ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3216/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3216/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La 11 februarie 2008, reclamanții G.H. și

G.G. au formulat contestație împotriva Dispoziției nr. 3782 din 31 iulie 2007

emise de Primarul Municipiului Constanța, solicitând să se constate nulitatea

absolută a acesteia, cu consecința emiterii unei noi dispoziții prin care

pârâtul să fie obligat să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie

terenul în suprafață de 2.000 mp, situat în Constanța, strada G.M.

În motivare,

reclamanții au arătat că au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001,

înregistrată la Primărie sub nr. 25617 din 14 februarie 2001, prin care au

solicitat restituirea terenului individualizat anterior, iar dispoziția

contestată conține grave erori de fond, de natură să atragă nulitatea absolută

a acesteia.

Astfel, dispoziția se

referă la o persoană care nu a formulat Notificarea nr. 25617 din 14 februarie

2001, respectiv R.M. și omite să dispună asupra cererii formulate de către G.G.

Pe fond, s-a susținut

că cererea de restituire a terenului în suprafață de 2.000 mp. a fost respinsă

în mod neîntemeiat, deoarece reclamanții sunt moștenitorii de drept ai

bunicului lor, G.H., conform Certificatului de moștenit nr. 79/1973, prin care

părinții lor, G.H. și G.I., au renunțat moștenire în favoarea altor 2 frați,

G.G. și G.V.

Părinții

reclamanților erau salariați și riscau să fie disponibilizări dacă acceptau

moștenirea unui condamnat politic, această situație ținând de contextul

politico-istoric de notorietate, pentru care nu se poate face altă probă decât

cea rezultată din împrejurările enunțate. În masa succesorală a intrat doar

terenul în suprafață de 400 mp și construcția edificată pe acesta, iar restul

de teren de 2.000 mp a fost confiscat atunci când bunicul reclamanților a fost

condamnat politic, iar frații moștenitori de altfel, au înstrăinat bunurile

succesorale dobândite, la data de 24 iulie 1973.

Prin Decizia penală

nr. 1366 din 30 mai 1996, pronunțată în Dosarul nr. 952/1996, Curtea Supremă de

Justiție a admis recursul în anulare și a casat Sentința penală nr. 185 din 16

iulie 1960 a Tribunalului Militar Constanța și Decizia nr. 1460 din 30 august

1960 a Tribunalului Militar de Regiune Militară București, cu consecința

înlăturării pedepsei complimentare a confiscării averii inculpaților.

Reclamanții au mai

arătat că numai după obținerea acestei hotărâri și după apariția Legii nr.

10/2001, care i-a repus în termenul de acceptare a moștenirii, au formulat

notificarea ce formează obiectul cauzei, ei fiind singurii din familie care au

acceptat să revendice ceea ce a mai rămas din averea bunicului lor.

Față de cele prezentate,

aceștia susțin că în mod nelegal și netemeinic s-a apreciat prin dispoziția

contestată, că nu au calitate de moștenitori.

La termenul din 11

martie 2008, a fost introdusă în cauză R.M., în calitate de pârâtă, persoana în

favoarea căreia a fost emisă dispoziția contestată.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, pârâta R.M. a invocat, pe cale de excepție, tardivitatea

formulării contestației, iar pe fond, a solicitat respingerea contestației,

arătând în motivare că reclamanții nu sunt moștenitori în înțelesul art. 4 (3)

din Legea nr. 10/2001 și art. 696 C. civ., întrucât părinții lor au renunțat în

mod expres la succesiunea lui G.H., astfel că, prin efectul renunțării, sunt

socotiți că nu au fost niciodată moștenitori, întrucât vocația lor succesorală

a fost retroactiv desființată.

Pârâta a mai susținut

că de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii, la care se referă legea

specială, beneficiază numai moștenitorii care nu au acceptat-o în termenul

prevăzut de lege, iar nu și cei care au renunțat la moștenire.

Prin Sentința civilă

nr. 570 din 13 mai 2008, Tribunalul Constanta a respins ca nefondată excepția

tardivității formulării contestației și a respins contestația depusă de

reclamanții G.H. și G.G., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut cu privire la excepția tardivității

formulării contestației, că nu a fost depășit termenul de contestație, câtă

vreme dispoziția i-a fost comunicată reclamantului G.H. doar în calitate de

mandatar al pârâtei R.M., iar nu și în calitate de persoană care a formulat în

nume propriu cererea de restituire.

