ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1019/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1019/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea actelor

și lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin cererea adresată

Tribunalului Constanța la 15 septembrie 2009 reclamanta R.M. a chemat în

judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând

instanței obligarea pârâtului la restituirea în echivalent la prețul de

circulație a valorii bunurilor confiscate, acordarea de daune morale în sumă de

100.000 Euro și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii

reclamanta a arătat că este descendentă de gradul II (nepoată de fiu) a

defunctului G.H., conform certificatul de moștenitor nr. 79/1973 emis de pe

urma defuncților G.H., G.G. și G.F.

Prin contractul de

vânzare cumpărare nr. 30 din 29 octombrie 1947 G.H. a cumpărat de la Ministrul Agriculturii și Domeniilor suprafața de teren de 2400 mp situat în vatra satului

Viile Noi, comuna Viile Noi județ Constanța.

Prin sentința penală

nr. 185 din 16 iulie 1960 a Tribunalului Militar Constanța autorul reclamantei,

G.H., a fost condamnat la 3 ani închisoare corecțională și la 3 ani interdicție

corecțională pentru delictul de uneltire împotriva ordinii sociale prevăzută de

art. 209 pct. 2 C. pen. , totodată fiind aplicată și măsura confiscării totale

a averii conform art. 25 pct. 6 C. pen.

Prin decizia penală nr.

1366 pronunțată în dosarul nr. 952/1996 Curtea Supremă de Justiție a admis

recursul în anulare declarat de procurorul general, a casat sentința penală nr.

185 din 16 iulie 1960 și a dispus achitarea autorului reclamantei în temeiul

disp. art. 10 lit. d) C. proc. pen. Prin aceeași decizie a fost înlăturată pedeapsa

complementară a confiscării averii inculpatului.

A mai susținut reclamanta că, în

temeiul art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, persoana care a suferit o

condamnare cu caracter politic este îndreptățită să obțină despăgubiri

reprezentând echivalentul bunurilor confiscate și pentru că bunurile autorului

său, confiscate prin sentința penală, nu i-au fost restituite și nu a

beneficiat nici de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001,

solicită acordarea de despăgubiri materiale.

De asemenea, solicită reclamanta

ca în temeiul art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 să se acorde despăgubiri

pentru prejudiciul moral încercat, condamnarea politică a autorului

repercutându-se negativ asupra sa și asupra familiei sale.

Prin sentința civilă nr. 1888 din

19 noiembrie 2010 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea reclamantei R.M.

și a obligat pârâtul către reclamant la plata sumei de 910.000 lei reprezentând

despăgubiri. A respins celelalte pretenții ale reclamantei ca nefondate și a

obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 601 lei cheltuieli de

judecată – onorariu expert.

Pentru a pronunța această

sentință prima instanță a reținut, în privința cererii de acordare de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei, că prin

Legea nr. 221/2009 legiuitorul a dat o satisfacție morală persoanelor

persecutate politic în perioada regimului comunist, prin însăși recunoașterea

și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului iar această recunoaștere

este suficientă în raport cu suferința resimțită de autorul reclamantei, fără a

se mai impune reparații suplimentare cu caracter pecuniar.

În ceea ce privește

despăgubirile solicitate de reclamantă pentru terenul confiscat autorului cu

ocazia condamnării politice, prima instanță a apreciat întemeiată această

cerere „deoarece casarea sentinței penale de către Curtea Suprema de Justiție a

înlăturat condamnarea autorului si măsura confiscării averii acestuia, astfel

că în prezent confiscarea nu mai are temei legal, restituirea terenului fiind

imposibil în natură datorită destinației actuale, justifică acordarea de

despăgubiri bănești în cuantumul stabilit de expert”.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice.

Întrucât apelul nu a

fost motivat de către pârât instanța, în temeiul art. 292 alin. (2) C. proc.

civ., având în vedere caracterul devolutiv al apelului, a apreciat legalitatea

și temeinicia sentinței atacate în raport de problemele de fapt și de drept

dezbătute la prima instanță, pronunțând prin decizia nr. 376 din 21 septembrie

2011 următoarea soluție: ”Admite apelul formulat de apelantul pârât STATUL

ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A

FINANȚELOR PUBLICE CONSTANȚA, schimbă în parte sentința apelată în sensul că

respinge ca nefondată cererea de acordare a daunelor materiale pentru bunurile

confiscate, menține restul dispozițiilor sentinței apelate”.

