ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7148/2004

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 13 septembrie 2000 reclamanții P.D. și M.C. au chemat în judecată pe pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se

va pronunța, în temeiul art. 504-506 C. proc. pen., să fie obligat să le

restituie bunurile mobile sau contravaloarea acestora, precum și suma de 43.350

lei, actualizată, ce au fost confiscate prin sentința penală nr. 10 din 9

ianuarie 1965 pronunțată de Tribunalul Militar București.

În motivarea acțiunii reclamanții au

învederat că P.D. este unicul succesor al numiților P.V. și M.C., iar C.M. unicul

moștenitor al lui N.M. Autorii reclamanților au fost condamnați prin sentința

penală nr. 10 din 9 ianuarie 1965 a Tribunalului Militar București în temeiul

art. 325 alin. (3) lit. c) C. pen. anterior, iar conform art. 35 pct. 6, alin. (2)

din același cod s-a dispus confiscarea totală a averii. Soluția de condamnare

și de confiscare totală a averii a fost confirmată prin decizia penală nr. 204

din 27 martie 1965 pronunțată de Tribunalului Militar de Regiune Militară

București, Colegiul de Recurs.

Recursul în anulare promovat

împotriva acestor hotărâri a fost admis de Curtea Supremă de Justiție, secția

penală, care, prin decizia penală nr. 2334 din 23 octombrie 1996 i-a achitat pe

autorii reclamanților și a dispus înlăturarea măsurii (pedepsei complimentare)

privind confiscarea averii.

Susțin reclamanții că prin diferite

procese-verbale încheiate în temeiul hotărârilor de condamnare s-a pus în

executare măsura confiscării averii ce a avut ca obiect sume de bani, bunuri

mobile, broșuri, cărți, obiecte de cult.

Investit cu soluționarea cauzei,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 604 din 11 iunie

2001, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea

reclamanților ca prescrisă cu motivarea că demersul reclamanților nu a fost

întreprins nici în termenul de un an stipulat de art. 504 și art. 505 C. proc.

pen. și nici în termenul de trei ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr.

167/1958.

Apelul declarat împotriva acestei

sentințe de reclamanții P.D. și C.M. a fost admis de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 603 din 7 decembrie 2001, a anulat

hotărârea atacată și a reținut cauza pentru evocarea fondului.

Pentru a decide astfel instanța de

apel a reținut și motivat că acțiunea promovată de reclamanți este „în

revendicare, de valorificare a unui drept real principal, trebuind deci să fie

soluționată ca atare, iar nu o acțiune personală. Deoarece, prin hotărâre

judecătorească definitivă a fost înlăturată măsura confiscării, reclamanții au

formulat acțiune în revendicare mobiliară care se prescrie în 30 de ani.

Această soluție rezultă din coroborarea art. 21 din Decretul nr. 167/1958 cu

art. 1890 C. civ.”.

După anularea sentinței și reținerea

cauzei pentru evocarea fondului, prin încheierea din data de 14 februarie 2003

(fila 146), Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a decăzut pe

reclamantul C.M. din dreptul de a completa acțiunea introductivă de instanță cu

motivarea că cererea de solicitare și a altor bunuri mobile ce au fost supuse

confiscării s-a făcut cu depășirea termenului prevăzut de art. 132 C. proc.

civ.

Ulterior, prin încheierea din 21

februarie 2003 (fila 147) Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

„disjuns cererea în revendicare mobiliară formulată de reclamantul P.D. de

cererea în revendicare mobiliară formulată de reclamantul C.M.”. Prin aceeași

încheiere instanța de apel a „respins cererea în revendicare mobiliară

formulată de reclamantul C.M. împotriva Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice pentru lipsa capacității de folosință a reclamantului (mort

la data de 19 februarie 1998)”.

Evocând fondul, după anularea

sentinței, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 267

din 30 mai 2003, a admis în parte acțiunea reclamantului P.D. și a obligat

pârâtul Statului Român să-i restituie bunurile mobile individualizate și

evaluate de expertul tehnic S.G. sau să-i plătească contravaloarea acestora în

cuantum de 397.853.000 lei. A fost obligat pârâtul la 45.403.204 lei cu titlu

de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamantul P.D. și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Recurentul-reclamant P.D. a invocat,

în scris, nulitatea recursului declarat de pârât pe motiv că recursul a fost

depus direct la instanța de casare, iar oral, a susținut că recursul pârâtului

este tardiv.

Examinând incidentele invocate de

recurentul-reclamant se constată că ele nu sunt fondate. Recursul declarat de

pârât a fost depus la Curtea de Apel București, adică la instanța a cărei

hotărâre este atacată, dovadă fiind atât rezoluția de pe recurs, cât și adresa

de înaintare a dosarului, împreună cu recursul către instanța de casare.