Pe fond, tribunalul a

reținut că în mod corect dispoziția contestată a statuat asupra calității de

succesori a reclamanților, aceștia fiind succesorii celor care au renunțat la

moștenirea autorului lor, proprietar al imobilului solicitat prin notificare.

S-a arătat că deși

art. 4 din Legea nr. 10/2001 nu cuprinde in terminis o restricție pentru cei

care au renunțat expres la moștenire, formularea din art. 4 alin. 3 din Legea

nr. 10/2001 acoperă numai ipoteza celor care nu au făcut acte de acceptare a

moștenirii, iar nu și pe cea a renunțătorilor.

Aceeași interpretare

este impusă și de specificul actului de renunțare la moștenire, care devine

irevocabil după împlinirea termenului de opțiune succesorală, dar și de

prevederile art. 696 C. civ. care stabilesc că „eredele ce renunță este

considerat ca nu a fost niciodată erede", precum și de aplicarea

principiului unității și indivizibilității moștenirii.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții G.H. și G.G., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

S-a susținut, în

esență, interpretarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la calitatea

de persoane îndreptățite a celor care au renunțat la succesiunea autorilor

deposedați abuziv, dar și analizarea eronată a interesului reclamanților în

formularea cererii de anulare a dispoziției emise în favoarea unei persoane

care nu a depus notificare.

Prin Decizia civilă

nr. 250/C din 5 noiembrie  2008, Curtea de Apel Constanța, secția civilă,

minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a respins ca nefondat

apelul formulat de reclamanții G.H. și G.G.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că fostul proprietar al imobilului din

Constanța, str. G.M. nr. 33, G.H., a avut patru copii, respectiv pe G.G., G.V.,

G.N. și G.I.

La decesul acestuia,

în aprilie 1961, deși aveau vocație la succesiune toți cei patru copii, și-au

manifestat în sens pozitiv dreptul de opțiune succesorală numai doi dintre

aceștia, respectiv G.G., G.V., ceilalți doi copii, G.N. și G.I., renunțând în

mod expres la moștenire, prin declarațiile autentice nr. 132 și 133 din 1973.

Reclamanții G.H. și

G.G., ca descendenți ai autorilor lor G.N. și G.I., au depus în termen

notificare de restituire a imobilului care a aparținut bunicului lor și care a

fost preluat de stat ca efect al condamnării penale abuzive a acestuia,

apreciind că au calitatea de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii

prevăzute în legea specială de reparație, opțiunea de a accepta succesiunea

bunicului lor cu privire la bunul preluat abuziv de stat fiind manifestată, în

opinia acestora, prin depunerea notificării.

Chiar dacă Legea nr.

10/2001 are un caracter reparatoriu, în lipsa unor dispoziții exprese

derogatorii, stabilirea calității de moștenitor și implicit a vocației la

restituirea bunului, se face potrivit dreptului comun în materie succesorală.

Art. 4 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 conține totuși o normă specială, care derogă de la dreptul

comun în această materie, dar norma derogatorie se referă numai la termenul de

opțiune succesorală, fără să conțină prevederi speciale referitoare la

categoriile de moștenitori care beneficiază de prevederile legii.

Pe de altă parte,

art. 4 alin. (2) din Legea 10/2001 stabilește, ca regulă generală, că „de

prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari

ai persoanelor fizice îndreptățite".

Or, cel care renunță

la succesiune nu poate avea o astfel de calitate pentru că, potrivit art. 696

C. civ., eredele care renunță la succesiune este considerat că nu a avut

niciodată această calitate, toate drepturile pe care le avea în baza vocației

sale succesorale, fiind stinse, cu efect retroactiv, iar după renunțare,

succesibilul este considerat străin de moștenire.

Instanța de apel a

mai apreciat că nu se poate accepta teza susținută de apelanți cu privire la

includerea renunțătorilor în categoria persoanelor îndreptățite la restituire

pentru că, aplicând o asemenea teză, s-ar încălca drepturile altor moștenitori

care au acceptat succesiunea și care au dobândit o altă cotă din moștenire

decât aceea pe care ar fi avut-o dacă unii dintre succesibili nu ar fi renunțat

(art. 697 C. civ.). Efectul renunțării este că partea succesibilului, care

renunță, profită comoștenitorilor săi, sau succesibililor în grad subsecvent.

