ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 908/2011

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

1.

Obiectul acțiunii

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bucuerști, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, reclamanta T.A.M. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

obligarea acesteia să emită titlul de despăgubire pentru imobilul notificat sub

nr. 224/2001, situat în comuna C., județul Olt, în termen de 60 de zile de la

rămânerea definitivă a hotărârii, sub sancțiunea unor daune cominatorii de 500 RON

pe zi de întârziere până la emiterea titlului, susținând că interesul

promovării prezentei acțiuni urmărește obligarea pârâtei la respectarea

dispozițiilor Legii nr. 247/2005, Titlul VII.

2.

Hotărârea primei instanțe

Prin

sentința nr. 532 din 29 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal

a respins

ca rămasă fără obiect acțiunea formulată, obligând pârâta la plata către

reclamantă a sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată.

Pentru

a adopta această soluție, prima instanță a reținut că autoritatea pârâtă a

soluționat dosarul reclamantei prin emiterea titului de despăgubire, reprezentat

de decizia nr. 6076 din 18 septembrie 2009, însă la o dată ulterioară

introducerii acțiunii, făcând astfel aplicarea prevederilor art. 274 C. proc.

civ.

exercitat în cauză

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în privința

obligării la plata cheltuielilor de judecată.

În

motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că a fost

obligată în mod greșit la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON,

întrucât, în speță, a fost parcursă procedura administrativă prevăzută de Titlul

VII din Legea nr. 247/2005, iar în ședința din 18 august 2009 autoritatea a

emis decizia nr.

6076

conținând titlul de

despăgubire în cuantum de 79.900 RON, în favoarea reclamantei, decizie care

după redactare și semnare a fost comunicată acesteia.

Recurenta-pârâtă

a arătat că dosarul aferent dispoziției nr. 167/2002 emise de Primarul comunei C.

pe numele reclamantei a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale și în

urma verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură s-a

constatat că acesta nu este complet, motiv pentru care a fost restituit

Primăriei comunei C. în data de 14 noiembrie 2007. Dosarul a fost retrimis

Secretariatului Comisiei Centrale în 18 septembrie 2008, însă nu a putut fi

primit pentru că nu era complet și de abia în 08 decembrie 2008 a fost înaintat

din nou de către primărie, având atașate de această dată toate înscrisurile

prevăzute de pct 16.5 din Normele metodologice pentru aplicarea Titului VII din

Legea nr. 247/2005.

Recurenta-pârâtă

a arătat că în perioada 14 noiembrie 2007 – 08 decembrie 2008 dosarul de

despăgubire s-a aflat în posesia Primăriei comunei C., entitate care avea

obligația să transmită de la început un dosar complet și față de care nu poate

fi ținută Comisia Centrală să răspundă.

În aceeași

ordine de idei, recurenta-pârâtă a arătat că, întrucât societatea de evaluatori

desemnată inițial nu s-a conformat solicitării, în ședința din 23 aprilie 2009

a aprobat reatribuirea dosarului unui alt evaluator, iar la 6 mai 2009 dosarul

a fost trimis unui alt evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare,

lucrarea a fost întocmită și a fost comunicată reclamantei care nu a formulat

obiecțiuni, emițându-se astfel decizia de despăgubiri.

Totodată,

recurenta-pârâtă a arătat că este o entitate fără personalitate juridică,

funcționând în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, potrivit art. 13

alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și art. 13 alin. (5) din H.G.

nr. 34/2009, astfel că, neavând buget propriu, nu poate fi obligată să plătească

în nume propriu cheltuielile de judecată.

În

subsidiar, recurenta – pârâtă a susținut că respectivul cuantum al

cheltuielilor de judecată la care a fost obligată este excesiv, având în vedere

că pentru soluționarea cauzei au fost necesare trei termene de judecată, dar și

faptul că acțiunea a rămas fără obiect, impunându-se astfel micșorarea lui în

condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Prin

concluziile scrise depuse la dosar pârâta a reiterat criticile din recurs.

intimatei-reclamante

Prin

concluziile scrise formulate în cauză, intimata-reclamantă a solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând

sentința atacată în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale

aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

de fapt și de drept relevante

Intimatul-reclamant

a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând refuzul

emiterii decizei privind titul de despăgubire în cadrul procedurii de stabilire

a măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru imobilul situat în comuna C.,

județul Olt.

Criticile

sentinței atacate se rezumă practic la apărări privind complexitatea procedurii

reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și inexistența unei culpe a

autorității pârâte în derularea acesteia.

Prevederile

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „partea care cade în pretenții

va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, au fost

corect aplicate de prima instanță care, deși a respins acțiunea ca lipsită de

obiect, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată, culpa sa

procesuală constând în nederularea procedurii înăuntrul unui termen rezonabil.

Potrivit

dispozițiilor art. 275 din același Cod, „Pârâtul care a recunoscut la prima zi

de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata

cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de

chemarea în judecată”.

În speță,

recurenta-pârâtă a făcut dovada emiterii deciziei de despăgubiri după

introducerea cererii de chemare în judecată, actul fiind emis după trecerea

unui termen de șapte ani de la emiterea dispoziției nr. 167 din 26 februarie 2002,

prin care s-a recunoscut dreptul reclamantei la măsuri reparatorii, și de patru

ani de la primirea dosarului aferent acestei dispoziții (Dosar nr. 5101/CC din

17 noiembrie 2005).

Apărarea

recurentei în sensul că în perioda 14 noiembrie 2007 – 08 decembrie 2008

(aproximativ un an) s-a aflat dosarul în posesia primăriei nu o exonerează de

răspundere, întrucât nu constituie o justificare pertinentă pentru a fi opusă

cu succes reclamantei ca temei pentru nesoluționarea cererii într-un termen

rezonabil.

Nici

ignorarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., nu poate fi reproșată

instanței de fond, pentru că onorariul de avocat care compune cheltuielile de

judecată acordate reclamantei nu poate fi socotit disproporționat de mare față

de complexitatea pricinii și a demersurilor efectuate pentru recunoașterea

dreptului subiectiv al părții.

Deși nu

are personalitate juridică, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

stă în proces în virtutea capacității sale administrative, constând în

aptitudinea de a emite operațiuni și acte administrative în exercitarea

atribuțiilor prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și, în plus,

reprezintă Statul Român în litigiile în această materie, fiind în mod corect

obligată să suporte cheltuielile de judecată.

pronunțată în recurs

Pentru

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a

sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304

1

din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

împotriva sentinței nr. 532 din 29 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 16 februarie 2011.