ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1396/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1396/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința nr.

1302 din 13 septembrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

admis, în parte, cererea reclamantei W.R.J., astfel cum a fost precizată, și a

obligat Statul Român la plata sumei de 4.000 euro în echivalent în lei la data

efectuării plății cu titlu de daune morale.

Capătul de cerere

privind constatarea faptului că este o persoană beneficiară a drepturilor

autorului său câștigate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 a fost respins ca

neîntemeiat.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a avut în vedere următoarele considerente:

Din înscrisurile

depuse la dosarul cauzei, reiese că reclamanta este fiica defunctului N.I.

Autorul reclamantei a

fost arestat la data de 26 februarie 1951 pentru că a fost polițist în timpul

guvernului burghezo - moșieresc, fiind pus în libertate la data de 17 iulie

1954, astfel cum rezultă din referatul din 22 martie 1955.

Tribunalul a reținut

că infracțiunea pentru care autorul reclamantei a fost condamnat constituie o

condamnare cu caracter politic, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

În aceste condiții,

potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ în

prezența caracterului politic al condamnării suferite de autorul reclamantei,

aceasta are dreptul la acordarea de daune morale.

Față de cele de mai

sus, tribunalul având în vedere, situația de fapt reținută, precum și faptul că

autorul reclamantei a beneficiat și de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990

și statuând în echitate, a acordat reclamantei despăgubiri de 4000 euro,

echivalent lei la data plății.

În ceea ce privește

capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat să se constate că este

beneficiară a drepturilor pe care autorul său le-a câștigat în baza Decretului-lege

nr. 118/1990 conform Hotărârii nr. 5174/1992, tribunalul a constatat că dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu prevăd transmiterea acestor

drepturi, drepturi care de altfel sunt personale conforme Decretului-lege nr. 118/1990,

ci se face referire la faptul că aceste măsuri reparatorii se vor avea în

vedere, numai la stabilirea cuantumului despăgubirilor.

Prin apelul declarat

împotriva acestei sentințe, reclamanta a arătat că suma de 4.000 euro este o

sumă derizorie fată de suferințele tatălui său care a muncit la Canal fără nici

o retribuție, a fost anchetat și molestat la Jilava unde i s-a fracturat

piciorul în timpul unei anchete. Familia s-a dezmembrat, reclamanta nu a putut

urma cursurile unei facultăți în România fiind copilul unui deținut, facultatea

fiind absolvită, din motivele arătate, în Germania.

La rândul său,

pârâtul Statul Român a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul greșitei

obligări la plata sumei de 4.000 euro, soluția fiind consecința aplicării

greșite a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009. Față de aceste

dispoziții legale, arată apelantul, instanța avea obligația, la stabilirea

cuantumului daunelor morale solicitate, să aprecieze asupra tuturor

circumstanțelor cauzei, inclusiv de reparația obținută prin efectul Decretului

nr. 118/1990 și a O.U.G. nr. 214/1999.

Așa cum rezultă din

expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, beneficiarii acestei legi sunt

persoanele care au suferit condamnări politice, legiuitorul referindu-se, în

mod evident, la persoanele în viață deoarece doar acestea mai pot exercita

drepturi. În aceste condiții, eventualul drept al soțului sau descendenților ar

putea lua naștere doar dacă decesul condamnatului a intervenit după intrarea în

vigoare a legii, data la care a luat naștere dreptul la acordarea

despăgubirilor, acțiunea în plata daunelor morale fiind o acțiune personală.

Recunoașterea prin

lege a posibilității acordării unor despăgubiri și dificultatea de evaluare ori

de câte ori este vorba de suferințe de ordin moral nu trebuie însă interpretată

în sensul obținerii unor sume exorbitante fără corespondent în raport de ceea

ce înseamnă prejudiciul moral, cum este suma de 4000 euro acordată reclamantei.

Tatăl acesteia a încasat deja despăgubiri de la statul român în baza Decretului-lege

nr. 118/1990.

Prin decizia civilă

nr. 330/ A din 28 martie 2011 Curtea de Apel București a respins apelul

reclamantei și a admis apelul pârâtului schimbând în tot sentința în sensul

respingerii acțiunii.

În considerentele

deciziei s-a reținut că motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la

despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este

faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

acesteia, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761

din 15 noiembrie 2010.

Împotriva deciziei

instanței de apel a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., susținând că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se

aplică decât pentru viitor, nu și cauzelor în curs de soluționare la data

publicării sale și, ca atare, se impune acordarea daunelor morale în cuantumul

solicitat prin acțiunea introductivă. De asemenea, decizia Curții

Constituționale nu împiedică aplicarea cu prioritate a pactelor și tratatelor

internaționale, conform art. 20 din Constituție, și, ca atare, statuările C.E.D.O.

au prioritate față de cele ale Curții Constituționale.

Recursul nu este

fondat.

Înainte de

pronunțarea deciziei atacate a fost dată Decizia Curții Constituționale nr.

1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 761

din 15 noiembrie 2010, prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, au fost declarate

neconstituționale.

În speță, încetarea

efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ține

cont de o dispoziție declarată neconstituțională.

Problema de drept

care se pune în speță nu este, deci, cea a faptului dacă reclamanta este sau nu

îndreptățită la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi

aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie

2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că s-a

stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în

M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o

decizie definitivă.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. l din Protocolul nr. l adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul reclamantei.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Este de menționat că

și în practica C.E.D.O. se recunoaște eficiența controlului realizat de

instanța de contencios constituțional.

Sub acest aspect,

având a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza S. și alții

împotriva Bulgariei), C.E.D.O. a statuat că: "Nu se poate spune că un text

de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după

intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar

putea constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții. De

aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor

vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată.

De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea

pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea la momentul

introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la momentul

pronunțării hotărârii".

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care recurenta susține că s-ar găsi, dat

fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și

a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În ce privește

Declarația Universală a Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei și Adunării Generale a O.N.U., acestea sunt documente

politice internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U.

și, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale, astfel

că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din

Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.

Având în vedere

aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta W.R.J., împotriva deciziei nr. 330/ A din 28

martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 februarie 2012.