Nu se poate reține

îndreptățirea renunțătorilor la restituire, având în vedere și caracterul

irevocabil al renunțării. Renunțarea este, ca și acceptarea, un act juridic

unilateral, care nu poate fi afectat de vreo rezervă și asupra căruia nu se

poate reveni decât în condițiile expres prevăzute de lege, respectiv în

condițiile respectării termenului de opțiune succesorală și neacceptării

succesiunii de către alți moștenitori.

De asemenea, curtea

de apel a mai reținut că principiul indivizibilității renunțării se opune

argumentului apelanților reclamanți referitor la manifestarea opțiunii de a

renunța numai cu privire la bunurile ce se aflau efectiv în patrimoniul

defunctului la data decesului.

În aceste condiții,

reținând că apelanții reclamanți sunt terți față de raportul juridic având ca

obiect imobilul ce a aparținut defunctului G.H., un demers judiciar care tinde

la anularea unui drept recunoscut în favoarea unei alte persoane, rămâne fără

interes imediat pentru reclamanți, care nu obțin, prin anulare, finalitatea

urmărită, respectiv includerea dreptului în patrimoniul lor, ci doar

satisfacerea unui interes pur teoretic, care nu se bucură de ocrotire legală.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul reclamanților a fost

respins ca nefondat, făcându-se și aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., pentru cheltuielile de judecată efectuate de intimata R.M.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au formulat recurs reclamanții G.H. și G.G. care s-a

prevalat de dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, s-a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile

art. 261 C. proc. civ. întrucât există contradicții între dispozitiv și motivarea

primei instanțe care au fost menținute prin respingerea apelului lor ca

nefondat.

Astfel, deși

contestația reclamanților a fost respinsă de prima instanța ca nefondată,

întreaga motivare vizează în realitatea o lipsă de interes în formularea contestației,

pentru motivul că ar fi străini de succesiunea autorului de pe urma căruia s-au

solicitat măsuri reparatori prin notificarea formulată în baza Legii nr.

10/2001.

Recurenții

învederează că deși au criticat prin motivele de apel această neconcordanță

între soluția de respingere ca nefondată a contestației și considerentele

sentinței, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestei critici și, în

consecință, a menținut acest viciu al hotărârii, mai mult decât atât, a reluat

același raționament.

Într-un alt motiv de

recurs (dezvoltat pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), recurenții susțin

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001 cu privire la

dreptul și interesul lor de a formula contestație împotriva dispoziției emise

în baza Legii nr. 10/2001, dar și cu privire la posibilitatea obținerii de

reparații de către o persoana care nu a adresat autorității notificarea

prevăzută de legea specială aplicabilă cauzei.

În opinia

recurenților, argumentul hotărâtor care trebuie sa stea la baza analizei

chestiunii în dispută este, în mod obligatoriu, cel care vizează principiul

echității, dar și scopul special al legilor reparatorii, prin care se dorește

înlăturarea nedreptăților și abuzurilor săvârșite de un stat totalitar, având

în vedere contextul istoric corespunzător perioadei 1945 -1989.

În consecință, în

considerarea celor anterioare, trebuie făcută aplicarea dispozițiilor art. 4

alin. (3) din Legea 10 /2001, în ceea ce-i privește pe recurenți și

recunoașterea îndreptățirii lor la aplicarea masurilor de reparație prevăzute

de actul normative incident.

Interpretarea

teleologică (întemeiată pe finalitatea legilor de reparație), dar și cea logică

(bazata pe regula „actus interpretandus este potius ut valeat, quam utpereaf) a

textului de lege care dispune expres repunerea în termenul de acceptare a

moștenirii a „succesibililor care, după data de 6 martie 1945 nu au acceptat

moștenirea."

Acest text nu face

nicio deosebire între succesibilii care au stat în pasivitate, nefăcând niciun

act de opțiune succesorală și cei renunțători, pentru ca și unii și alții „nu

au acceptat moștenirea", ori între o pasivitate ce poate fi echivalată cu

o renunțare și renunțarea expresă.

