ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1914/2012

Asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 5 august 2010, pe rolul

Tribunalului Botoșani, reclamantul A.L. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâtul S.R., obligarea acestuia la plata sumei de 5000 euro, cu titlu de daune

morale, ca urmare a condamnării politice suferită de tatăl său A.P. în perioada

28 mai 1948 – 28 mai 1963. Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe prevederile

Legii nr. 221/2009.

Prin

sentința civilă nr. 2982 din 25 noiembrie 2010, Tribunalul Botoșani a respins,

ca nefondată, acțiunea.

Pentru a

hotărî astfel, Tribunalul a reținut că, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost declarat neconstituțional art. 5 din Legea nr. 221/2010, astfel

că dispozițiile legale invocate de reclamant nu mai pot fi aplicate, fiind

suspendate de drept.

Tribunalul

a analizat pretențiile și prin prisma dispozițiilor prevăzute de art. 998 și

următoarele C. civil și a reținut că defunctul A.P. a primit o indemnizația

lunară, începând cu luna iulie 1990, în conformitate cu art. 3 alin. (1) din

Decretul-Lege nr. 118/1990, iar măsurile compensatorii acordate de stat au fost

de natură a acoperi prejudiciul moral încercat de autorul reclamantului.

Împotriva

sentinței a declarat recurs (calificat de instanța de control judiciar ca fiind

apel) reclamantul A.L.

În

motivarea căii de atac exercitate, reclamantul a arătat că instanța a fost

greșit alcătuită și că hotărârea atacată este netemeinică și în contradicție cu

faptele stabilite de instanță, indemnizația acordată în temeiul Decretului-Lege

nr. 118/1990 neavând ca obiect repararea prejudiciului moral cauzat tatălui său

prin condamnare.

Prin

decizia nr. 54 din 30 martie 2011, Curtea de Apel Suceava, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul reclamantului, ca

nefondat.

În

legătură cu primul motiv invocat, Curtea a constatat că acesta nu este

întemeiat, deoarece tribunalul, competent, în conformitate cu prevederile art. 4

alin. (4) din Legea nr. 221/2009, a judecat, în primă instanță, într-un complet

legal constituit, dintr-un singur judecător.

Nici

celelalte susțineri din apel nu au fost reținute, în condițiile în care temeiul

legal al cererii nu mai subzistă, prin declararea neconstituționalității art. 5

din Legea nr. 221/2009, iar deciziile Curții Constituționale sunt opozabile

erga omnes, instanțele judecătorești fiind ținute a le aplica.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul

A.L.

În

motivarea recursului, acesta susține, în esență, că a făcut dovada că tatăl său

a fost deținut politic, iar instanțele de fond și de apel au apreciat în mod

greșit că drepturile acordate în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 sunt de

natură să repare prejudiciu moral suferit. Recurentul susține că are dreptul la

daune morale, în conformitate cu prevederile Legii nr. 22172001, modificată

prin O.U.G. nr. 62/2010, în vigoare la data promovării acțiunii.

Examinând

decizia recurată, Înalta Curte reține următoarele:

Problema de drept

care se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010 (M. Of., nr. 761/15.11.2010).

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data

publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31

din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011),

în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul

la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1

din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în

soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe,

conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel,

s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru

obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și,

atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire

(facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții

Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că

efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional

ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenție

și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că,

prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale

cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și

protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea

unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică

internă.

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii

judiciare, că,

în absența unei hotărâri definitive care să

fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu

s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate

definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art.

14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele

persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă

la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la

acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și

nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform

considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze

nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că,

în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

În consecință, se

constată nefondat recursul, hotărârea din apel fiind pronunțată cu aprecierea

corectă a efectelor deciziei Curții Constituționale publicată anterior

soluționării definitive a litigiului.

Față de aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge,

ca nefundat, recursul declarat de reclamantul

A.L.

împotriva

deciziei civile nr. 54 din 30 martie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 16 martie 2012.