ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 951/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 951/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând, asupra recursului de față,

în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 4 decembrie

2006, reclamantul V.P. în contradictoriu cu pârâții primarul Municipiului

Constanță, Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța a solicitat

instanței să dispună, prin hotărârea ce se va pronunța, atribuirea în natură,

prin compensare pentru vechiul amplasament afectat în prezent de domeniul

public, a unei suprafețe de teren echivalentă cu proprietatea reclamantului în

suprafață de 4.000 mp și pe care se află în prezent Cimitirul Viile Noi, cu

obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În

motivarea cererii, reclamantul a arătat că, la 9 august 2001 a notificat

unitatea deținătoare Primăria Municipiului Constanța prin notificarea nr. 2036

din 09 august 2001 înregistrată la B.E.J. S.C.A., prin care solicita atribuirea

în natură a unei suprafețe de teren echivalentă cu proprietatea reclamantului

în suprafață de 1613 mp și pe care se află în prezent Cimitirul Viile Noi.

Prin

sentința civilă nr. 4532/1996 pronunțată de Judecătoria Constanța în Dosarul civil

nr. 14731/1995 s-a constatat că reclamantul, împreună cu frații săi, sunt

proprietarii unei suprafețe de 2 ha și 5.000 mp situată în Viile Noi, o parte

din această suprafață, de 10 000 mp fiind ocupată de Cimitirul Viile Noi, iar

prin încheierea de ședință din 21 ianuarie 1997 acest teren a fost identificat,

stabilindu-se vecinătățile sale.

Prin

contractul de partaj voluntar autentificat din 1998 la B.N.P. T.E. s-a sistat

starea de indiviziune asupra acestui teren, iar reclamantului i-a fost atribuit

lotul de 1.613 mp, care formează obiectul prezentei notificări.

Întrucât

reprezentantul unității deținătoare nu a soluționat notificarea în cadrul

termenului prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, reclamantul V.P. s-a

adresat instanței de judecată cu o acțiune care avea drept obiect obligarea

pârâtului primarul Municipiului Constanța să emită decizia de soluționare a

acestei notificări, pronunțându-se în acest sens sentința civilă nr. 1150 din 13

iulie 2005 dată de Tribunalul Constanța în Dosarul civil nr. 638/2005.

A

mai arătat reclamantul că, refuzul evident al pârâtului primarul Municipiului

Constanța de a soluționa notificarea din 09 august 2001 nu mai poate fi tolerat

și constituie un temei de fapt al prezentei acțiuni, îndreptățindu-l să se

adreseze instanței de judecată în vederea ocrotirii dreptului său subiectiv

pretins.

Pârâții au solicitat instanței respingerea

acțiunii ca nefondată, deoarece terenul pretins nu a fost preluat în

proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989, astfel

încât dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu se aplică.

Prin sentința civilă nr. 817 din 23 iunie

2008, Tribunalul Constanța a respins ca nefondată acțiunea reclamantului V.P.,

obligându-l la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima

instanță a reținut că reclamantul a dobândit în anul 1996 dreptul de

proprietate asupra imobilului care formează obiectul notificării, în temeiul

unei sentințe judecătorești, astfel că reclamantul nu face parte din categoria

persoanelor cărora le-a fost preluat imobilul în perioada reglementată de Legea

nr. 10/2001.

S-a mai reținut că, deși prin sentința civilă

nr. 4532/1996 pronunțată de Judecătoria Constanța s-a constatat intervenită

vânzarea-cumpărarea unui teren în suprafață de 2 ha și 5.000 mp, dreptul de

proprietate s-a născut în patrimoniul reclamantului la data rămânerii

irevocabile a acestei sentințe, formalitatea actului autentic pentru

transmiterea valabilă a terenurilor fiind cerută încă din 1947, prin Legea nr. 203/1947.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel

reclamantul V.P. susținând, în esență, că prin convenția sub semnătură privată

din anul 1951 a cumpărat imobilul în litigiu. Prin hotărârea judecătorească

pronunțată la cererea cumpărătorului, în temeiul art. 1073-1077 C. civ. a fost

suplinit consimțământul debitorului de a încheia contractul cu efecte

translative de drepturi, această hotărâre având caracter de act doveditor al

proprietății în sensul cerut de legea de reparație. Aceste acte dovedesc și

calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în

temeiul acestei legi.

