintre reclamant și SC B.R. SA, iar

adjudecatarul nu era parte în proces. Notarea litigiului și a interdicției de

înstrăinare a intervenit abia la 13 octombrie 2006.

Lipsa înscrierilor în cartea funciară,

coroborată cu caracterul procedurii în care s-a înstrăinat bunul și cu lipsa

calității de parte a SC R.M. SRL în litigiul aflat pe rolul instanțelor cu

privire la revendicarea bunului, conduc la concluzia existenței bunei credințe

a cumpărătorului la momentul încheierii contractului, împrejurare de natură a

salva actul astfel încheiat.

Critica referitoare la lipsa de

interes a reclamantului în promovarea capătului de cerere privind constatarea

preluării bunului fără tidu valabil nu poate fi primită.

În mod corect Curtea de apel a reținut

că nu este suficientă invocarea de plano a dispozițiilor art. 2 din Legea

10/2001 pentru ca acestea să fie considerate aplicabile, deoarece este necesară

verificarea cu privire la aspectul dacă situația de fapt invocată de reclamant

se încadrează efectiv în dispozițiile legale care reglementează caracterul

abuziv al preluării. Cât timp este necesară o asemenea verificare, capătul de

cerere nu poate fi respins pentru lipsa interesului, cu atât mai mult cu cât

din actele dosarului nu rezultă că notificarea formulată în temeiul Legii

10/2001 a fost soluționată în vreun fel.

Cât privește recursul - pârâtei SC

B.R. SA, Înalta Curte constată următoarele:

Pentru considerentele expuse pe larg

în analiza recursului formulat de pârâta SC R.M. SRL, critica referitoare la

încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., respectiv la nerespectarea

îndrumărilor date de instanța de casare, va fi respinsă.

În aceeași modalitate, pentru

argumentele precedente, recursul pârâtei va fi admis în ce privește capătul de

cerere în constatarea nulității actului de vânzare - cumpărare a imobilului în

litigiu.

Motivul de modificare constând în

greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a SC B.R. SA

va fi privit ca nefondat.

Cererea cu care reclamantul a investit

instanța cuprinde mai multe petite, nu numai pe cel având ca obiect revendicarea

bunului preluat abuziv de stat. Calitatea procesuală pasivă se verifică în

funcție de fiecare capăt de cerere.

Or, cel de-al doilea petit al cererii

de chemare în judecată formulate de reclamantul G.D.A. a vizat constatarea

nulității absolute a actului de vânzare - cumpărare încheiat între pârâții SC

B.R. SA și SC R.M. SRL, ceea ce atrage calitatea procesuală pasivă a ambelor

pârâte.

Faptul înstrăinării bunului ar fi

putut avea consecințe în privința capătului de cerere în revendicare, însă în această

privință acțiunea a fost admisă la fond numai față de posesorul actual al

bunului.

Pe cale de consecință, în mod corect

instanța de apel a respins această critică, menținând soluția instanței de fond

cu privire la excepția invocată.

Pentru considerentele de mai sus, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite

recursurile declarate de pârâte, va modifica în parte decizia recurată și,

admițând apelurile SC R.M. SRL și SC B.R. SA, va schimba în parte sentința

instanței de fond, respingând acțiunea față de aceste pârâte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

pârâtele SC R.M. SRL și SC B.R. SA prin lichidator judiciar V.S.P.R.L.

împotriva 13 deciziei nr. 60/ A din 19 februarie 2010 a Curții de Apel

București, secția a IX - a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Modifică în parte decizia recurată în

sensul că admite apelurile declarate de pârâtele SC R.M. SRL și SC B.R. SA

împotriva sentinței civile nr. 89 din 16 iunie 2009 a Tribunalului Giurgiu, secția

civilă.

Schimbă în parte sentința în sensul că

respinge acțiunea față de pârâtele SC R.M. SRL și SC B.R. SA.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

26 mai 2011.