ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 951/2010

Deliberând, asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 4 decembrie 2006, reclamantul V.P. în contradictoriu cu pârâții primarul Municipiului Constanță, Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța a solicitat instanței să dispună, prin hotărârea ce se va pronunța, atribuirea în natură, prin compensare pentru vechiul amplasament afectat în prezent de domeniul public, a unei suprafețe de teren echivalentă cu proprietatea reclamantului în suprafață de 4.000 mp și pe care se află în prezent Cimitirul Viile Noi, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, la 9 august 2001 a notificat unitatea deținătoare Primăria Municipiului Constanța prin notificarea nr. 2036 din 09 august 2001 înregistrată la B.E.J.

S.C.A., prin care solicita atribuirea în natură a unei suprafețe de teren echivalentă cu proprietatea reclamantului în suprafață de 1613 mp și pe care se află în prezent Cimitirul Viile Noi. Prin sentința civilă nr. 4532/1996 pronunțată de Judecătoria Constanța în Dosarul civil nr. 14731/1995 s-a constatat că reclamantul, împreună cu frații săi, sunt proprietarii unei suprafețe de 2 ha și 5.000 mp situată în Viile Noi, o parte din această suprafață, de 10 000 mp fiind ocupată de Cimitirul Viile Noi, iar prin încheierea de ședință din 21 ianuarie 1997 acest teren a fost identificat, stabilindu-se vecinătățile sale. Prin contractul de partaj voluntar autentificat din 1998 la B.N.P. T.E. s-a sistat starea de indiviziune asupra acestui teren, iar reclamantului i-a fost atribuit lotul de 1.613 mp, care formează obiectul prezentei notificări.

Întrucât reprezentantul unității deținătoare nu a soluționat notificarea în cadrul termenului prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, reclamantul V.P. s-a adresat instanței de judecată cu o acțiune care avea drept obiect obligarea pârâtului primarul Municipiului Constanța să emită decizia de soluționare a acestei notificări, pronunțându-se în acest sens sentința civilă nr. 1150 din 13 iulie 2005 dată de Tribunalul Constanța în Dosarul civil nr. 638/2005. A mai arătat reclamantul că, refuzul evident al pârâtului primarul Municipiului Constanța de a soluționa notificarea din 09 august 2001 nu mai poate fi tolerat și constituie un temei de fapt al prezentei acțiuni, îndreptățindu-l să se adreseze instanței de judecată în vederea ocrotirii dreptului său subiectiv pretins.

Pârâții au solicitat instanței respingerea acțiunii ca nefondată, deoarece terenul pretins nu a fost preluat în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, astfel încât dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu se aplică. Prin sentința civilă nr. 817 din 23 iunie 2008, Tribunalul Constanța a respins ca nefondată acțiunea reclamantului V.P., obligându-l la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamantul a dobândit în anul 1996 dreptul de proprietate asupra imobilului care formează obiectul notificării, în temeiul unei sentințe judecătorești, astfel că reclamantul nu face parte din categoria persoanelor cărora le-a fost preluat imobilul în perioada reglementată de Legea nr. 10/2001.

S-a mai reținut că, deși prin sentința civilă nr. 4532/1996 pronunțată de Judecătoria Constanța s-a constatat intervenită vânzarea-cumpărarea unui teren în suprafață de 2 ha și 5.000 mp, dreptul de proprietate s-a născut în patrimoniul reclamantului la data rămânerii irevocabile a acestei sentințe, formalitatea actului autentic pentru transmiterea valabilă a terenurilor fiind cerută încă din 1947, prin Legea nr. 203/1947. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamantul V.P. susținând, în esență, că prin convenția sub semnătură privată din anul 1951 a cumpărat imobilul în litigiu. Prin hotărârea judecătorească pronunțată la cererea cumpărătorului, în temeiul art. 1073-1077 C. civ. a fost suplinit consimțământul debitorului de a încheia contractul cu efecte translative de drepturi, această hotărâre având caracter de act doveditor al proprietății în sensul cerut de legea de reparație.

Aceste acte dovedesc și calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul acestei legi. Curtea de Apel Constanța, prin Decizia civilă nr. 266/C din data de 19 noiembrie 2008, a respins ca nefondat apelul, reținând următoarele: Pentru terenul solicitat prin notificare, reclamantul a încheiat un act sub semnătură privată la 15 august 1949 (fila 166 dosar fond) prin care cumpăra de la moștenitorii defunctului G.C. suprafața de 2 ha și 5.000 mp, teren pe care vânzătorul îl dobândise prin contractul de vânzare cumpărare autentificat la Tribunalul Constanța sub nr. 1126 din 8 iulie 1899. Terenul de 2 ha și 5.000 mp, identificat ca fiind lotul nr. 1 din planul de parcelare întocmit de dl. I.N., a făcut parte din suprafața de 100 ha dobândită de M.G.

de la Ministerul Domeniilor, fiind dobândit ca teren de cultură (fila nr. 173 dosar fond). La momentul încheierii convenției materializată prin actul sub semnătură privată, 15 august 1949, aceasta era supusă prevederilor Legii nr. 203/1947, act normativ care, prin art. 36, stabilea ca o condiție de validitate a convenției încheierea acesteia prin act autentic și transcris. Îndeplinirea formei autentice și transcrierea ca o condiție de validitate a actului este dedusă din interpretarea art. 37 din lege care stabilea că „sunt nule de drept actele de înstrăinare făcute în alt mod sau fără autorizațiune și cu violarea dispozițiunilor art. 6, 12 și 29. Nulitatea este de ordine publica și poate fi invocată de orice parte interesată, de Ministerul Public și de M.A.D." Condiția de formă cerută actelor de înstrăinare a terenurilor arabile a fost menținută, așa cum corect a susținut instanța de fond, prin actele normative ulterioare.