Curtea de Apel Constanța, prin Decizia civilă

nr.

266/C din data de 19 noiembrie

2008, a respins ca nefondat apelul, reținând următoarele:

Pentru

terenul solicitat prin notificare, reclamantul a încheiat un act sub semnătură

privată la 15 august 1949 (fila 166 dosar fond) prin care cumpăra de la

moștenitorii defunctului G.C. suprafața de 2 ha și 5.000 mp, teren pe care

vânzătorul îl dobândise prin contractul de vânzare cumpărare autentificat la Tribunalul

Constanța sub nr. 1126 din 8 iulie 1899.

Terenul

de 2 ha și 5.000 mp, identificat ca fiind lotul nr. 1 din planul de parcelare

întocmit de dl. I.N., a făcut parte din suprafața de 100 ha dobândită de M.G.

de la Ministerul Domeniilor, fiind dobândit ca teren de cultură (fila nr. 173

dosar fond).

La

momentul încheierii convenției materializată prin actul sub semnătură privată,

15 august 1949, aceasta era supusă prevederilor Legii nr. 203/1947, act

normativ care, prin art. 36, stabilea ca o condiție de validitate a convenției

încheierea acesteia prin act autentic și transcris. Îndeplinirea formei

autentice și transcrierea ca o condiție de validitate a actului este dedusă din

interpretarea art. 37 din lege care stabilea că „sunt nule de drept actele de

înstrăinare făcute în alt mod sau fără autorizațiune și cu violarea

dispozițiunilor art. 6, 12 și 29. Nulitatea este de ordine publica și poate fi

invocată de orice parte interesată, de Ministerul Public și de M.A.D."

Condiția

de formă cerută actelor de înstrăinare a terenurilor arabile a fost menținută,

așa cum corect a susținut instanța de fond, prin actele normative ulterioare.

Potrivit art. 11 și 12 din Decretul nr. 151/10 iunie 1950, act prin care a fost

abrogată Legea nr. 203/1947, înstrăinările prin acte între vii a bunurilor

rurale constând în terenuri arabile, pășuni, fânețe, vii, livezi, iazuri și

bălți, aflate în afara vetrelor de sat sau în afara comunelor urbane se puteau

face numai în formă autentică, prin acte transcrise în registrul de

transcripțiuni sau în cărțile funciare, orice înstrăinare făcută fără

observarea acestor dispoziții legale fiind considerată „nulă de drept".

În

aceste condiții, în lipsa îndeplinirii condiției de formă ca o condiție de

validitate, convenția de înstrăinare încheiată între vânzătorii moștenitori ai

defunctului G.C. și reclamant nu poate produce prin ea însăși efectul

translativ de proprietate prevăzut de art. 1295 C. civ., neavând efect

constitutiv al dreptului de proprietate.

Reținând însă principiul conversiunii actului

juridic nul într-un act juridic valabil, dedus din art. 975 C. civ., care

prevede regula de interpretare logică potrivit căreia convenția se

interpretează „în sensul în care poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar

putea produce nici unul", adică „actus interpretandus est potius ut

valeat, quam ut pereat", contractul de vânzare cumpărare încheiat în forma

înscrisului sub semnătură privată, având valoare de antecontract valabil

încheiat, a fost valorificat prin pronunțarea sentinței civile nr. 4532 din

aprilie 1996 de către Judecătoria Constanța. Instanța, luând consimțământul

moștenitoarei vânzătorilor, d-na D.C., a pronunțat o hotărâre de constatare a

transferului dreptului de proprietate pentru terenul în litigiu, act care, în

acest caz, are efect translativ de proprietate, deci efect constitutiv al

dreptului real de proprietate.

Legea

nr. 10/2001 stabilește prin art. 3 că sunt îndreptățite la măsuri reparatorii

persoanele care aveau calitatea de proprietari ai imobilelor la data preluării

în mod abuziv a acestora, perioada preluării abuzive fiind 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

În

speță, reclamantul a dobândit calitatea de proprietar în anul 1996, prin sentința

civilă nr. 4532 a Judecătoriei Constanța astfel că, la data preluării

imobilului la stat și afectării lui Cimitirului Viile Noi (dată necunoscută,

dar cu siguranță anterioară anului 1989), neavând calitatea de proprietar, nu

putea avea calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001.