Recurenții susțin,

totodată, că existenta în cadrul normelor de aplicare a Legii nr. 10/2001 a

dispoziției art. 4.6, în sensul ca succesibilii renunțători ar fi excluși din

categoria persoanelor îndreptățite, nu prezintă niciun fel de relevanță, pentru

că, pe de o parte, adaugă nepermis textului legii, iar pe de altă parte, pentru

că această interpretare are o forța juridică inferioară legii, fiind cuprinsă

într-un act ce emană de la guvern și nu de la autoritatea legislativă care a

emis norma interpretată.

În plus, nu există

nicio rațiune petru ca cei care au stat în pasivitate și care au, din

perspectiva aplicării normelor Codului Civil, același statut ca și renunțătorii

- străini de moștenire -, ar avea, mai multe drepturi decât renunțătorii, pe

baza unei interpretări eronate a practicii judiciare care a ignorat alt

principiu clasic de drept: acolo unde legea nu distinge, nici interpretul ei nu

trebuie să o facă („ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemuf).

Pe de altă parte,

principiul echității trebuie avut în vedere atât din perspectiva scopului legii

de reparație, dar și raportat la dreptul la un proces echitabil, stabilit de

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu toate garanțiile

acestuia.

Recurenții mai arată

că România a fost sancționată în mod constant de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului pentru astfel de soluții care au generat încălcarea flagrantă a

dreptului consfințit de art. 6 (se invocă drept exemplu, Hotărârea Lupaș contra

României pentru inadmisibilitatea acțiunii în revendicare ca urmare a aplicării

de către instanțele naționale a regulii unanimității).

De altfel, în teoria

și practica judiciară această problemă a succesibililor renunțători, a suscitat

nenumărate discuții ce și în prezent generează o practica neunitară.

Astfel, chiar în

sistemul Legii nr. 18/1991 în categoria moștenitorilor îndreptățiți la

reconstituire au fost incluși și cei renunțări. Acest lucru este dovedit chiar

și în ceea ce îi privește pe recurenți, întrucât, în baza legii menționate, de

pe urma aceluiași autor, li s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru 5 ha

(titlul de proprietate nr. 18408/739 din 1 februarie 1994 emis și pe numele

renunțătorului G.I.).

În continuarea

motivelor de recurs, recurenții citează o decizie de speță în sensul

susținerilor lor, dar și opinii exprimate în literatura de specialitate, citând

autori, precum: G.B., A.S., I.C., F.B., B.D., M.N. și E.C.

Se concluzionează de

către aceiași recurenți, că problema nu este unitar rezolvată nici la nivelul

teoriei, nici al practicii judiciare, astfel că, atât motivarea primei

instanțe, dar și cea a instanței de apel, se dovedesc a fi lipsite de

profunzime în analiza acestei chestiuni.

Recurenții mai arată

că se impune a se observa că sunt singurii care au formulat notificare în

temeiul Legii nr. 10/2001, iar prin aplicarea art. 4 alin. (4) din Legea nr.

10/2001, sunt singurii care se află situația de a le fi restituit imobilul

solicitat, nu și ceilalți moștenitori; din această perspectivă, raționamentul

instanței de apel referitor la „încălcarea drepturilor altor moștenitori care

au acceptat moștenirea" este total greșit și în contradicție cu

dispozițiile textului menționat.

2). Se mai susține că

cele anterior stabilite răspund și chestiunii interesului și dreptului

recurenților de a contesta dispoziția prin care, în urma notificării acestora

se stabilesc măsuri reparatorii în favoarea unei alte persoane, pârâta R.M.,

care nu a formulat notificare, instanța de fond fiind în eroare cu privire la

acest aspect.

3) În ceea ce

privește posibilitatea obținerii de reparații de către o persoana care nu și-a

manifestat opțiunea de a beneficia de aplicarea legii speciale prin nedepunerea

notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001, dispozițiile legale sunt clare și

nesusceptibile de interpretări: lipsa notificării atrage pierderea dreptului la

masuri reparatorii, sens în care dispune art. 21 alin. (5) coroborat cu art 4

alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

Intimații cauzei nu

au formulat întâmpinare la motivele de recurs.

La termenul de

judecată din 26 iunie 2009, recurenții reclamanți au solicitat și înalta Curte

a încuviințat, suspendarea judecării recursului în temeiul art. 244 pct. 1 C.

proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a cauzei aflata pe rolul

Judecătoriei Constanța înregistrată sub nr. 3520/212/2009.

