ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3443/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

nr. 295 din 4 iunie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios

administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul S.I.,

în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

obligând-o pe aceasta din urmă să emită decizia reprezentând titlul de

despăgubire, pentru imobilul prevăzut în Dispoziția nr. 5804 din 14 martie 2005

emisă de Primarul Municipiului Craiova. Instanța de judecată a respins acțiunea

față de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, precum

și capetele de cerere privind acordarea daunelor cominatorii și stabilirea unui

termen pentru executare.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Prin Dispoziția

nr. 5804 din 14 martie 2005 emisă de Primarul Municipiului Craiova, s-

a propus reclamantului acordarea de despăgubiri

pentru imobilul situat în Craiova, actul respectiv, împreună cu dosarul aferent

fiind înregistrat la Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

la data de 12 aprilie 2006. Cu toate acestea, nici până la data formulării

acțiunii, pârâta nu demarase procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005.

De asemenea,

se arată în considerentele sentinței atacate, neefectuarea nici uneia dintre

operațiunile juridice necesare emiterii titlului de despăgubire, într-un

interval de timp de peste 4 ani de la data

înregistrării dosarului, poate fi apreciată ca

reprezentând o încălcare

a dreptului reclamantului la soluționarea cererii într-un termen rezonabil.

Prima instanță

a apreciat că Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu are

calitate procesuală pasivă și că cererile reclamantului privind acordarea

daunelor cominatorii și stabilirea unui termen pentru executarea sentinței nu

sunt întemeiate.

Împotriva

acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs

pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în temeiul

prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

In motivarea cererii de recurs, se arată, în

esență, că instanța de fond nu a ținut

seama de faptul că procedura

administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune mai

multe etape: a transmiterii și înregistrării dosarelor, a analizei acestora,

etapa evaluării, emiterea deciziei ce reprezintă titlul de despăgubiri.

De asemenea, arată recurenta, prin Decizia nr.

2815/2008 s-a stabilit ordinea de soluționare a dosarelor înregistrate la

Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, față de care,

în mod eronat instanța de fond a reținut că a fost depășit

termenul

rezonabil de soluționare a cererii, cu atât mai mult cu cât ordinea în care vor

fi soluționate dosarele se face în raport și de această decizie.

Recurenta susține, de asemenea, că instanța de

fond a obligat-o să emită decizia

reprezentând titlu de despăgubire cu

încălcarea etapelor administrative, respectiv cea a evaluării.

Prin încheierea din 12 aprilie 2011, ca urmare a

decesului intimatului-reclamant

S.I., au fost introduși în cauză, în calitate

de moștenitori ai acestuia, numiții S.M., S.I. și C.C.J.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu

actele și lucrările dosarului, cu

motivele invocate de recurentă, precum

și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta

în continuare.

In mod corect, în raport de dispozițiile din

Capitolul V - Titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea

specială nr. 247/2005,

cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond a obligat pârâta

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia reprezentând

titlul de despăgubire.

Soluția

instanței de fond se impune pentru că, prin nesoluționarea cererii întru-un

interval destul de mare, în raport de data emiterii dispoziției, respectiv 14

martie 2005, și cea a înregistrării dosarului la Comisie, respectiv 12 aprilie

2006, este evidentă

depășirea termenului

rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea

deciziei

reprezentând titlul de despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu cât pârâtei îi

revin obligații în acest sens, fiind ținută de respectarea principiului

operativității specifice oricărei activități a autorităților administrative.

Astfel,

perioada mare de timp scursă de la data înregistrării dosarului la autoritatea

recurentă îndreptățește pe intimați să invoce încălcarea principiului

soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful

1 din

Convenția europeană a drepturilor

omului și a libertăților fundamentale.

Împrejurarea

că Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu

exclude incidența acestui principiu, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 20

din Constituția României, normele interne cuprinse în legislația primară și

secundară, inclusiv cele având ca obiect de reglementare procedura de acordare

a despăgubirilor, nu pot fi interpretate și aplicate decât în acord cu dreptul

la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, statuat ca o garanție a unui

proces echitabil atât în procedura judiciară, cât și în cadrul procedurii

administrative.

Soluționarea

cererilor într-un termen rezonabil constituie, de asemenea, un

element al dreptului la o bună administrație,

drept fundamental al cetățeanului Uniunii

Europene, consacrat de art. 41

din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și care reprezintă un

reper în orientarea conduitei administrative a autorităților publice ale

statelor membre.

Statului îi

revine, așadar, obligația de a organiza funcționarea sistemului

autorităților sale astfel încât să răspundă

acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită

să poată beneficia

efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 din CEDO.

Complexitatea

etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui, într-adevăr, un

criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi

invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității

autorității publice.

De aceea,

Înalta Curte constată că atitudinea autorității recurente nu poate fi

justificată nici prin invocarea regulilor de stabilire a ordinii de soluționare

a dosarelor, prevăzute în Decizia nr. 2815/2008 emisă de aceasta, fiind

binecunoscut în doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu

se poate apăra și nu poate justifica legal întârzierea în soluționarea unei

cereri pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate

într-un interval de timp rezonabil. De asemenea, Decizia nr. 2815/2008 are

caracter intern și nu poate înfrânge principiul sus-menționat al termenului

rezonabil de soluționare a cererilor persoanelor îndreptățite.

Or, în speță,

termenul de peste 4 ani, în care autoritatea recurentă nu a dat curs solicitării

reclamantului de soluționare a cererii sale nu se încadrează în noțiunea de

termen rezonabil, astfel încât instanța de fond în mod corect a admis acțiunea,

soluția impunându-se în raport atât cu prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul

VII, cât și cu

dispozițiile art. 6 din

Convenția europeană a drepturilor omului (CEDO).

Totodată,

contrar celor susținute de autoritatea recurentă, înalta Curte constată că

instanța de fond nu a obligat-o să emită decizia cu încălcarea etapelor

administrative, ci a sancționat pasivitatea manifestată de aceasta în perioada

scursă de la data înregistrării dosarului de despăgubire, prin neexercitarea

atribuțiilor legale în soluționarea acestuia; într-un interval de timp atât de

mare, recurenta, fără nicio justificare, nu a demarat nici una din procedurile

reglementate în Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Evident, pârâta va emite

decizia la care a fost obligată prin sentința recurată, cu respectarea

dispozițiilor cuprinse în actul normativ susmenționat, adică, implicit, după parcurgerea

etapei evaluării.

Pentru

motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința

criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge

recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor

împotriva sentinței nr. 295 din 4 iunie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția

de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie

2011.