ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3859/2004

Asupra recursurilor civile de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Neamț cu nr. 108 din 27 martie 1998, reclamanții D.N., C.(fostă D.)R. și D.E., în calitate de fii și respectiv soție a defunctului D.I., decedat la 2 iunie 1991, au chemat în judecată Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, solicitând în temeiul prevederilor art. 305 C. proc. pen. obligarea acestuia la plata sumei de 900 milioane lei reprezentând despăgubiri materiale și daune morale. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin decizia penală nr. 279 din 4 februarie 1998, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General împotriva sentinței nr. 374 din 27 iunie 1960 a Tribunalului Militar Iași și a deciziei nr. 1451 din 25 august 1960 a Tribunalului Militar de Regiune Militară București, colegiul de recurs, privind pe inculpatul D.I.

Au fost casate ambele hotărâri, dispunându-se achitarea inculpatului pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 1 C. pen. anterior și pentru care fusese condamnat la 8 ani închisoare corecțională. Prin aceeași decizie a fost înlăturată pedeapsa complementară a confiscării averii inculpatului. S-a mai arătat că, urmare a condamnării, pedeapsa complimentară a fost pusă în executare prin procesul-verbal din 5 august 1961 (dosar nr. 739/1961) al fostului Tribunal Popular al Raionului Piatra Neamț, fiind preluate de stat o casă din lemn cu 6 camere și o suprafață de teren de 4491 mp cu pomi fructiferi. Reclamanții au arătat că suma de 900 milioane lei reprezintă atât contravaloarea averii confiscate, cât și daunele morale suferite de reclamanți în urma condamnării pe nedrept a tatălui și respectiv soțului lor.

D.E. a rămas fără mijloace de existență, iar copiii condamnatului au fost excluși din învățământ, neavând posibilitatea să se realizeze pe deplin sub aspect profesional. Din anul 1991, de la decesul lui D.I., soția acestuia, reclamanta D.E., beneficiază de pensie de urmaș. Prin sentința civilă nr. 49 din 22 februarie 1999, Tribunalul Neamț a respins acțiunea reclamanților ca nefondată, cu motivarea că nu sunt întrunite condițiile art. 504 C. proc. pen. întrucât achitarea condamnatului s-a dispus în baza prevederilor art. 10 lit. d) C. proc. pen. Curtea de Apel Bacău, secția civilă, prin decizia nr. 18/1999 a admis apelul reclamanților și a desființat sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal, reținându-se că prevederile art. 48 alin. (3) din Constituție instituie răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin orice eroare judiciară săvârșite în procesele penale.

Rejudecând cauza în fond după casare, Tribunalul Neamț a pronunțat sentința civilă nr. 56 din 7 aprilie 2000 prin care a admis acțiunea reclamanților și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor să le plătească acestora suma de 630.940.196 lei, reprezentând daune reactualizate la data executării. În ceea ce privește daunele morale, acestea au fost apreciate global la un cuantum de 300 milioanei lei, reprezentând expresia bănească a privațiunilor și suferințelor cauzate de condamnarea pe nedrept. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și pârâtul Ministerul Finanțelor prin D.G.F.P.C.F.S. Neamț. În apelul lor, reclamanții au susținut că în evaluarea pagubei materiale instanța nu a luat în calcul și despăgubirile ce se cuvin pentru suprafața de teren confiscată.

De asemenea, au mai arătat că prin sentință s-a stabilit actualizarea despăgubirilor în raport de indicele de inflație la data executării creanței, fără să se precizeze care este momentul inițial al acestui calcul. Pârâtul a susținut, prin apelul declarat, că valoarea stabilită drept despăgubire pentru construcție nu are o bază reală, expertiza efectuată fiind incompletă. Printr-o a doua critică, s-a susținut că moștenitorii celui vătămat nu au dreptul la daune morale, care au un caracter strict personal și nu se transmit prin succesiune. Prin decizia civilă nr. 72 din 21 iulie 2000, Curtea de Apel Bacău, secția civilă, a respins ambele apeluri ca nefondate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.C.F.S.

Neamț. Reclamanții nu și-au motivat recursul. În recursul său, pârâtul a susținut că decizia a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii cu privire la daunele morale, susținându-se că nu a fost verificată împrejurarea dacă reclamanții s-au aflat în întreținerea defunctului, așa cum prevăd dispozițiile art. 505 C. proc. pen., precum și faptul că nu s-a ținut seama de împrejurarea că dreptul la daune morale fiind strict personal, nu se transmite prin succesiune. De asemenea, s-a susținut că valoarea despăgubirilor pentru imobil a fost stabilită într-un cuantum exagerat și fără a exista probatorii concludente în acest sens. Prin decizia civilă nr. 4927 din 24 octombrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, s-a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.C.F.S.

