Decizia nr. 928/2011 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 229/2010 a Curții de Apel Craiova

Obiectul acțiunii: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul P.P. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea acesteia să emită și să comunice decizia privind titlul de despăgubire pentru imobilul notificat sub nr. 487/N/2001, situat în Craiova, în termen de 90 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin dispoziția nr. 4509 din 08 februarie 2005 emisă de Primarul mun. Craiova s-a propus să i se acorde despăgubiri, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, această dispoziție a rămas definitivă, fiind înaintată Secretariatului Comisiei Centrale, în termen de 30 de zile, împreună cu documentația ce a stat la baza emiterii acesteia, însă dosarul nu a fost soluționat până la înregistrarea acțiunii. Totodată, a susținut că nesoluționarea dosarului după trecerea unei perioade de 5 ani de la emiterea dispoziției este nejustificată, astfel că interesul promovării prezentei acțiuni este unul legitim și urmărește obligarea pârâtei la respectarea dispozițiilor Legii nr. 247/2005, Titlul VII.

Hotărârea primei instanțe: Prin sentința nr. 229 din 26 aprilie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată, obligând pârâta la emiterea titlului de despăgubiri conform Legii nr. 247/2005 și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Motivele de fapt și de drept care au format convingerea primei instanțe: Pentru a adopta această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că reclamantul a solicitat, în baza Legii nr. 10/2001, să i se acorde măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Craiova, iar prin dispoziția nr. 4509 din 08 februarie 2005, Primăria mun. Craiova a propus acordarea respectivelor măsuri, dosarul fiind transmis către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și înregistrat sub nr. 12401/CC. Prima instanță a constatat că reclamantul a început procedura de recuperare a bunului lui sau a contravalorii acestuia prin formularea unei notificări în anul 2001, autoritatea locală, cu competența în materie, emițând dispoziția în data de 08 februarie 2005. Pentru că între data depunerii cererii (notificării) și data introducerii acțiunii au trecut aproximativ 9 ani, fără ca în perioada respectivă autoritățile abilitate de lege să ajungă la finalizarea procedurii, prima instanță a apreciat că durata excesivă a procedurilor administrative este de natură a încălca în mod evident principiul procesului rezonabil. În consecință, judecătorul fondului a apreciat că, în speță, comportamentul pârâtei este de natură a încălca prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1, prin depășirea unui termen rezonabil de soluționare a dosarului reclamantului și încălcării obligației statului de a respecta dreptul de proprietate al acestora.

Recursul exercitat în cauză: Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie în privința obligării la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că a fost obligată în mod greșit la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON, întrucât, în speță, a fost parcursă procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în sensul că în ședința din 23 martie 2010 autoritatea pârâtă a emis decizia nr. 8026 conținând titlul de despăgubire în sumă de 294.109,46 RON, în favoarea reclamantului. Totodată, recurenta-pârâtă a arătat că este o entitate fără personalitate juridică, funcționând în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, potrivit art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și art. 13 alin. (5) din H.G. nr. 34/2009, astfel că, neavând buget propriu, nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată. În subsidiar, recurenta-pârâtă a susținut că respectivul cuantum al cheltuielilor de judecată la care a fost obligată este excesiv, având în vedere că pentru soluționarea cauzei a fost necesar un singur termen de judecată, dar și faptul că obligația instituită în sarcina sa prin sentința recurată a fost executată, impunându-se astfel micșorarea lui în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Prin concluziile scrise depuse la dosar, pârâta a reiterat criticile din recurs.

Apărarea intimatului-reclamant: Prin concluziile scrise formulate în cauză, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că recurenta-pârâtă nu a depus la dosar pe parcursul procesului vreo dovadă din care să rezulte că și-a exercitat în mod corect atribuțiile cu care a fost învestită și, în pofida demersurilor sale, nici până la această dată nu i-au fost achitate despăgubirile, conform legii. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului: Examinând sentința atacată în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante: Intimatul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune vizând refuzul emiterii decizei privind titul de despăgubire în cadrul procedurii de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru imobilul situat în Craiova. Criticile sentinței atacate se rezumă practic la apărări în sensul că, în speță, a fost urmată procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, fiind emisă decizia prevăzută de acest act normativ. Prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, au fost corect aplicate de prima instanță care, admițând acțiunea, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată, culpa sa procesuală constând în nederularea procedurii înăuntrul unui termen rezonabil. Potrivit dispozițiilor art. 275 din același cod, „Pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”. Din actele dosarului se constată că pârâta nu a formulat apărări la instanța de fond, aceasta a susținut în recurs că în mod greșit a fost obligată la cheltuieli de judecată întrucât și-a executat obligația dispusă prin sentința recurată, intimatul-reclamant confirmând, prin concluziile scrise, faptul că s-a emis decizia solicitată, însă a precizat că a primit acest act în luna mai 2010, în condițiile în care sentința atacată s-a pronunțat în aprilie 2010. În speță, reiese că recurenta-pârâtă a emis decizia de despăgubiri, care nu a fost atașată la dosar, dar existența acesteia a fost confirmată de intimatul-reclamant, însă acest act a fost emis după trecerea unui termen de cinci ani de la emiterea dispoziției, prin care s-a recunoscut dreptul reclamantului la măsuri reparatorii, și primirii dosarului aferent acestei dispoziții, rezultând astfel cu evidență că recurenta se află în culpă procesuală. Nici ignorarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., nu poate fi reproșată instanței de fond, pentru că onorariul de avocat care compune cheltuielile de judecată acordate reclamantului nu poate fi socotit disproporționat de mare față de complexitatea pricinii și a demersurilor efectuate pentru recunoașterea dreptului subiectiv al părții. Deși nu are personalitate juridică, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor stă în proces în virtutea capacității sale administrative, constând în aptitudinea de a emite operațiuni și acte administrative în exercitarea atribuțiilor prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și, în plus, reprezintă Statul Român în litigiile în această materie, fiind în mod corect obligată să suporte cheltuielile de judecată. 2. Soluția pronunțată în recurs: Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 1 C. proc. civ.