Prin

urmare, instanța de apel a constatat că, în speță, Legea nr. 10/2001 nu se

aplică reclamantului.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamantul

V.P., invocâd în drept dispozițiile art. 304 pct. 7,

8 și 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate, în

sensul admiterii apelului, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost

formulată.

În motivarea recursului, s-a susținut că instanțele în

mod greșit au apreciat că reclamantul nu are calitatea de persoană îndreptățită

la restituirea imobilului în sensul Legii nr. 10/2001. Înscrisul depus de

reclamant reprezintă un act doveditor al dreptului de proprietate în sensul art.

23 din Lege.

Reclamantul a făcut pe deplin dovada calității de

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, dreptul său de proprietate fiind

consfințit prin înscrisul sub semnătură privată încheiat în anul 1951 și

întărit prin hotărârea judecătorească din anul 1996. Reclamantul a dobândit

calitatea de proprietar în anul 1951, în anul 1996 constatându-se doar această

calitate.

Recurentul a mai arătat că a fost ignorată

împrejurarea că, la momentul dobândirii dreptului de proprietate în anul 1951,

nu avea posibilitatea să încheie un act autentic de vânzare-cumpărare, la acel

moment fiind în vigoare decrete care interziceau achiziționarea de terenuri în

proprietate cu o suprafață mai mare de 250 mp.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce succed:

Motivele prevăzute de art. 304 pct. 7

și 8 C. proc. civ. au fost indicate numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată

nici o critică care să se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le

reglementează - nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie ori

străină de natura pricinii, respectiv, interpretarea greșită a actului juridic

(iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecății.

Criticile formulate prin motivele de

recurs sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile cazului de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate ca atare.

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 10/2001 „sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi,

la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin

echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în

mod abuziv a acestora.”

Art. 3.1 din Normele metodologice de aplicare a legii prevede că

„sarcina probei deținerii proprietății incumbă persoanei care pretinde dreptul

(potrivit principiului actori incumbit probatio)”, iar art. 23.1 lit. a) din

Normele metodologice prevede că „prin acte doveditoare se înțelege orice acte

juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de

către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție,

donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte

de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau

înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea

construirii fără autorizare și în măsura în care acestea se coroborează cu alte

înscrisuri și altele asemenea.)”

În speță, transferul dreptului de proprietate asupra

terenului care face obiectul convenției se putea realiza numai prin act

autentic, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 203/1947 și nu prin înscris

sub semnătură privată, așa cum în mod greșit susține recurentul-reclamant.

În

lipsa îndeplinirii condiției de formă ca o condiție de validitate, convenția de

înstrăinare încheiată între părți nu poate produce prin ea însăși efectul

translativ de proprietate prevăzut de art. 1295 C. civ., neavând efect

constitutiv al dreptului de proprietate.

Așadar, înscrisul sub semnătură

privată nu poate face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în

litigiu. În baza acestui act, reclamantul a avut doar un drept de creanță,

calitatea de proprietar al imobilului dobândind-o în anul 1996, în baza

hotărârii judecătorești ce ține loc de act de vânzare-cumpărare.

Ca urmare, critica formulată prin

motivele de recurs, prin care se susține că înscrisul depus la dosar reprezintă

un act doveditor al dreptului de proprietate, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001

nu se verifică, fiind nefondată.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001

condiționează obținerea de măsuri reparatorii de calitatea de proprietar al

imobilului la momentul preluării abuzive de către stat.

Or, în cauză, având în vedere momentul

în care

reclamantul

a dobândit calitatea de proprietar al imobilului (anul 1996), se constată că

acesta nu face parte din categoria persoanelor cărora le-a fost preluat

imobilul în perioada de referință prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Așadar,

recurentul-reclamant nu intră sub incidența dispozițiilor legii speciale și nu

are calitatea de persoană îndreptățită la restituire în sensul prevederilor

legii.

Față de cele ce preced, în cauză, la

situația de fapt corect stabilită, s-au aplicat în mod corespunzător

dispozițiile legale incidente, ceea ce impune respingerea recursului, în baza art.

312 alin. (1) C. proc. civ., cu consecința păstrării deciziei pronunțate de

instanța de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantul V.P. împotriva Deciziei nr. 266/C din data de 19 noiembrie 2008 a

Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

16 februarie 2010.