Neamț împotriva deciziei civile nr. 72 din 21 iulie 2000 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, care a fost casată, iar cauza trimisă la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului formulat de Ministerul Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Neamț. S-a constatat nul recursul declarat de reclamanții D.N., D.E. și C.R. împotriva aceleiași decizii. Astfel investită, Curtea de Apel Bacău, prin decizia civilă nr. 62/2002, a admis apelul formulat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 56 din 7 aprilie 2002 a Tribunalului Neamț, și a schimbat în parte sentința în sensul respingerii cererii formulate de reclamantul D.N. pentru lipsa calității procesuale active a acestuia.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut în esență că potrivit dispozițiilor art. 56 din Decretul nr. 31/1954 drepturile personale nepatrimoniale sunt ocrotite și după moarte în măsura stabilită de lege, acestea transmițându-se și moștenitorilor cu condiția ca aceștia să se fi aflat, la data condamnării, în întreținerea persoanei îndreptățite potrivit art. 504 C. proc. pen. și aceștia să pornească acțiunea (sau să o continue) în termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta D.G.F.P. în numele și pentru Ministerul Finanțelor Publice, precum și reclamanții D.E., C.R. și D.N. În recursul său, D.G.F.P.

Neamț susține în esență că, în ceea ce privește cererea de acordare a daunelor morale, instanța trebuia să aibă în vedere doar consecințele negative suferite de cel în cauză și nu de moștenitorii acestuia, având în vedere că daunele morale se acordă pentru prejudiciile cauzate celui condamnat definitiv sau împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive fără drept, nu și pentru neajunsurile create prin respectiva măsură familiei sale. În acest sens, s-a susținut că decizia civilă nr. 62/2002 a Curții de Apel Bacău a fost dată cu aplicarea greșită a legii în ceea ce privește despăgibirile acordate moștenitorilor defunctului D.I., instanța de apel nerespectând dispozițiile art, 315 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Cu privire la despăgubirile materiale, s-a susținut, în esență, că prin probatoriul administrat în cauză nu s-a determinat fără echivoc, valoarea reală a acestor despăgubiri, expertiza tehnică dispusă de către instanță neclarificând aspectele privind valoarea imobilului, actele normative în funcție de care trebuie calculată această valoare, anul edificării imobilului. În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, cu menținerea ca temeinică și legală a dispoziției instanței de apel în sensul constatării lipsei calității procesuale pasive a reclamantului D.N.

Recurenții D.E., C.R. și D.N., în recursul lor, au susținut, în esență, următoarele: instanța de apel nu a analizat temeinic toate probele aflate la dosar; că în mod incorect a reținut instanța de apel că suma de 900.000.000 lei reprezintă totalul daunelor morale și materiale solicitate, în fapt suma reprezentând numai cuantumul daunelor morale, stabilirea acestora fiind ulterior lăsată la aprecierea instanței; valoarea imobilului nu a fost corect calculată; în mod nejustificat instanța nu a considerat necesar a se solicita precizări Corpului Experților Judiciari, pentru confirmarea faptului că Legea nr. 15/1994 nu se aplică la stabilirea gradului de uzură. În concluzie, se solicită admiterea recursului și casarea deciziei civile nr. 62/2002 a Curții de Apel Bacău, cu consecința menținerii deciziei nr. 72/2000 a Curții de Apel Bacău pronunțată în primul ciclu procesual.

Cu privire la recursul formulat de D.G.F.P. Neamț, în numele și pentru Ministerul Finanțelor Publice, urmează a se constata următoarele: Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, rezultă că prin sentința penală nr. 374 din 27 iunie 1960 a Tribunalului Iași, D.I. a fost condamnat la pedeapsa cu închisoarea pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, dispunându-se și măsura complementară a confiscării averii inculpatului. Prin decizia penală nr. 279 din 4 februarie 1998, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General împotriva sentinței nr. 374 din 27 iunie 1960 a Tribunalului Militar Iași și a deciziei nr. 1451 din 25 august 1960 a Tribunalului Militar de Regiune Militară București, Colegiul de recurs, privind pe inculpatul D.I., fiind casate ambele hotărâri și dispunându-se achitarea inculpatului pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 1 C. pen.

anterior și înlăturându-se pedeapsa complementară a confiscării averii inculpatului. Potrivit prevederilor art. 504 C. proc. pen., orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există, iar prin Decizia nr. 45 din 10 martie 1998, Curtea Constituțională a statuat că aceste dispoziții sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute de text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. Totodată,conform prevederilor art. 505 alin. (1) C. proc.

pen., acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită potrivit art. 504, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa. Prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat acordarea unor despăgubiri materiale și daune morale ca urmare a condamnării pe nedrept a tatălui și respectiv soțului lor, invocând ca temei de drept prevederile art. 505 C. proc. pen. Investită cu soluționarea apelurilor declarate de reclamanți și de pârâta D.G.F.P.C.F.S.

