ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3859/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3859/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursurilor civile de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la Tribunalul Neamț cu nr. 108 din 27 martie 1998,

reclamanții D.N., C.(fostă D.)R. și D.E., în calitate de fii și respectiv soție

a defunctului D.I., decedat la 2 iunie 1991, au chemat în judecată Statul

Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, solicitând în temeiul

prevederilor art. 305 C. proc. pen. obligarea acestuia la plata sumei de 900

milioane lei reprezentând despăgubiri materiale și daune morale.

În

motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin decizia penală nr. 279 din 4

februarie 1998, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare declarat

de Procurorul General împotriva sentinței nr. 374 din 27 iunie 1960 a

Tribunalului Militar Iași și a deciziei nr. 1451 din 25 august 1960 a

Tribunalului Militar de Regiune Militară București, colegiul de recurs, privind

pe inculpatul D.I.

Au fost casate ambele hotărâri,

dispunându-se achitarea inculpatului pentru infracțiunea de uneltire contra

ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 1 C. pen. anterior și pentru care

fusese condamnat la 8 ani închisoare corecțională.

Prin aceeași decizie a fost

înlăturată pedeapsa complementară a confiscării averii inculpatului.

S-a mai arătat că, urmare a

condamnării, pedeapsa complimentară a fost pusă în executare prin

procesul-verbal din 5 august 1961 (dosar nr. 739/1961) al fostului Tribunal

Popular al Raionului Piatra Neamț, fiind preluate de stat o casă din lemn cu 6

camere și o suprafață de teren de 4491 mp cu pomi fructiferi.

Reclamanții au arătat că suma de 900

milioane lei reprezintă atât contravaloarea averii confiscate, cât și daunele

morale suferite de reclamanți în urma condamnării pe nedrept a tatălui și

respectiv soțului lor. D.E. a rămas fără mijloace de existență, iar copiii

condamnatului au fost excluși din învățământ, neavând posibilitatea să se

realizeze pe deplin sub aspect profesional.

Din anul 1991, de la decesul lui D.I.,

soția acestuia, reclamanta D.E., beneficiază de pensie de urmaș.

Prin sentința civilă nr. 49 din 22

februarie 1999, Tribunalul Neamț a respins acțiunea reclamanților ca nefondată,

cu motivarea că nu sunt întrunite condițiile art. 504 C. proc. pen. întrucât

achitarea condamnatului s-a dispus în baza prevederilor art. 10 lit. d) C.

proc. pen.

Curtea de Apel Bacău, secția civilă,

prin decizia nr. 18/1999 a admis apelul reclamanților și a desființat sentința

cu trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal, reținându-se că

prevederile art. 48 alin. (3) din Constituție instituie răspunderea

patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin orice eroare judiciară

săvârșite în procesele penale.

Rejudecând cauza în fond după

casare, Tribunalul Neamț a pronunțat sentința civilă nr. 56 din 7 aprilie 2000

prin care a admis acțiunea reclamanților și a obligat pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor să le plătească acestora suma de 630.940.196 lei,

reprezentând daune reactualizate la data executării.

În ceea ce privește daunele morale,

acestea au fost apreciate global la un cuantum de 300 milioanei lei,

reprezentând expresia bănească a privațiunilor și suferințelor cauzate de

condamnarea pe nedrept.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel reclamanții și pârâtul Ministerul Finanțelor prin D.G.F.P.C.F.S. Neamț.

În apelul lor, reclamanții au

susținut că în evaluarea pagubei materiale instanța nu a luat în calcul și

despăgubirile ce se cuvin pentru suprafața de teren confiscată. De asemenea, au

mai arătat că prin sentință s-a stabilit actualizarea despăgubirilor în raport

de indicele de inflație la data executării creanței, fără să se precizeze care

este momentul inițial al acestui calcul.

Pârâtul a susținut, prin apelul

declarat, că valoarea stabilită drept despăgubire pentru construcție nu are o

bază reală, expertiza efectuată fiind incompletă.

