ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7148/2004
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7148/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursurilor de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data
de 13 septembrie 2000 reclamanții P.D. și M.C. au chemat în judecată pe pârâtul
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se
va pronunța, în temeiul art. 504-506 C. proc. pen., să fie obligat să le
restituie bunurile mobile sau contravaloarea acestora, precum și suma de 43.350
lei, actualizată, ce au fost confiscate prin sentința penală nr. 10 din 9
ianuarie 1965 pronunțată de Tribunalul Militar București.
În motivarea acțiunii reclamanții au
învederat că P.D. este unicul succesor al numiților P.V. și M.C., iar C.M. unicul
moștenitor al lui N.M. Autorii reclamanților au fost condamnați prin sentința
penală nr. 10 din 9 ianuarie 1965 a Tribunalului Militar București în temeiul
art. 325 alin. (3) lit. c) C. pen. anterior, iar conform art. 35 pct. 6, alin. (2)
din același cod s-a dispus confiscarea totală a averii. Soluția de condamnare
și de confiscare totală a averii a fost confirmată prin decizia penală nr. 204
din 27 martie 1965 pronunțată de Tribunalului Militar de Regiune Militară
București, Colegiul de Recurs.
Recursul în anulare promovat
împotriva acestor hotărâri a fost admis de Curtea Supremă de Justiție, secția
penală, care, prin decizia penală nr. 2334 din 23 octombrie 1996 i-a achitat pe
autorii reclamanților și a dispus înlăturarea măsurii (pedepsei complimentare)
privind confiscarea averii.
Susțin reclamanții că prin diferite
procese-verbale încheiate în temeiul hotărârilor de condamnare s-a pus în
executare măsura confiscării averii ce a avut ca obiect sume de bani, bunuri
mobile, broșuri, cărți, obiecte de cult.
Investit cu soluționarea cauzei,
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 604 din 11 iunie
2001, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea
reclamanților ca prescrisă cu motivarea că demersul reclamanților nu a fost
întreprins nici în termenul de un an stipulat de art. 504 și art. 505 C. proc.
pen. și nici în termenul de trei ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr.
167/1958.
Apelul declarat împotriva acestei
sentințe de reclamanții P.D. și C.M. a fost admis de Curtea de Apel București,
secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 603 din 7 decembrie 2001, a anulat
hotărârea atacată și a reținut cauza pentru evocarea fondului.
Pentru a decide astfel instanța de
apel a reținut și motivat că acțiunea promovată de reclamanți este „în
revendicare, de valorificare a unui drept real principal, trebuind deci să fie
soluționată ca atare, iar nu o acțiune personală. Deoarece, prin hotărâre
judecătorească definitivă a fost înlăturată măsura confiscării, reclamanții au
formulat acțiune în revendicare mobiliară care se prescrie în 30 de ani.
Această soluție rezultă din coroborarea art. 21 din Decretul nr. 167/1958 cu
art. 1890 C. civ.”.
După anularea sentinței și reținerea
cauzei pentru evocarea fondului, prin încheierea din data de 14 februarie 2003
(fila 146), Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a decăzut pe
reclamantul C.M. din dreptul de a completa acțiunea introductivă de instanță cu
motivarea că cererea de solicitare și a altor bunuri mobile ce au fost supuse
confiscării s-a făcut cu depășirea termenului prevăzut de art. 132 C. proc.
civ.
Ulterior, prin încheierea din 21
februarie 2003 (fila 147) Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a
„disjuns cererea în revendicare mobiliară formulată de reclamantul P.D. de
cererea în revendicare mobiliară formulată de reclamantul C.M.”. Prin aceeași
încheiere instanța de apel a „respins cererea în revendicare mobiliară
formulată de reclamantul C.M. împotriva Statului Român prin Ministerul
Finanțelor Publice pentru lipsa capacității de folosință a reclamantului (mort
la data de 19 februarie 1998)”.
Evocând fondul, după anularea
sentinței, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 267
din 30 mai 2003, a admis în parte acțiunea reclamantului P.D. și a obligat
pârâtul Statului Român să-i restituie bunurile mobile individualizate și
evaluate de expertul tehnic S.G. sau să-i plătească contravaloarea acestora în
cuantum de 397.853.000 lei. A fost obligat pârâtul la 45.403.204 lei cu titlu
de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii au
declarat recurs reclamantul P.D. și pârâtul Statul Român prin Ministerul
Finanțelor Publice.
Recurentul-reclamant P.D. a invocat,
în scris, nulitatea recursului declarat de pârât pe motiv că recursul a fost
depus direct la instanța de casare, iar oral, a susținut că recursul pârâtului
este tardiv.
Examinând incidentele invocate de
recurentul-reclamant se constată că ele nu sunt fondate. Recursul declarat de
pârât a fost depus la Curtea de Apel București, adică la instanța a cărei
hotărâre este atacată, dovadă fiind atât rezoluția de pe recurs, cât și adresa
de înaintare a dosarului, împreună cu recursul către instanța de casare.