Hotărârea recurată a fost comunicată Ministerului Finanțelor Publice la data de

5 august 2003 (dovada de la fila 194 apel), iar recursul a fost declarat și

motivat la 4 august 2003, deci mai înainte de comunicare (data poștei – fila 10

dosar recurs), astfel că el este promovat în termen.

În motivarea recursului declarat de

reclamantul P.D. se reproșează instanței de apel că a dat o interpretare

greșită prevederilor art. 132 C. proc. civ. întrucât cererile referitoare la o

serie de bunuri mobile cuprinse în două procese verbale nu au modificat ori

completat cererea introductivă de instanță, solicitându-se obligarea pârâtului

la întreaga valoare cuprinsă în raportul de expertiză.

În recursul declarat de Ministerului

Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al pârâtului Statul Român s-au

invocat următoarele motive de casare: în mod greșit instanța de apel a

calificat acțiunea reclamantului ca una în revendicare, acțiunea trebuind a fi

interpretată ca o întoarcere a executării având ca temei art. 311 C. proc. civ.;

nu sunt aplicabile prevederile art. 1890 C. civ., iar acțiunea este prescrisă,

fiind introdusă peste termenul prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958;

instanța de apel a calificat greșit bunurile supuse restituirii și a

interpretat eronat expertiza efectuată în cauză.

Recursul pârâtului este fondat, în

sensul considerentelor care succed:

Obiectul acțiunii promovată de

reclamant îl constituie plata contravalorii unor bunuri ori valori confiscate,

care nu mai există în natură. Măsura confiscării averii a fost luată împotriva

autorilor reclamantului printr-o sentință penală de condamnare și, ulterior,

odată cu achitarea lor, s-a înlăturat și pedeapsa complementară a confiscării

averii.

Deși reclamantul și-a întemeiat

acțiunea pe prevederile art. 504-506 C. proc. pen., din conținutul cererii de

chemare în judecată rezultă că este o acțiune în pretenții, constând în plata

contravalorii bunurilor confiscate care au aparținut autorilor săi, în baza

hotărârii judecătorești de achitare și de înlăturare a pedepsei complementare a

confiscării averii.

În mod unanim, fără nici o excepție,

atât doctrina cât și jurisprudența au considerat că temeiul juridic al acțiunii

pentru obținerea contravalorii bunurilor confiscate printr-o hotărâre penală,

ulterior casată, îl constituie decizia prin care s-a înlăturat măsura

confiscării, situație în care reclamantul se găsește în cazul clasic al

întoarcerii executării. Așadar, în mod greșit Curtea de Apel București a

calificat acțiunea reclamantului ca fiind în revendicarea unor bunuri mobile.

Acțiunea în restituirea bunurilor

care au format obiectul confiscării parțiale sau totale, atunci când, după

săvârșirea executării, intervine casarea hotărârii prin care s-a aplicat

această pedeapsă complementară și, ca urmare, înlăturarea ei, este, tipic, o

acțiune de întoarcere a executării silite. Fundamentul ei juridic îl

constituie, prin analogie, dispozițiile art. 311 alin. (2) C. proc. civ., care

consacră principiul de drept potrivit căruia actele de executare făcute în

puterea unei hotărâri casate, sunt desființate de drept.

În ipoteza în care bunurile

confiscate nu mai există, așa cum este cazul în speță, se naște un drept de

creanță care poate fi valorificat printr-o acțiune personală, referitor la care

este aplicabil termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 3 din

Decretul 167/1958. Acest termen începe să curgă de la data rămânerii definitive

a hotărârii prin care pedeapsa confiscării a fost înlăturată, adică a hotărârii

care a desființat titlul executoriu al confiscării.

Cum, în cauză, prin decizia penală

nr. 2334 din 23 octombrie 1996 Curtea Supremă de Justiție, prin hotărâre

definitivă, a desființat titlul executoriu al confiscării averii, acțiunea

reclamantului din 13 septembrie 2000 se constată a fi promovată peste termenul

de trei ani stipulat de textul citat, astfel că ea este prescrisă.

Pe cale de consecință, recursul

reclamantului, prin intermediul căruia tinde să obțină contravaloarea altor

bunuri decât acelea recunoscute în apel, se privește ca nefondat și va fi

respins ca atare.

Față de cele ce preced, se va admite

recursul declarat de pârât, vor fi casate deciziile date în apel și va fi

menținută sentința pronunțată de Tribunalul București, a cărei motivare va fi

însă înlocuită cu considerentele prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge excepția de tardivitate a recursului

declarat de pârât.

Admite recursul declarat de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 267 din

30 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată, precum și

decizia civilă nr. 603 din 7 decembrie 2001 a aceleiași instanțe, și respinge

ca nefondat apelul declarat de reclamantul P.D. împotriva sentinței nr. 604 din

11 iunie 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pe care o

păstrează.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul P.D. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2004.