ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3444/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 456 din 20 octombrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții S.P. și S.G., în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., obligând-o pe aceasta din urmă să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire, pentru imobilul prevăzut în Dispoziția nr. 18047 din 20 decembrie 2005 emisă de P.M. Craiova. Prin aceeași sentință, instanța de judecată a respins cererea pârâtei prin care solicita sesizarea instanței competente cu soluționarea excepției de nelegalitate a dispoziției de acordare a despăgubirilor, precum și cererea reclamanților privind acordarea daunelor cominatorii.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Prin Dispoziția nr. 18047 din 20 decembrie 2005 emisă de P.M. Craiova, s-a propus reclamanților acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Craiova, str. I. P. Pavlov, actul respectiv, împreună cu dosarul aferent fiind înregistrat la C.C.S.D. la data de 3 mai 2006. Cu toate acestea, nici până la data formulării acțiunii, pârâta nu demarase procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005. De asemenea, se arată în considerentele sentinței atacate, neefectuarea nici uneia dintre operațiunile juridice necesare emiterii titlului de despăgubire, într-un interval de timp de peste 4 ani de la data înregistrării dosarului, poate fi apreciată ca reprezentând o încălcare a dreptului reclamanților la soluționarea cererii într-un termen rezonabil.

Prima instanță a apreciat că cererea reclamanților privind acordarea daunelor cominatorii nu este întemeiată. De asemenea, instanța de fond a apreciat că Dispoziția nr. 18047 din 20 decembrie 2005 emisă de P.M. Craiova nu reprezintă un act administrativ, în sensul prevederilor Legii nr. 554/2004, ci un act civil a cărui nelegalitate nu poate contestată pe calea excepției prevăzute de acest act normativ. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta C.C.S.D., în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 304 C. proc. civ. În motivarea cererii de recurs, se arată, în esență, că instanța de fond nu a ținut seama de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune mai multe etape: a transmiterii și înregistrării dosarelor, a analizei acestora, etapa evaluării, emiterea deciziei ce reprezintă titlul de despăgubiri.

Recurenta susține, de asemenea, că instanța de fond a obligat-o să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire cu încălcarea etapelor administrative, respectiv cea a evaluării. Totodată, recurenta susține că în mod greșit a apreciat prima instanță că dispoziția de acordare a despăgubirilor nu ar avea caracter administrativ. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. În mod corect, în raport de dispozițiile din Capitolul V - Titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond a obligat pârâta C.C.S.D.

să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire. Soluția instanței de fond se impune pentru că, prin nesoluționarea cererii întru-un interval destul de mare, în raport de data emiterii dispoziției, respectiv 20 decembrie 2005, și cea a înregistrării dosarului la Comisie, respectiv 3 mai 2006, este evidentă depășirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu cât pârâtei îi revin obligații în acest sens, fiind ținută de respectarea principiului operativității specifice oricărei activități a autorităților administrative. Astfel, perioada mare de timp scursă de la data înregistrării dosarului la autoritatea recurentă îndreptățește pe intimați să invoce încălcarea principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O.L.F.

Împrejurarea că Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu exclude incidența acestui principiu, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, normele interne cuprinse în legislația primară și secundară, inclusiv cele având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor, nu pot fi interpretate și aplicate decât în acord cu dreptul la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, statuat ca o garanție a unui proces echitabil atât în procedura judiciară, cât și în cadrul procedurii administrative. Soluționarea cererilor într-un termen rezonabil constituie, de asemenea, un element al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene, consacrat de art. 41 din C.D.F.U.E.

și care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităților publice ale statelor membre. Statului îi revine, așadar, obligația de a organiza funcționarea sistemului autorităților sale astfel încât să răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită să poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 din C.E.D.O. Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui, într-adevăr, un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității publice, fiind binecunoscut în doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra și nu poate justifica legal întârzierea în soluționarea unei cereri pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil.

Or, în speță, termenul de peste 4 ani, în care autoritatea recurentă nu a dat curs solicitării reclamanților de soluționare a cererii lor nu se încadrează în noțiunea de termen rezonabil, astfel încât instanța de fond în mod corect a admis acțiunea, soluția impunându-se în raport atât cu prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, cât și cu dispozițiile art. 6 din C.E.D.O. De asemenea, contrar celor susținute de autoritatea recurentă, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a obligat-o să emită decizia cu încălcarea etapelor administrative, ci a sancționat pasivitatea manifestată de aceasta în perioada scursă de la data înregistrării dosarului de despăgubire, prin neexercitarea atribuțiilor legale în soluționarea acestuia; evident, recurenta-pârâtă va emite decizia la care a fost obligată prin sentința recurată, cu respectarea dispozițiilor cuprinse în actul normativ susmenționat, adică, implicit, după parcurgerea etapei evaluării.

Nici critica referitoare la greșita apreciere a instanței de fond cu privire la caracterul civil al Dispoziției nr. 18047 din 20 decembrie 2005 emisă de P.M. Craiova nu este întemeiată. Astfel, analiza în ansamblu a prevederilor Legii nr. 10/2001, în temeiul cărora a fost emisă dispoziția respectivă, degajă concluzia că legiuitorul a înțeles să caracterizeze ca fiind de natură civilă toate litigiile apărute în legătură cu aplicarea acestui act normativ. Această concluzie este confirmată de regula procedurală consacrată de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, conform cărora competența de soluționare a litigiilor având ca obiect dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură aparține secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării.

De asemenea, conform dispozițiilor art. 25 alin. (4) din aceeași lege, „Decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară”. Din coroborarea acestor prevederi legale, rezultă în mod evident natura civilă a dispoziției de acordare a despăgubirilor, ceea ce exclude posibilitatea controlului legalității acesteia pe calea excepției prevăzută de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 5 54/2004, așa cum corect a reținut și instanța de fond. Pentru motivele arătate, recursul va fi respins, ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta C.C.S. D. împotriva sentinței nr. 456 din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2011.