Hotărârea recurată a fost comunicată Ministerului Finanțelor Publice la data de
5 august 2003 (dovada de la fila 194 apel), iar recursul a fost declarat și
motivat la 4 august 2003, deci mai înainte de comunicare (data poștei – fila 10
dosar recurs), astfel că el este promovat în termen.
În motivarea recursului declarat de
reclamantul P.D. se reproșează instanței de apel că a dat o interpretare
greșită prevederilor art. 132 C. proc. civ. întrucât cererile referitoare la o
serie de bunuri mobile cuprinse în două procese verbale nu au modificat ori
completat cererea introductivă de instanță, solicitându-se obligarea pârâtului
la întreaga valoare cuprinsă în raportul de expertiză.
În recursul declarat de Ministerului
Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al pârâtului Statul Român s-au
invocat următoarele motive de casare: în mod greșit instanța de apel a
calificat acțiunea reclamantului ca una în revendicare, acțiunea trebuind a fi
interpretată ca o întoarcere a executării având ca temei art. 311 C. proc. civ.;
nu sunt aplicabile prevederile art. 1890 C. civ., iar acțiunea este prescrisă,
fiind introdusă peste termenul prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958;
instanța de apel a calificat greșit bunurile supuse restituirii și a
interpretat eronat expertiza efectuată în cauză.
Recursul pârâtului este fondat, în
sensul considerentelor care succed:
Obiectul acțiunii promovată de
reclamant îl constituie plata contravalorii unor bunuri ori valori confiscate,
care nu mai există în natură. Măsura confiscării averii a fost luată împotriva
autorilor reclamantului printr-o sentință penală de condamnare și, ulterior,
odată cu achitarea lor, s-a înlăturat și pedeapsa complementară a confiscării
averii.
Deși reclamantul și-a întemeiat
acțiunea pe prevederile art. 504-506 C. proc. pen., din conținutul cererii de
chemare în judecată rezultă că este o acțiune în pretenții, constând în plata
contravalorii bunurilor confiscate care au aparținut autorilor săi, în baza
hotărârii judecătorești de achitare și de înlăturare a pedepsei complementare a
confiscării averii.
În mod unanim, fără nici o excepție,
atât doctrina cât și jurisprudența au considerat că temeiul juridic al acțiunii
pentru obținerea contravalorii bunurilor confiscate printr-o hotărâre penală,
ulterior casată, îl constituie decizia prin care s-a înlăturat măsura
confiscării, situație în care reclamantul se găsește în cazul clasic al
întoarcerii executării. Așadar, în mod greșit Curtea de Apel București a
calificat acțiunea reclamantului ca fiind în revendicarea unor bunuri mobile.
Acțiunea în restituirea bunurilor
care au format obiectul confiscării parțiale sau totale, atunci când, după
săvârșirea executării, intervine casarea hotărârii prin care s-a aplicat
această pedeapsă complementară și, ca urmare, înlăturarea ei, este, tipic, o
acțiune de întoarcere a executării silite. Fundamentul ei juridic îl
constituie, prin analogie, dispozițiile art. 311 alin. (2) C. proc. civ., care
consacră principiul de drept potrivit căruia actele de executare făcute în
puterea unei hotărâri casate, sunt desființate de drept.
În ipoteza în care bunurile
confiscate nu mai există, așa cum este cazul în speță, se naște un drept de
creanță care poate fi valorificat printr-o acțiune personală, referitor la care
este aplicabil termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art. 3 din
Decretul 167/1958. Acest termen începe să curgă de la data rămânerii definitive
a hotărârii prin care pedeapsa confiscării a fost înlăturată, adică a hotărârii
care a desființat titlul executoriu al confiscării.
Cum, în cauză, prin decizia penală
nr. 2334 din 23 octombrie 1996 Curtea Supremă de Justiție, prin hotărâre
definitivă, a desființat titlul executoriu al confiscării averii, acțiunea
reclamantului din 13 septembrie 2000 se constată a fi promovată peste termenul
de trei ani stipulat de textul citat, astfel că ea este prescrisă.
Pe cale de consecință, recursul
reclamantului, prin intermediul căruia tinde să obțină contravaloarea altor
bunuri decât acelea recunoscute în apel, se privește ca nefondat și va fi
respins ca atare.
Față de cele ce preced, se va admite
recursul declarat de pârât, vor fi casate deciziile date în apel și va fi
menținută sentința pronunțată de Tribunalul București, a cărei motivare va fi
însă înlocuită cu considerentele prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția de tardivitate a recursului
declarat de pârât.
Admite recursul declarat de pârâtul
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 267 din
30 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Casează decizia recurată, precum și
decizia civilă nr. 603 din 7 decembrie 2001 a aceleiași instanțe, și respinge
ca nefondat apelul declarat de reclamantul P.D. împotriva sentinței nr. 604 din
11 iunie 2001 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pe care o
păstrează.
Respinge ca nefondat recursul
declarat de reclamantul P.D. împotriva aceleiași decizii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2004.