Pricina înregistrată

pe rolul Judecătoriei Constanța a avut ca obiect cererea acelorași reclamanți

de constatare a nulității absolute a declarațiilor de renunțare la moștenirea

autorului G.H., declarații emanând de la autorii lor direcți, G.N. și G.I.,

înregistrate sub nr. 132 și 133/1973 la Notariatul de Stat Constanța; s-a mai

solicitat, pe cale de consecință, și constatarea nulității certificatului de

moștenitor nr. 79/1973 eliberat de același Notariat.

Cauza a fost

soluționată în mod irevocabil prin Sentința civilă nr. 15346 din 9 octombrie

2009 a Judecătoriei Constanța (împotriva căreia nu s-au exercitat căile legale

de atac), în sensul respingerii cererii ca neîntemeiate, soluție care în

prezenta cauză se impune cu puterea lucrului judecat.

Dosarul de față a

fost repus pe rol la termenul din 12 februarie 2010.

Recursul formulat

este nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 5 sau 9 C. proc. civ.

de care recurenții s-au prevalat în susținerea căii de atac.

S-a criticat

neanalizarea criticii formulate prin motivele de apel cu privire la contradicțiile

dintre dispozitiv și considerente, în sensul că, deși s-a respins pe fond

contestația pe care au formulat-o, prima instanță a reținut în considerente

sentinței lipsa de interes a reclamanților pentru promovarea contestației.

Cercetând motivul

invocat, Înalta Curte constată că prin motivele de apel formulate în scris,

reclamanții nu au dezvoltat o atare critică la adresa soluției în primă

instanță, astfel că nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 304 pct.

5 C. proc. civ.

Concluzia se impune

întrucât nu se poate imputa instanței de apel necercetarea unei critici cu care

nu a fost legal învestită în condițiile art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc.

civ., astfel că, formele de procedură stipulate prin dispozițiile art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu au fost încălcate.

Nici motivul de

recurs dezvoltat pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu se constată a fi

fondat, instanța de apel făcând o corectă aplicare a dispozițiile incidente cu

privire la pretinsa calitate a recurenților de persoane îndreptățite la

măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Calitatea de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii o poate avea, în condițiile legii speciale,

proprietarul deposedat abuziv de stat (art. 3 alin. (1) lit. a) sau

moștenitorii acestuia, legali sau testamentari (art. 4 alin. (2) din lege).

Recurenții reclamanți

pretind a avea vocație la măsurile reparatorii în calitate de moștenitori

legali ai autorilor lor G.N. și G.I., cei din urmă, descendenți ai

proprietarului deposedat abuziv, G.H.

Prin urmare, pentru

verificarea calității de persoană îndreptățită era necesar a se constata

calitatea autorilor lor de moștenitori de pe urma lui G.H.

Dispozițiile art. 4

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilesc că succesibilii care, după data de 6

martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de

acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiectul prezentei legi. Cererea

de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror

restituire se solicită în temeiul prezentei legi.

Înalta Curte constată

că incidența textului anterior a fost în mod corect analizată în raport de

autorii recurenților, întrucât reclamanții puteau acționa numai în calitate de

moștenitori ai acestora, neavând vocație succesorală concretă la moștenirea

bunicului lor G.H., câtă vreme existau succesibili în grad mai apropriat și, în

plus, dezbaterea succesiunii în discuție a avut loc, fiind finalizată prin

emiterea certificatului de moștenitor nr. 79 din 12 februarie 1973 emis de Notariatul

Constanța.

Ca atare, confirmarea

calității de persoană îndreptățită în condițiile legii speciale, presupunea

stabilirea calității autorilor reclamanților de moștenitori ai defunctului G.H.

Însă, potrivit

certificatului de moștenitor anterior menționat, reiese că autorii direcți ai

reclamanților, G.N. și G.I., sunt străini de moștenirea lui G.H. prin

renunțarea expresă la moștenire, potrivit declarațiilor aut. sub nr. 132 și

133/1973.

Validitatea

declarațiilor de renunțare ca și a certificatului de moștenitor nr. 79/1973 a

fost confirmată prin Sentința civilă nr. 15346 din 9 octombrie  2009, cauză în

considerarea căreia judecata prezentului recurs a fost suspendată în baza art.

244 pct. 1 C. proc. civ., soluție ce se impune în pricina de față cu puterea

lucrului judecat.

