ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 928/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 928/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
I.
Circumstanțele cauzei:
Obiectul acțiunii:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de
Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul P.P. a
solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea
Despăgubirilor, obligarea acesteia să emită și să comunice decizia privind
titlul de despăgubire pentru imobilul notificat sub nr. 487/N/2001, situat în
Craiova, în termen de 90 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat
că prin dispoziția nr. 4509 din 08 februarie 2005 emisă de Primarul mun.
Craiova s-a propus să i se acorde despăgubiri, în condițiile Titlului VII din
Legea nr. 247/2005, această dispoziție a rămas definitivă, fiind înaintată
Secretariatului Comisiei Centrale, în termen de 30 de zile, împreună cu
documentația ce a stat la baza emiterii acesteia, însă dosarul nu a fost
soluționat până la înregistrarea acțiunii.
Totodată, a susținut că nesoluționarea
dosarului după trecerea unei perioade de 5 ani de la emiterea dispoziției este
nejustificată, astfel că interesul promovării prezentei acțiuni este unul
legitim și urmărește obligarea pârâtei la respectarea dispozițiilor Legii nr.
247/2005, Titlul VII.
Hotărârea primei instanțe:
Prin sentința nr. 229 din 26 aprilie 2010,
Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal,
a admis acțiunea formulată, obligând pârâta la emiterea
titlului de despăgubiri conform Legii nr. 247/2005 și la plata cheltuielilor de
judecată în cuantum de 1.000 RON, reprezentând onorariu de avocat.
Motivele de fapt și de drept care au
format convingerea primei instanțe:
Pentru a adopta această soluție, prima
instanță a reținut, în esență, că reclamantul a solicitat, în baza Legii nr.
10/2001, să i se acorde măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Craiova,
iar prin dispoziția nr. 4509 din 08 februarie 2005, Primăria mun. Craiova a
propus acordarea respectivelor măsuri, dosarul fiind transmis către Comisia
Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și înregistrat sub nr. 12401/CC.
Prima instanță a constatat că reclamantul a
început procedura de recuperare a bunului lui sau a contravalorii acestuia prin
formularea unei notificări în anul 2001, autoritatea locală, cu competența în
materie, emițând dispoziția în data de 08 februarie 2005.
Pentru că între data depunerii cererii
(notificării) și data introducerii acțiunii au trecut aproximativ 9 ani, fără
ca în perioada respectivă autoritățile abilitate de lege să ajungă la
finalizarea procedurii, prima instanță a apreciat că durata excesivă a
procedurilor administrative este de natură a încălca în mod evident principiul
procesului rezonabil.
În consecință, judecătorul fondului a
apreciat că, în speță, comportamentul pârâtei este de natură a încălca
prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 1
din Protocolul Adițional nr. 1, prin depășirea unui termen rezonabil de
soluționare a dosarului reclamantului și încălcării obligației statului de a
respecta dreptul de proprietate al acestora.
Recursul exercitat în cauză:
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru
nelegalitate și netemeinicie în privința obligării la plata cheltuielilor de
judecată.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a
susținut, în esență, că a fost obligată în mod greșit la plata cheltuielilor de
judecată în cuantum de 1.000 RON, întrucât, în speță, a fost parcursă procedura
administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în sensul că în
ședința din 23 martie 2010 autoritatea pârâtă a emis decizia nr. 8026 conținând
titlul de despăgubire în sumă de 294.109,46 RON, în favoarea reclamantului.
Totodată, recurenta-pârâtă a arătat că este o
entitate fără personalitate juridică, funcționând în subordinea Ministerului
Finanțelor Publice, potrivit art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr.
247/2005 și art. 13 alin. (5) din H.G. nr. 34/2009, astfel că, neavând buget
propriu, nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de
judecată.
În subsidiar, recurenta-pârâtă a susținut că
respectivul cuantum al cheltuielilor de judecată la care a fost obligată este
excesiv, având în vedere că pentru soluționarea cauzei a fost necesar un singur
termen de judecată, dar și faptul că obligația instituită în sarcina sa prin
sentința recurată a fost executată, impunându-se astfel micșorarea lui în
condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Prin concluziile scrise depuse la dosar,
pârâta a reiterat criticile din recurs.
Apărarea intimatului-reclamant:
Prin concluziile scrise formulate în cauză,
intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că
recurenta-pârâtă nu a depus la dosar pe parcursul procesului vreo dovadă din
care să rezulte că și-a exercitat în mod corect atribuțiile cu care a fost
învestită și, în pofida demersurilor sale, nici până la această dată nu i-au
fost achitate despăgubirile, conform legii.
II. Considerentele Înaltei Curți asupra
recursului:
Examinând sentința atacată în raport cu
criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că
recursul este nefondat.
Argumentele de fapt și de drept relevante:
Intimatul-reclamant a învestit instanța de
contencios administrativ cu o acțiune vizând refuzul emiterii decizei privind
titul de despăgubire în cadrul procedurii de stabilire a măsurilor reparatorii
prin echivalent, pentru imobilul situat în Craiova.
Criticile sentinței atacate se rezumă practic
la apărări în sensul că, în speță, a fost urmată procedura prevăzută de Titlul
VII din Legea nr. 247/2005, fiind emisă decizia prevăzută de acest act
normativ.
Prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.,
conform cărora „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să
plătească cheltuielile de judecată”, au fost corect aplicate de prima instanță
care, admițând acțiunea, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată,
culpa sa procesuală constând în nederularea procedurii înăuntrul unui termen
rezonabil.
Potrivit dispozițiilor art. 275 din același
cod, „Pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile
reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară
numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”.
Din actele dosarului se constată că pârâta nu
a formulat apărări la instanța de fond, aceasta a susținut în recurs că în mod
greșit a fost obligată la cheltuieli de judecată întrucât și-a executat
obligația dispusă prin sentința recurată, intimatul-reclamant confirmând, prin
concluziile scrise, faptul că s-a emis decizia solicitată, însă a precizat că a
primit acest act în luna mai 2010, în condițiile în care sentința atacată s-a
pronunțat în aprilie 2010.
În speță, reiese că recurenta-pârâtă a emis
decizia de despăgubiri, care nu a fost atașată la dosar, dar existența acesteia
a fost confirmată de intimatul-reclamant, însă acest act a fost emis după
trecerea unui termen de cinci ani de la emiterea dispoziției, prin care s-a
recunoscut dreptul reclamantului la măsuri reparatorii, și primirii dosarului aferent
acestei dispoziții, rezultând astfel cu evidență că recurenta se află în culpă
procesuală.
Nici ignorarea prevederilor art. 274 alin.
(3) C. proc. civ., nu poate fi reproșată instanței de fond, pentru că onorariul
de avocat care compune cheltuielile de judecată acordate reclamantului nu poate
fi socotit disproporționat de mare față de complexitatea pricinii și a
demersurilor efectuate pentru recunoașterea dreptului subiectiv al părții.
Deși nu are personalitate juridică, Comisia
Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor stă în proces în virtutea capacității
sale administrative, constând în aptitudinea de a emite operațiuni și acte
administrative în exercitarea atribuțiilor prevăzute de Titlul VII din Legea
nr. 247/2005 și, în plus, reprezintă Statul Român în litigiile în această
materie, fiind în mod corect obligată să suporte cheltuielile de judecată.
Soluția pronunțată în recurs:
Pentru considerentele expuse, în temeiul art.
312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat,
nefiind identificate motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin.
(3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304
1
C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de Comisia
Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr. 229 din 26
aprilie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și
fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 16
februarie 2011.