ÎCCJ, decizie (scj.ro #82776)

Prescripție. Acțiune pentru plata contravalorii bunurilor confiscate prin hotărârea penală ce a fost ulterior reformată. Termenul prescripției Temeiul acțiunii nu este art.504 C.proc.pen., pentru a fi formulată în termenul de un an prevăzut de art.505 alin.2 din același cod, ci îl constituie hotărârea prin care s-a înlăturat măsura confiscării și, deci, se impune restabilirea situației anterioare, acțiunea în pretenții fiind supusă prescripției de 3 ani prevăzută în art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958. Secția civilă, decizia nr.4408 din 4 decembrie 2002 Reclamantul B.P. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea la plata sumei de 614.400.000 lei, cu titlu de despăgubiri, prejudiciu cauzat ca urmare a condamnării pe nedrept a tatălui său și a confiscării averii acestuia, suma pretinsă reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate, menționate în cerere.

S-a precizat că, prin sentința penală nr.395 din 15 august 1958, pronunțată de Tribunalul Militar de Mare Unitate Iași, tatăl reclamantului a fost condamnat pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, la 8 ani închisoare și s-a dispus confiscarea totală a averii. Sentința penală a fost casată de Curtea Supremă de Justiție - Secția penală, prin decizia din 23 martie 1999, ca urmare a admiterii recursului în anulare, s-a dispus achitarea inculpatului și s-a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării averii. Prin sentința civilă nr.7708 din 16 noiembrie 2000, Judecătoria Piatra Neamț a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamț, față de prevederile art.506 Cod procedură penală, potrivit cărora, pentru obținerea reparației, persoana îndreptățită se va putea adresa tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază.

Tribunalul Neamț a soluționat cauza prin sentința civilă nr.25/C din 5 februarie 2001, în sensul respingerii cererii reclamantului, ca tardiv formulată. Prin decizia nr.55, pronunțată de Curtea de Apel Bacău – secția civilă la 25 iunie 2001, s-a respins apelul reclamantului. Prin hotărârile sus-menționate, s-a reținut că hotărârea de achitare a tatălului reclamantului s-a pronunțat la 23 martie 1999, dată la care a rămas definitivă, iar reclamantul a sesizat instanța, pentru a obține repararea pagubei, la 18 iulie 2000, cu depășirea termenului de un an prevăzut de art.505 alin.2 Cod procedură penală. Reclamantul a introdus recurs, care este fondat în sensul ce se va arăta în continuare. Obiectul acțiunii îl constituie plata contravalorii bunurilor confiscate, care nu mai există în natură.

Măsura confiscării averii a fost luată împotriva tatălui reclamantului prin sentința de condamnare și ulterior, odată cu achitarea lui, s-a înlăturat și pedeapsa complementară a confiscării averii. Deși reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art.504 Cod procedură penală, din conținutul cererii de chemare în judecată rezultă că este o acțiune în pretenții, constând în plata contravalorii bunurilor confiscate care au aparținut autorului său, în baza hotărârii judecătorești de achitare și de înlăturare a pedepsei complementare a confiscării averii. Așadar, temeiul juridic al acțiunii, pentru obținerea contravalorii bunurilor confiscate printr-o hotărâre penală, ulterior casată, îl constituie decizia prin care s-a înlăturat măsura confiscării, situație în care reclamantul se găsește în cazul clasic al întoarcerii executării.

Potrivit art.311 Cod procedură civilă, hotărârea casată nu are nici o putere, iar actele de executare făcute în puterea unei asemenea hotărâri sunt desființate de drept, dacă nu s-a dispus altfel. În prezentul litigiu, reclamantul nu a solicitat obligarea statului la despăgubiri, ci a cerut obligarea lui la plata contravalorii bunurilor confiscate, deoarece titlul statului, pus în executare, anume sentința penală de condamnare și confiscare a averii, a fost ulterior desființat, deci se impune restabilirea situației anterioare.

Acțiunea în pretenții este o acțiune patrimonială, supusă termenului general de prescripție de 3 ani, prevăzut în art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, care începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, anume 23 martie 1999, data pronunțării deciziei nr.1110 a Secției penale a Curții Supreme de Justiție, prin care s-a admis recursul în anulare, s-au casat hotărârile de condamnare privind pe tatăl reclamantului, s-a dispus achitarea acestuia și înlăturarea pedepsei complementare a confiscării averii lui. În raport de această dată, acțiunea reclamantului, introdusă la 18 iulie 2000, este formulată în termenul legal. În consecință, recursul s-a admis, s-au casat hotărârile pronunțate și s-a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Roman, competentă față de valoarea de 614.400.000 lei a litigiului.