Printr-o a doua critică, s-a

susținut că moștenitorii celui vătămat nu au dreptul la daune morale, care au

un caracter strict personal și nu se transmit prin succesiune.

Prin decizia civilă nr. 72 din 21

iulie 2000, Curtea de Apel Bacău, secția civilă, a respins ambele apeluri ca

nefondate.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanții și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.C.F.S.

Neamț.

Reclamanții nu și-au motivat

recursul.

În recursul său, pârâtul a susținut

că decizia a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii cu privire la daunele

morale, susținându-se că nu a fost verificată împrejurarea dacă reclamanții

s-au aflat în întreținerea defunctului, așa cum prevăd dispozițiile art. 505 C.

proc. pen., precum și faptul că nu s-a ținut seama de împrejurarea că dreptul

la daune morale fiind strict personal, nu se transmite prin succesiune. De

asemenea, s-a susținut că valoarea despăgubirilor pentru imobil a fost

stabilită într-un cuantum exagerat și fără a exista probatorii concludente în

acest sens.

Prin decizia civilă nr. 4927 din 24

octombrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, s-a admis recursul declarat de

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.C.F.S. Neamț împotriva

deciziei civile nr. 72 din 21 iulie 2000 a Curții de Apel Bacău, secția civilă,

care a fost casată, iar cauza trimisă la aceeași instanță pentru rejudecarea

apelului formulat de Ministerul Finanțelor Publice și Controlului Financiar de

Stat Neamț. S-a constatat nul recursul declarat de reclamanții D.N., D.E. și C.R.

împotriva aceleiași decizii.

Astfel investită, Curtea de Apel

Bacău, prin decizia civilă nr. 62/2002, a admis apelul formulat de Ministerul

Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 56 din 7 aprilie 2002 a

Tribunalului Neamț, și a schimbat în parte sentința în sensul respingerii

cererii formulate de reclamantul D.N. pentru lipsa calității procesuale active

a acestuia.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut în esență că potrivit dispozițiilor art. 56 din Decretul nr.

31/1954 drepturile personale nepatrimoniale sunt ocrotite și după moarte în

măsura stabilită de lege, acestea transmițându-se și moștenitorilor cu condiția

ca aceștia să se fi aflat, la data condamnării, în întreținerea persoanei

îndreptățite potrivit art. 504 C. proc. pen. și aceștia să pornească acțiunea

(sau să o continue) în termen de un an de la data rămânerii definitive a

hotărârii de achitare.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs pârâta D.G.F.P. în numele și pentru Ministerul Finanțelor

Publice, precum și reclamanții D.E., C.R. și D.N.

În recursul său, D.G.F.P. Neamț

susține în esență că, în ceea ce privește cererea de acordare a daunelor

morale, instanța trebuia să aibă în vedere doar consecințele negative suferite

de cel în cauză și nu de moștenitorii acestuia, având în vedere că daunele

morale se acordă pentru prejudiciile cauzate celui condamnat definitiv sau

împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive fără drept, nu și pentru

neajunsurile create prin respectiva măsură familiei sale.

În acest sens, s-a susținut că

decizia civilă nr. 62/2002 a Curții de Apel Bacău a fost dată cu aplicarea

greșită a legii în ceea ce privește despăgibirile acordate moștenitorilor

defunctului D.I., instanța de apel nerespectând dispozițiile art, 315 alin. (1)

C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de

recurs asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru

judecătorii fondului.

Cu privire la despăgubirile

materiale, s-a susținut, în esență, că prin probatoriul administrat în cauză nu

s-a determinat fără echivoc, valoarea reală a acestor despăgubiri, expertiza

tehnică dispusă de către instanță neclarificând aspectele privind valoarea

imobilului, actele normative în funcție de care trebuie calculată această

valoare, anul edificării imobilului.

În concluzie, s-a solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei atacate, cu menținerea ca temeinică și legală

a dispoziției instanței de apel în sensul constatării lipsei calității

procesuale pasive a reclamantului D.N.