Potrivit art. 11 și 12 din Decretul nr. 151/10 iunie 1950, act prin care a fost abrogată Legea nr. 203/1947, înstrăinările prin acte între vii a bunurilor rurale constând în terenuri arabile, pășuni, fânețe, vii, livezi, iazuri și bălți, aflate în afara vetrelor de sat sau în afara comunelor urbane se puteau face numai în formă autentică, prin acte transcrise în registrul de transcripțiuni sau în cărțile funciare, orice înstrăinare făcută fără observarea acestor dispoziții legale fiind considerată „nulă de drept". În aceste condiții, în lipsa îndeplinirii condiției de formă ca o condiție de validitate, convenția de înstrăinare încheiată între vânzătorii moștenitori ai defunctului G.C. și reclamant nu poate produce prin ea însăși efectul translativ de proprietate prevăzut de art. 1295 C. civ., neavând efect constitutiv al dreptului de proprietate.

Reținând însă principiul conversiunii actului juridic nul într-un act juridic valabil, dedus din art. 975 C. civ., care prevede regula de interpretare logică potrivit căreia convenția se interpretează „în sensul în care poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul", adică „actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat", contractul de vânzare cumpărare încheiat în forma înscrisului sub semnătură privată, având valoare de antecontract valabil încheiat, a fost valorificat prin pronunțarea sentinței civile nr. 4532 din aprilie 1996 de către Judecătoria Constanța. Instanța, luând consimțământul moștenitoarei vânzătorilor, d-na D.C., a pronunțat o hotărâre de constatare a transferului dreptului de proprietate pentru terenul în litigiu, act care, în acest caz, are efect translativ de proprietate, deci efect constitutiv al dreptului real de proprietate.

Legea nr. 10/2001 stabilește prin art. 3 că sunt îndreptățite la măsuri reparatorii persoanele care aveau calitatea de proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, perioada preluării abuzive fiind 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În speță, reclamantul a dobândit calitatea de proprietar în anul 1996, prin sentința civilă nr. 4532 a Judecătoriei Constanța astfel că, la data preluării imobilului la stat și afectării lui Cimitirului Viile Noi (dată necunoscută, dar cu siguranță anterioară anului 1989), neavând calitatea de proprietar, nu putea avea calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001. Prin urmare, instanța de apel a constatat că, în speță, Legea nr. 10/2001 nu se aplică reclamantului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul V.P., invocâd în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. În motivarea recursului, s-a susținut că instanțele în mod greșit au apreciat că reclamantul nu are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea imobilului în sensul Legii nr. 10/2001. Înscrisul depus de reclamant reprezintă un act doveditor al dreptului de proprietate în sensul art. 23 din Lege. Reclamantul a făcut pe deplin dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, dreptul său de proprietate fiind consfințit prin înscrisul sub semnătură privată încheiat în anul 1951 și întărit prin hotărârea judecătorească din anul 1996. Reclamantul a dobândit calitatea de proprietar în anul 1951, în anul 1996 constatându-se doar această calitate.

Recurentul a mai arătat că a fost ignorată împrejurarea că, la momentul dobândirii dreptului de proprietate în anul 1951, nu avea posibilitatea să încheie un act autentic de vânzare-cumpărare, la acel moment fiind în vigoare decrete care interziceau achiziționarea de terenuri în proprietate cu o suprafață mai mare de 250 mp. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. au fost indicate numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nici o critică care să se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le reglementează - nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii, respectiv, interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecății.

Criticile formulate prin motivele de recurs sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate ca atare.

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 „sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.” Art. 3.1 din Normele metodologice de aplicare a legii prevede că „sarcina probei deținerii proprietății incumbă persoanei care pretinde dreptul (potrivit principiului actori incumbit probatio)”, iar art. 23.1 lit. a) din Normele metodologice prevede că „prin acte doveditoare se înțelege orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acestea se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea.)” În speță, transferul dreptului de proprietate asupra terenului care face obiectul convenției se putea realiza numai prin act autentic, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 203/1947 și nu prin înscris sub semnătură privată, așa cum în mod greșit susține recurentul-reclamant.

În lipsa îndeplinirii condiției de formă ca o condiție de validitate, convenția de înstrăinare încheiată între părți nu poate produce prin ea însăși efectul translativ de proprietate prevăzut de art. 1295 C. civ., neavând efect constitutiv al dreptului de proprietate. Așadar, înscrisul sub semnătură privată nu poate face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. În baza acestui act, reclamantul a avut doar un drept de creanță, calitatea de proprietar al imobilului dobândind-o în anul 1996, în baza hotărârii judecătorești ce ține loc de act de vânzare-cumpărare. Ca urmare, critica formulată prin motivele de recurs, prin care se susține că înscrisul depus la dosar reprezintă un act doveditor al dreptului de proprietate, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu se verifică, fiind nefondată.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001 condiționează obținerea de măsuri reparatorii de calitatea de proprietar al imobilului la momentul preluării abuzive de către stat. Or, în cauză, având în vedere momentul în care reclamantul a dobândit calitatea de proprietar al imobilului (anul 1996), se constată că acesta nu face parte din categoria persoanelor cărora le-a fost preluat imobilul în perioada de referință prevăzută de Legea nr. 10/2001. Așadar, recurentul-reclamant nu intră sub incidența dispozițiilor legii speciale și nu are calitatea de persoană îndreptățită la restituire în sensul prevederilor legii. Față de cele ce preced, în cauză, la situația de fapt corect stabilită, s-au aplicat în mod corespunzător dispozițiile legale incidente, ceea ce impune respingerea recursului, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., cu consecința păstrării deciziei pronunțate de instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul V.P. împotriva Deciziei nr. 266/C din data de 19 noiembrie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2010.