ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3444/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr.

456 din 20 octombrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios

administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții S.P.

și S.G., în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., obligând-o pe aceasta din urmă

să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire, pentru imobilul prevăzut

în Dispoziția nr. 18047 din 20 decembrie 2005 emisă de P.M. Craiova. Prin

aceeași sentință, instanța de judecată a respins cererea pârâtei prin care

solicita sesizarea instanței competente cu soluționarea excepției de

nelegalitate a dispoziției de acordare a despăgubirilor, precum și cererea

reclamanților privind acordarea daunelor cominatorii.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Prin Dispoziția

nr. 18047 din 20 decembrie 2005 emisă de P.M. Craiova, s-a propus reclamanților

acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Craiova, str. I. P. Pavlov,

actul respectiv, împreună cu dosarul aferent fiind înregistrat la C.C.S.D. la

data de 3 mai 2006. Cu toate acestea, nici până

la data formulării acțiunii, pârâta

nu demarase procedura prevăzută de

Legea nr. 247/2005.

De asemenea, se

arată în considerentele sentinței atacate, neefectuarea nici uneia dintre

operațiunile juridice necesare emiterii titlului de despăgubire, într-un

interval de timp de peste 4 ani de la data înregistrării dosarului, poate fi apreciată

ca reprezentând o încălcare a dreptului reclamanților la soluționarea cererii

într-un termen rezonabil.

Prima instanță

a apreciat că cererea reclamanților privind acordarea daunelor cominatorii nu

este întemeiată.

De asemenea,

instanța de fond a apreciat că Dispoziția nr. 18047 din 20 decembrie 2005 emisă

de P.M. Craiova nu reprezintă un

act

administrativ, în sensul prevederilor Legii nr. 554/2004, ci un act civil a

cărui

nelegalitate nu poate contestată pe calea excepției prevăzute de

acest act normativ.

Împotriva

acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs

pârâta C.C.S.D., în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 304 C. proc.

civ.

În motivarea

cererii de recurs, se arată, în esență, că instanța de fond nu a ținut seama de

faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005

presupune mai multe etape: a transmiterii și înregistrării dosarelor, a

analizei acestora, etapa evaluării, emiterea deciziei ce reprezintă titlul de

despăgubiri.

Recurenta susține,

de asemenea, că instanța de fond a obligat-o să emită decizia reprezentând

titlu de despăgubire cu încălcarea etapelor administrative, respectiv cea a

evaluării.

Totodată,

recurenta susține că în mod greșit a apreciat prima instanță că dispoziția de acordare

a despăgubirilor nu ar avea caracter administrativ.

Examinând cauza

și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele

invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că

recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

În mod corect,

în raport de dispozițiile din Capitolul V - Titlul VII „Regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea

specială nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, instanța de

fond a obligat pârâta C.C.S.D. să emită decizia reprezentând titlul de

despăgubire.

Soluția

instanței de fond se impune pentru că, prin nesoluționarea cererii întru-un interval

destul de mare, în raport de data emiterii dispoziției, respectiv

20 decembrie 2005, și cea a înregistrării

dosarului la Comisie, respectiv 3 mai 2006, este

evidentă depășirea

termenului rezonabil de finalizare a procedurii

administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de

despăgubire; aceasta

cu atât mai mult cu cât pârâtei îi revin obligații

în acest sens, fiind ținută de respectarea principiului operativității

specifice oricărei activități a autorităților administrative.

Astfel, perioada

mare de timp scursă de la data înregistrării dosarului la autoritatea recurentă

îndreptățește pe intimați să invoce încălcarea principiului

soluționării cauzelor într-un termen rezonabil,

consacrat de art. 6 paragraful 1 din

C.E.D.O.L.F.

Împrejurarea că

Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu exclude

incidența acestui principiu, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 20 din

Constituția României, normele interne cuprinse în legislația primară și

secundară, inclusiv cele având ca obiect de reglementare

procedura de acordare a despăgubirilor, nu pot fi

interpretate și aplicate decât în

acord cu dreptul la soluționarea

cauzelor într-un termen rezonabil, statuat ca o garanție a unui proces

echitabil atât în procedura judiciară, cât și în cadrul procedurii

administrative.

Soluționarea cererilor într-un termen rezonabil

constituie, de asemenea, un

element al dreptului la o bună

administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene, consacrat de

art. 41 din C.D.F.U.E. și care reprezintă un reper în orientarea conduitei

administrative a autorităților publice ale statelor membre.

Statului îi

revine, așadar, obligația de a organiza funcționarea sistemului autorităților

sale astfel încât să răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită

să poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 din C.E.D.O.

Complexitatea

etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui, într-adevăr, un

criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi

invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității

autorității publice, fiind binecunoscut în doctrină și practica administrativă

că o autoritate publică nu se poate apăra și nu poate justifica legal întârzierea

în

soluționarea unei cereri pe motiv că

cererile adresate sunt prea numeroase pentru

a fi rezolvate într-un

interval de timp rezonabil.

Or, în speță, termenul de peste 4 ani, în care

autoritatea recurentă nu a dat

curs solicitării reclamanților de soluționare

a cererii lor nu se încadrează în noțiunea de termen rezonabil, astfel încât

instanța de fond în mod corect a admis acțiunea, soluția impunându-se în raport

atât cu prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, cât și cu dispozițiile art.

6 din C.E.D.O.

De asemenea, contrar celor susținute de

autoritatea recurentă, Înalta Curte

constată că instanța de fond nu a

obligat-o să emită decizia cu încălcarea etapelor administrative, ci a

sancționat pasivitatea manifestată de aceasta în perioada scursă de la data

înregistrării dosarului de despăgubire, prin neexercitarea atribuțiilor legale

în soluționarea acestuia; evident, recurenta-pârâtă va emite decizia la care a

fost obligată prin sentința recurată, cu

respectarea

dispozițiilor cuprinse în actul normativ susmenționat, adică, implicit,

după

parcurgerea etapei evaluării.

Nici critica

referitoare la greșita apreciere a instanței de fond cu privire la caracterul

civil al Dispoziției nr. 18047 din 20 decembrie 2005 emisă de P.M. Craiova nu

este întemeiată.

Astfel, analiza

în ansamblu a prevederilor Legii nr. 10/2001, în temeiul

cărora a fost emisă dispoziția respectivă, degajă

concluzia că legiuitorul a înțeles

să caracterizeze ca fiind de natură

civilă toate litigiile apărute în legătură cu aplicarea acestui act normativ.

Această

concluzie este confirmată de regula procedurală consacrată de dispozițiile art.

26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, conform cărora competența de soluționare a

litigiilor având ca obiect dispoziția motivată de respingere a

notificării sau a cererii de restituire în natură

aparține secției civile a tribunalului

în a cărui circumscripție se află

sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu

soluționarea notificării.

De asemenea,

conform dispozițiilor art. 25 alin. (4) din aceeași lege,

„Decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a

restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei

îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă

a unui înscris autentic

și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea

formalităților de publicitate imobiliară”.

Din coroborarea

acestor prevederi legale, rezultă în mod evident natura civilă a dispoziției de

acordare a despăgubirilor, ceea ce exclude posibilitatea controlului

legalității acesteia pe calea excepției prevăzută de dispozițiile art. 4 din

Legea nr. 5 54/2004, așa cum corect a reținut și instanța de fond.

Pentru motivele arătate, recursul va fi respins,

ca nefondat, menținându-se

sentința criticată, ca fiind temeinică și

legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta C.C.S.

D.

împotriva sentinței nr. 456 din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel Craiova,

secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie

2011.