Recurenții D.E., C.R. și D.N., în

recursul lor, au susținut, în esență, următoarele:

instanța de apel nu a analizat

temeinic toate probele aflate la dosar;

că în mod incorect a reținut

instanța de apel că suma de 900.000.000 lei reprezintă totalul daunelor morale

și materiale solicitate, în fapt suma reprezentând numai cuantumul daunelor

morale, stabilirea acestora fiind ulterior lăsată la aprecierea instanței;

valoarea imobilului nu a fost corect

calculată;

în mod nejustificat instanța nu a

considerat necesar a se solicita precizări Corpului Experților Judiciari,

pentru confirmarea faptului că Legea nr. 15/1994 nu se aplică la stabilirea

gradului de uzură.

În concluzie, se solicită admiterea

recursului și casarea deciziei civile nr. 62/2002 a Curții de Apel Bacău, cu

consecința menținerii deciziei nr. 72/2000 a Curții de Apel Bacău pronunțată în

primul ciclu procesual.

Cu privire la recursul formulat de D.G.F.P.

Neamț, în numele și pentru Ministerul Finanțelor Publice, urmează a se constata

următoarele:

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, rezultă că prin sentința penală nr. 374 din 27 iunie 1960 a

Tribunalului Iași, D.I. a fost condamnat la pedeapsa cu închisoarea pentru

crima de uneltire contra ordinii sociale, dispunându-se și măsura complementară

a confiscării averii inculpatului.

Prin decizia penală nr. 279 din 4

februarie 1998, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare declarat

de Procurorul General împotriva sentinței nr. 374 din 27 iunie 1960 a

Tribunalului Militar Iași și a deciziei nr. 1451 din 25 august 1960 a

Tribunalului Militar de Regiune Militară București, Colegiul de recurs, privind

pe inculpatul D.I., fiind casate ambele hotărâri și dispunându-se achitarea

inculpatului pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută

de art. 209 pct. 1 C. pen. anterior și înlăturându-se pedeapsa complementară a

confiscării averii inculpatului.

Potrivit prevederilor art. 504 C.

proc. pen., orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la

repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a

stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea

faptă nu există, iar prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998, Curtea

Constituțională a statuat că aceste dispoziții sunt constituționale numai în

măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute de text, cazurile în care

statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare

săvârșite în procesele penale.

Totodată,conform prevederilor art.

505 alin. (1) C. proc. pen., acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită

de persoana îndreptățită potrivit art. 504, iar după moartea acesteia poate fi

continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa.

Prin cererea de chemare în judecată

reclamanții au solicitat acordarea unor despăgubiri materiale și daune morale

ca urmare a condamnării pe nedrept a tatălui și respectiv soțului lor, invocând

ca temei de drept prevederile art. 505 C. proc. pen.

Investită cu soluționarea apelurilor

declarate de reclamanți și de pârâta D.G.F.P.C.F.S. Neamț împotriva sentinței

civile nr. 56 din 7 aprilie 2000 a Tribunalului Neamț, Curtea de Apel Bacău, fără

să răspundă criticilor vizând modul în care tribunalul a soluționat cererea

privind acordarea daunelor morale pe temeiul de drept invocat de reclamanți,

analizează această cerere potrivit dispozițiilor art. 56 din Decretul nr.

31/1954, schimbând astfel temeiul de drept, prevăzut în cererea de chemare în

judecată și fără a pune această chestiune în discuția părților.

Este de observat că atât la judecata

în fond, cât și la apel, reclamanții au precizat același temei de drept al

cererii privind acordarea daunelor morale, respectiv art. 505 C. proc. pen.,

abia ulterior, în cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr.

62/2000 a Curții de Apel Bacău invocând și prevederile Decretului nr. 31/1954,

precum și dispozițiile art. 998 și art. 999 C. civ.