În pronunțarea

acestei decizii instanța a reținut în esență, că persoanelor cărora li s-a

recunoscut, prin legile speciale de reparație adoptate în România după 1990,

dreptul de a obține măsuri reparatorii pentru bunurile preluate abuziv de stat,

inclusiv prin confiscare ca urmare a condamnării cu caracter politic, nu pot

obține despăgubiri, pentru aceleași bunuri, și în temeiul Legii nr. 221/2009,

evitarea unei duble reparații fiind expres prevăzută de legiuitor, în speță

fiind necontestat faptul că prin Dispoziția nr. 3782 din 31 iulie 2007 emisă de

Primarul Municipiului Constanța dispunându-se, în condițiile Legii nr. 10/2001,

restituirea în natură a imobilului în litigiu către notificatoarea R.M. A mai

reținut instanța și că prin Dispoziția nr. 7154 din 13 decembrie 2007 Primarul

Municipiului Constanța a dispus revocarea Dispoziției nr. 3782/2007, dar că această

dispoziție de revocare a fost contestată în instanță de către reclamanta R.M.,

în dosarul nr. 881/118/2008 al Tribunalului Constanța, cauza nefiind soluționată

până la data formulării cererii de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, întrucât

a fost suspendată în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ.

Instanța de fond a

avut în vedere și faptul că reclamanta a inițiat o procedură de restituire a

aceluiași imobil și pe calea dreptului comun, printr-o cerere adresată

instanței la 3 decembrie 2008 solicitând obligarea pârâtului Municipiul

Constanța să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de

2000 mp situat în Constanța. Și această procedură, chiar dacă nu s-a finalizat

printr-o hotărâre irevocabilă de restituire, a fost declarată cel puțin

admisibilă prin decizia definitivă nr. 214/C din 30 septembrie pronunțată de

Curtea de Apel Constanța, ceea ce presupune că reclamanta are recunoscut, în

acest moment, accesul și la o a doua procedură de restituire.

A concluzionat instanța

de fond că, în raport de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 condițiile

de acordare de despăgubiri nu sunt prezente în speță.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs reclamanta care a solicitat admiterea recursului, modificarea

deciziei atacate în sensul admiterii apelului și a schimbării în parte a sentinței

în sensul obligării pârâtului la plata despăgubirilor în sumă de 180.000 Euro

la cursul zilei din ziua plății.

Recurenta – reclamantă își

subsumează criticile pe art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., argumentația adusă

în susținere vizând următoarele aspecte:

- contradictorialitatea

existentă între considerentele deciziei dedusă de recurentă din faptul că

instanța a reținut, pe de-o parte, că reclamanta ar fi fost despăgubită în

cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte că

partea nu ar fi îndreptățită la despăgubiri de vreme ce averea, autorului

acesteia nu a fost confiscată. Precizează recurenta sub acest aspect, că în mod

real nu a primit nicio despăgubire, de vreme ce imobilul aparține încă

domeniului privat al Municipiului Constanța, fapt ce în opinia recurentei

induce ideea confiscării acestuia;

- aplicarea și

interpretarea greșită de către instanță a art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2010

în raport de situația de fapt relevată de probatoriul administrat din care

rezultă că demersul inițiat de recurenta – reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001

nu a fost finalizat ceea ce ar conduce la ideea că, întrucât reclamanta nu

primise nimic la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, era îndreptățită

să inițieze demersul judiciar în baza acestui act normativ, pentru atingerea

aceleiași finalități;

- aplicarea greșită a

art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 în sensul că instanța a interpretat

eronat raportul de determinare existent între procedurile reglementate de cele

două legi, recurenta - reclamantă concluzionând sub acest aspect că nu

procedura inițiată în temeiul Legii nr. 221/2009 ar fi trebuit suspendată în

vederea soluționării celei începută sub Legea nr. 10/2001, ci aceasta din urmă

ca urmare a soluționării celei dintâi;

- în aplicarea greșită

a legii instanța de apel a considerat că formularea unei cereri de revendicare

a imobilului, în absența pronunțării unei hotărâri irevocabile în cauză, a

constituit un impediment legal în acordarea despăgubirilor pe Legea nr. 221/2009.