Neamț împotriva sentinței civile nr. 56 din 7 aprilie 2000 a Tribunalului Neamț, Curtea de Apel Bacău, fără să răspundă criticilor vizând modul în care tribunalul a soluționat cererea privind acordarea daunelor morale pe temeiul de drept invocat de reclamanți, analizează această cerere potrivit dispozițiilor art. 56 din Decretul nr. 31/1954, schimbând astfel temeiul de drept, prevăzut în cererea de chemare în judecată și fără a pune această chestiune în discuția părților. Este de observat că atât la judecata în fond, cât și la apel, reclamanții au precizat același temei de drept al cererii privind acordarea daunelor morale, respectiv art. 505 C. proc. pen., abia ulterior, în cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 62/2000 a Curții de Apel Bacău invocând și prevederile Decretului nr. 31/1954, precum și dispozițiile art. 998 și art. 999 C. civ.

Așa fiind, se impunea ca instanța de apel să analizeze criticile împotriva hotărârii atacate în raport de temeiul de drept invocat de reclamanți și să pună în discuția părților orice aspect pe care l-ar fi considerat necesar cu privire la analizarea incidenței prevederilor Decretului nr. 31/1954 și ale Codului civil, pentru a nu se încălca astfel principiul contradictorialității, al disponibilității și al dreptului la apărare.

Cât privește analizarea susținerilor reclamanților vizând prejudiciul moral, trebuie avut în vedere ca dauna morală constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, sănătatea și integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare, iar stabilirea despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial presupune analizarea unor criterii cum ar fi consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

În acest sens, apare ca fiind fondat și recursul declarat de reclamanții D.E.,D.N., și C.R., fiind întemeiată critica privind modul în care instanța de apel a clarificat problema acordării daunelor morale, respectiv dacă acestea se cuvin reclamanților în nume propriu ori ca moștenitori ai defunctului. Cu privire la daunele materiale solicitate, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă că în cauză instanțele nu au făcut o corectă aplicare a principiilor ce stau la baza reparării pagubelor cauzate prin condamnarea pe nedrept, potrivit cărora compensarea trebuie să fie integrală și efectivă. În acest context, este de observat că instanțele nu au clarificat dacă despăgubirile se referă exclusiv la materialele rezultate în urma confiscării imobilului sau la imobilul în integralitatea sa.

Se impune a fi stabilit, fără echivoc, cu ocazia rejudecării, prin administrarea unui probatoriu adecvat, dacă imobilul exista fizic la data confiscării, care era starea acestuia, gradul de uzură, durata de utilizare sau dacă acesta fusese demolat, caz în care se impune a se stabili valoarea materialelor rezultate din casa demolată. În consecință, pentru considerentele mai înainte arătate urmează a se admite recursurile declarate de pârâta D.G.F.P. Neamț, în numele și pentru Ministerul Finanțelor Publice, precum și de reclamanții D.E., D.N. și C.R., decizia atacată urmând a fi casată, iar cauza trimisă aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor.

Cu ocazia rejudecării, când se vor analiza și celelalte susțineri ale recurenților, se va pune în discuția părților temeiul juridic al cererii privind acordarea daunelor morale în raport de textele inovate de reclamanții în cele două faze procesuale, respectiv dacă temeiul juridic al cererii este dat de dispozițiile art. 505 C. proc. pen. sau de dispozițiile Decretului nr. 31/1954 și ale art. 998-999 C. civ., urmând a se pune totodată în discuția părților împrejurarea dacă acțiunea în restituirea bunurilor care au format obiectul confiscării averii, atunci când după săvârșirea executării a intervenit casarea hotărârii și deci înlăturarea acestei măsuri, nu are caracterul unei acțiuni reale de întoarcere a executării silite, prin restabilirea situației anterioare.

Astfel, în rejudecare, pentru a determina temeiul juridic al acțiunii, se va stabili dacă reclamanții solicită o reparare a prejudiciului suferit ca urmare a condamnării pe nedrept a defunctului D.I. sau urmăresc restituirea bunurilor confiscate, în temeiul hotărârii judecătorești de achitare și de înlăturare a pedepsei complementare a confiscării averii, respectiv restabilirea situației anterioare executării sentinței penale de condamnare și confiscare a averii. Față de considerentele menționate, Curtea va admite recursurile, va casa decizia curții de apel și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de pârâta D.G.F.P. Neamț, în numele și pentru Ministerul Finanțelor Publice, precum și de reclamanții D.E., D.N. și C.R. împotriva deciziei nr. 62 din 17 octombrie 2002 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 mai 2004.