Așa fiind, se impunea ca instanța de

apel să analizeze criticile împotriva hotărârii atacate în raport de temeiul de

drept invocat de reclamanți și să pună în discuția părților orice aspect pe

care l-ar fi considerat necesar cu privire la analizarea incidenței

prevederilor Decretului nr. 31/1954 și ale Codului civil, pentru a nu se

încălca astfel principiul contradictorialității, al disponibilității și al dreptului

la apărare.

Cât privește analizarea susținerilor

reclamanților vizând prejudiciul moral, trebuie avut în vedere ca dauna morală

constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori

care se referă la existența fizică a omului, sănătatea și integritatea

corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori

similare, iar stabilirea despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial

presupune analizarea unor criterii cum ar fi consecințele negative suferite de

cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate,

măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost

percepute consecințele vătămării.

În acest sens, apare ca fiind fondat

și recursul declarat de reclamanții D.E.,D.N., și C.R., fiind întemeiată

critica privind modul în care instanța de apel a clarificat problema acordării

daunelor morale, respectiv dacă acestea se cuvin reclamanților în nume propriu

ori ca moștenitori ai defunctului.

Cu privire la daunele materiale

solicitate, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă că în cauză

instanțele nu au făcut o corectă aplicare a principiilor ce stau la baza reparării

pagubelor cauzate prin condamnarea pe nedrept, potrivit cărora compensarea

trebuie să fie integrală și efectivă. În acest context, este de observat că

instanțele nu au clarificat dacă despăgubirile se referă exclusiv la

materialele rezultate în urma confiscării imobilului sau la imobilul în

integralitatea sa. Se impune a fi stabilit, fără echivoc, cu ocazia

rejudecării, prin administrarea unui probatoriu adecvat, dacă imobilul exista

fizic la data confiscării, care era starea acestuia, gradul de uzură, durata de

utilizare sau dacă acesta fusese demolat, caz în care se impune a se stabili

valoarea materialelor rezultate din casa demolată.

În consecință, pentru considerentele

mai înainte arătate urmează a se admite recursurile declarate de pârâta D.G.F.P.

Neamț, în numele și pentru Ministerul Finanțelor Publice, precum și de reclamanții

D.E., D.N. și C.R., decizia atacată urmând a fi casată, iar cauza trimisă

aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor.

Cu ocazia rejudecării, când se vor

analiza și celelalte susțineri ale recurenților, se va pune în discuția

părților temeiul juridic al cererii privind acordarea daunelor morale în raport

de textele inovate de reclamanții în cele două faze procesuale, respectiv dacă

temeiul juridic al cererii este dat de dispozițiile art. 505 C. proc. pen. sau

de dispozițiile Decretului nr. 31/1954 și ale art. 998-999 C. civ., urmând a se

pune totodată în discuția părților împrejurarea dacă acțiunea în restituirea

bunurilor care au format obiectul confiscării averii, atunci când după

săvârșirea executării a intervenit casarea hotărârii și deci înlăturarea

acestei măsuri, nu are caracterul unei acțiuni reale de întoarcere a executării

silite, prin restabilirea situației anterioare.

Astfel, în rejudecare, pentru a

determina temeiul juridic al acțiunii, se va stabili dacă reclamanții solicită

o reparare a prejudiciului suferit ca urmare a condamnării pe nedrept a

defunctului D.I. sau urmăresc restituirea bunurilor confiscate, în temeiul

hotărârii judecătorești de achitare și de înlăturare a pedepsei complementare a

confiscării averii, respectiv restabilirea situației anterioare executării

sentinței penale de condamnare și confiscare a averii.

Față de considerentele menționate,

Curtea va admite recursurile, va casa decizia curții de apel și va trimite

cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de pârâta D.G.F.P.

Neamț, în numele și pentru Ministerul Finanțelor Publice, precum și de

reclamanții D.E., D.N. și C.R. împotriva deciziei nr. 62 din 17 octombrie 2002

a Curții de Apel Bacău, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza

aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 mai 2004.