- în critica ce

vizează modul de acordare a despăgubirilor, recurenta – reclamantă precizează

că acestea trebuie să se raporteze la suprafața de 2000 mp,

,

evaluată

prin raportul de expertiză la suma de 180.000 Euro la cursul în lei din ziua

plății.

- într-o ultimă

critică recurenta – reclamantă reproșează instanței insuficienta examinare a

materialului probatoriu existent la dosar.

Înalta Curte,

examinând decizia recurată prin prisma criticilor de nelegalitate formulate,

constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Instanța de apel a

interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 221/2009 reținând că nu este întrunită condiția prevăzută de textul de lege

menționat, ca reclamanta să nu fi obținut despăgubiri.

Aceasta pentru că,

astfel cum confirmă de altfel recurenta, prin Dispoziția nr. 3782 din 31 iulie

2007 emisă de Primarul Municipiului Constanța în aplicarea Legii nr. 10/2001

s-a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu. Revocarea acestei

decizii a fost contestată în instanță, judecata acestei pricini fiind suspendată

conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ., cauza nefiind astfel soluționată

definitiv la data inițierii de către reclamantă a celui de-al doilea demers

judiciar, întemeiat pe Legea nr. 221/2009.

Așadar, la momentul

formulării acțiunii în despăgubire în baza Legii nr. 221/2009) Decizia nr. 3782

din 3 iulie 2007 emisă de Primărie era în vigoare chiar dacă procedura inițiată

în baza Legii nr. 10/2001 nu era finalizată.

Chiar dacă procedura

reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru emiterea titlurilor

la despăgubiri este o procedură de durată și nu s-a finalizat încă recurenta nu

mai poate pretinde obținerea unui nou titlu de despăgubiri în temeiul altei

reglementări legale pentru aceleași bunuri – prin urmare nu poate pretinde obținerea

unei duble reparații a daunelor materiale, art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009

neconținând reglementări privitoare la subordonarea sau subsidiaritatea Legii

nr. 10/2001, în raport cu Legea nr. 221/2009.

Așadar, potrivit

textului legal, acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit.

b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor

depuse potrivit Legii nr. 10/2001 republicată cu modificările și completările

ulterioare, norma de drept interpretându-se în sensul că aplicarea Legii nr. 221/2009

este prioritară în ipoteza în care demersurile inițiate în temeiul Legii nr. 10/2001

pentru obținerea acelorași despăgubiri nu s-au finalizat, or, în speță, nu s-a

putut reține o asemenea ipoteză - cererea reclamantei fiind soluționată în

sensul admiterii prin pronunțarea deciziei primăriei de restituire în natură a

imobilului.

Încetarea procedurii

inițiată în temeiul Legii nr. 10/2001 – în condițiile promovării unei acțiuni

în același scop bazată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 - se justifică tocmai

pentru a se evita obținerea unei duble reparații.

Prin urmare, ce-a

de-a doua condiție: despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001

și Legii nr. 247/2005, nu este îndeplinită, reclamanții beneficiind în prezent

de măsurile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Pe cale de consecință,

nu sunt îndeplinite cele două condiții, prevăzute în mod expres și cumulativ de

art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Față de cele menționate,

se reține că instanța de apel în mod judicios a interpretat dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, decizia recurată neconținând dispoziții

și raționamente care să se excludă unele pe altele.

Așadar, chiar în

condițiile în care procedura reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005

pentru emiterea titlurilor la despăgubiri este o procedură de durată ce nu s-a

finalizat încă, reclamanții nu mai pot pretinde obținerea unui nou titlu de

despăgubiri în temeiul altei reglementări legale pentru aceleași bunuri.

Pentru aceste considerente

Înalta Curte reține și corecta interpretare și aplicare de către instanța de

control judiciar dispozițiilor art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 reținând

sensul condiționării pe care legiuitorul o face între promovarea a două

proceduri distincte dar care nu au aceeași finalitate din perspectiva evitării

dublei dezdăunări, dublei reparații a daunelor materiale.

Criticile vizând

administrarea de probatorii și situații de fapt nu vor fi analizate întrucât

ele pun în discuție temeinicia nu nelegalitatea hotărârii atacate.

În considerarea celor

ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta R.M. împotriva deciziei nr. 376 din 21 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și de familie, litigii de muncă

și asigurări sociale, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 februarie 2012.