ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 908/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bucuerști, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta T.A.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea acesteia să emită titlul de despăgubire pentru imobilul notificat sub nr. 224/2001, situat în comuna C., județul Olt, în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, sub sancțiunea unor daune cominatorii de 500 RON pe zi de întârziere până la emiterea titlului, susținând că interesul promovării prezentei acțiuni urmărește obligarea pârâtei la respectarea dispozițiilor Legii nr. 247/2005, Titlul VII.

2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 532 din 29 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca rămasă fără obiect acțiunea formulată, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată. Pentru a adopta această soluție, prima instanță a reținut că autoritatea pârâtă a soluționat dosarul reclamantei prin emiterea titului de despăgubire, reprezentat de decizia nr. 6076 din 18 septembrie 2009, însă la o dată ulterioară introducerii acțiunii, făcând astfel aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ. 4. Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în privința obligării la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că a fost obligată în mod greșit la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, întrucât, în speță, a fost parcursă procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar în ședința din 18 august 2009 autoritatea a emis decizia nr. 6076 conținând titlul de despăgubire în cuantum de 79.900 RON, în favoarea reclamantei, decizie care după redactare și semnare a fost comunicată acesteia.

Recurenta-pârâtă a arătat că dosarul aferent dispoziției nr. 167/2002 emise de Primarul comunei C. pe numele reclamantei a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale și în urma verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură s-a constatat că acesta nu este complet, motiv pentru care a fost restituit Primăriei comunei C. în data de 14 noiembrie 2007. Dosarul a fost retrimis Secretariatului Comisiei Centrale în 18 septembrie 2008, însă nu a putut fi primit pentru că nu era complet și de abia în 08 decembrie 2008 a fost înaintat din nou de către primărie, având atașate de această dată toate înscrisurile prevăzute de pct 16.5 din Normele metodologice pentru aplicarea Titului VII din Legea nr. 247/2005.

Recurenta-pârâtă a arătat că în perioada 14 noiembrie 2007 – 08 decembrie 2008 dosarul de despăgubire s-a aflat în posesia Primăriei comunei C., entitate care avea obligația să transmită de la început un dosar complet și față de care nu poate fi ținută Comisia Centrală să răspundă. În aceeași ordine de idei, recurenta-pârâtă a arătat că, întrucât societatea de evaluatori desemnată inițial nu s-a conformat solicitării, în ședința din 23 aprilie 2009 a aprobat reatribuirea dosarului unui alt evaluator, iar la 6 mai 2009 dosarul a fost trimis unui alt evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare, lucrarea a fost întocmită și a fost comunicată reclamantei care nu a formulat obiecțiuni, emițându-se astfel decizia de despăgubiri.

Totodată, recurenta-pârâtă a arătat că este o entitate fără personalitate juridică, funcționând în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, potrivit art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și art. 13 alin. (5) din H.G. nr. 34/2009, astfel că, neavând buget propriu, nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată. În subsidiar, recurenta – pârâtă a susținut că respectivul cuantum al cheltuielilor de judecată la care a fost obligată este excesiv, având în vedere că pentru soluționarea cauzei au fost necesare trei termene de judecată, dar și faptul că acțiunea a rămas fără obiect, impunându-se astfel micșorarea lui în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. Prin concluziile scrise depuse la dosar pârâta a reiterat criticile din recurs. 5. Apărarea intimatei-reclamante Prin concluziile scrise formulate în cauză, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante Intimatul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând refuzul emiterii decizei privind titul de despăgubire în cadrul procedurii de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru imobilul situat în comuna C., județul Olt.

Criticile sentinței atacate se rezumă practic la apărări privind complexitatea procedurii reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și inexistența unei culpe a autorității pârâte în derularea acesteia. Prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, au fost corect aplicate de prima instanță care, deși a respins acțiunea ca lipsită de obiect, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată, culpa sa procesuală constând în nederularea procedurii înăuntrul unui termen rezonabil. Potrivit dispozițiilor art. 275 din același Cod, „Pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”.

În speță, recurenta-pârâtă a făcut dovada emiterii deciziei de despăgubiri după introducerea cererii de chemare în judecată, actul fiind emis după trecerea unui termen de șapte ani de la emiterea dispoziției nr. 167 din 26 februarie 2002, prin care s-a recunoscut dreptul reclamantei la măsuri reparatorii, și de patru ani de la primirea dosarului aferent acestei dispoziții (Dosar nr. 5101/CC din 17 noiembrie 2005). Apărarea recurentei în sensul că în perioda 14 noiembrie 2007 – 08 decembrie 2008 (aproximativ un an) s-a aflat dosarul în posesia primăriei nu o exonerează de răspundere, întrucât nu constituie o justificare pertinentă pentru a fi opusă cu succes reclamantei ca temei pentru nesoluționarea cererii într-un termen rezonabil.

Nici ignorarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., nu poate fi reproșată instanței de fond, pentru că onorariul de avocat care compune cheltuielile de judecată acordate reclamantei nu poate fi socotit disproporționat de mare față de complexitatea pricinii și a demersurilor efectuate pentru recunoașterea dreptului subiectiv al părții. Deși nu are personalitate juridică, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor stă în proces în virtutea capacității sale administrative, constând în aptitudinea de a emite operațiuni și acte administrative în exercitarea atribuțiilor prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și, în plus, reprezintă Statul Român în litigiile în această materie, fiind în mod corect obligată să suporte cheltuielile de judecată.

2. Soluția pronunțată în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 1 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 532 din 29 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2011.