ÎCCJ, decizie (scj.ro #82636)

Despăgubiri

constând în contravaloarea bunurilor confiscate prinhotărâre penală ca pedeapsă

complementară, reformată ulterior.Temeiul acțiunii. Termenul prescripției

extinctive

În cazul dat, temeiul acțiunii îl

constituie, prin analogie, dispozițiile art.311 alin.2 C.proc.civ., care

consacră principiul de drept potrivit căruia actele de executare făcute în

puterea unei hotărâri casate sunt desființate de drept. În cazul în care

bunurile confiscate nu mai există, se naște un drept de creanță, care poate fi

valorificat  printr-o acțiune personală, iar nu reparatorie conform

art.504 C.proc.pen., supusă termenului de prescripție extinctivă prevăzută de

art.3 din Decretul nr.167/1998, iar nu termenului de un an prevăzut de art.505

C.proc.pen.

Secția civilă, decizia nr.1985 din 16 mai 2003

Reclamantul B.M. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, pentru a fi obligat să-i achite contravaloarea bunurilor confiscate,

ca pedeapsă complementară, în baza sentinței penale nr.390 din 22 aprilie 1981

a Tribunalului Militar București, casată prin decizia nr.1309 din 15 mai 1998 a

Curții Supreme de Justiție, secția penală, fiind achitat pentru infracțiunea

prevăzută de art.253 C.pen., și  înlătuându-se pedeapsa complementară

confiscării parțiale a averii.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr.849 din 3

septembrie 2001, a admis acțiunea pentru suma de 133.860.000 lei cu titlu de

despăgubiri civile.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr.100 din 25

februarie 2002 a admis apelurile declarate de pârât și Parchetul de pe lângă

Tribunalul București și, schimbând în tot sentința, a respins acțiunea ca

prescrisă. Apelul reclamantului a fost respins, ca nefondat.

Instanța de apel a caracterizat acțiunea  ca fiind reparatorie, în sensul

art.504 C.proc.pen. și, în consecință, a aplicat termenul de un an prevăzut de

art.505 alin.2 C.proc.pen, în raport cu care a apreciat că dreptul la acțiune

s-a stins prin prescripție.

Reclamantul a declarat recurs bazat pe motivul de casare prevăzut de art.304

pct.9 C.proc.civ. în dezvoltarea căruia a arătat, în esență, că soluția

respingerii acțiunii, ca prescrisă, a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Recursul este întemeiat în sensul celor ce urmează.

Acțiunea în restituire a bunurilor care au format obiectul confiscării parțiale

sau totale a averii (în temeiul art.53 pct.2 lit.c, C.pen., text abrogat prin

Legea nr.140/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.289

din 14 noiembrie 1996) atunci când după săvârșirea executării, intervine

casarea hotărârii prin care s-a aplicat această pedeapsă complimentară și, ca

urmare, înlăturarea ei, este, tipic, o acțiune reală de întoarcere a executării

silite. Fundamentul ei juridic îl constituie, prin analogie, dispozițiile

art.311 alin.2 C.proc.civ., care consacră principiul de drept potrivit căruia

actele de executare făcute în puterea unei hotărâri casate sunt desființate de

drept.

În ipoteza în care bunurile confiscate nu mai există, se naște un drept de

creanță care poate fi valorificat printr-o acțiune personală referitor la care

este aplicabil termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art.3 din

Decretul nr.167/1958. Acest termen începe să curgă de la data rămânerii

definitive a hotărârii prin care pedeapsa confiscării a fost înlăturată, adică

a hotărârii care a desființat titlul executoriu al confiscării.

Cum, în speță, acțiunea introductivă de instanță este, în sensul arătat,

personală și nu reparatorie conform art.504 C.pr.pen., rezultă că este supusă

termenului de prescripție extinctivă de 3 ani prevăzut de art.3 din Decretul

nr.167/1958. Întrucât la data sesizării instanței (3 decembrie 1999) acest

termen era în curs, adică neîmplinit, rezultă că fără temei instanța de apel,

primind excepția prescripției extinctive, a lăsat nesoluționat fondul pricinii.

Drept urmare, recursul reclamantului urmează a fi admis și, prin efectul

art.314 C.proc.civ., casată decizia atacată cu trimiterea cauzei la aceeași

instanță, pentru a hotărî asupra fondului pricinii.

Instanța de trimitere are obligația de a se conforma dispozițiilor art.315

C.proc.civ.