Dispozițiile art. 4

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 exclud categoria succesibililor renunțători la

succesiune, legiuitorul reglementând posibilitatea repunerii în termenul de

opțiune succesorală doar pentru cei străini de succesiune prin neacceptare,

deci pentru cei care nu și-au manifestat în mod expres intenția de a fi

declarați străini de succesiune prin renunțare.

Textul anterior,

conținut de legea specială, derogă de la două principii fundamentale ale

dreptului succesoral: caracterul indivizibil al actului juridic de opțiune

succesorală (de vreme ce prevede exercitarea lui doar în ce privește imobilele

ce fac obiectul legii) și termenul de exercitare a opțiunii succesorale

(notificările putând fi formulate într-un termen de 1 an de la data apariției

legii, pe când dreptul de opțiune se exercită în termen de 6 luni de la data

deschiderii succesiunii, conf. art. 700 alin. (1) C. civ.).

Acestea fiind reguli

prevăzute de legea specială, se aplică în mod prioritar, potrivit principiului specialia

generalibus derogant, pe de altă parte, nici dreptul comun nu oferă

recurenților argumente suplimentare pentru a se susține o soluție contrară,

retractarea renunțării putând interveni doar în anumite condiții (art. 701 C.

civ.), așa cum corect a observat instanța de apel.

Înalta Curte constată

că ceea ce critică în realitate recurenții privește însăși modalitatea de

reglementare asumată de legiuitor prin adoptarea Legii nr. 10/2001, cu referire

la categoriile de beneficiari ai măsurilor reparatorii, ceea ce, și în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ține de marja de apreciere

recunoscută statelor de a adopta legile prin care asigură repararea

încălcărilor produse de regimului anterior și modalitatea concretă de

reparație, evaluarea instanței de contencios european privind doar calitatea

acestor legi de a fi clare, precise și previzibile.

Or, norma conținută

de art. 4 alin. (3) din legea de reparație întrunește aceste însușiri și, mai

mult decât atât, H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor Metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, explicitează textul în discuție în sensul

în care el a fost aplicat în cauză, text care este de strictă interpretare

(art. 4.6 din Norme).

În aceste condiții,

existența unui text din legea specială, ca cel în discuție, exclude

posibilitatea instanței de a recurge la instituțiile analogiei legii sau

analogiei dreptului, ca și posibilitatea judecării în echitate, astfel cum

susțin recurenții în mod nefondat.

Cu toate că fiecare

lege își stabilește domeniul propriu de reglementare, chiar dacă ea este

adoptată în același context al măsurilor reparatorii asumate de stat pentru

abuzurile comise înainte de 1989 (cum este și Legea nr. 18/1991), susținerea

recurenților este incorectă, întrucât și Legea nr. 18/1991 exclude, de

asemenea, de la beneficiul său renunțători la moștenire, sens în care s-a

pronunțat și Decizia în interesul Legii nr. XI/5 februarie 2007 de Secțiile

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel: „În aplicarea

dispozițiilor art. 8 și art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 republicată,

beneficiază de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii numai

moștenitorii care nu au acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art. 700

C. civ., iar nu și cei care au renunțat la moștenire."

Împrejurarea că

recurenților, pe baza aceleiași situații de fapt, le-ar fi fost reconstituit

dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 pe numele autorului lor

(renunțătorul) G.I., de pe urma aceluiași autor G.H., conform titlului de

proprietate nr. 18408/739/1994, este lipsită de relevanță în prezenta cauză,

câtă vreme o atare reconstituire nu a fost supusă controlului judiciar, pentru

a se putea eventual invoca puterea de lucru judecat pentru o situație similară,

iar pe de altă parte, emiterea titlului de proprietate, ca și decizia de speță

din 2002 citată de recurenți, sunt anterioare dezlegării chestiunii

interpretării unitare a dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 18/1991 prin

decizia dată în interesul legii a cărei aplicare este obligatorie, potrivit

dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenții au mai

susținut că prin dispozițiile art. 4.6 din H.G. nr. 250/2007 s-ar adăuga la

lege, ceea ce este nepermis, în contextul în care normele metodologice ale unei

legi, adoptate prin hotărâre de guvern, trebuie doar să organizeze aplicarea

legii.

Cenzura H.G. nr.

250/2007 nu se poate realiza în cauza de față, întrucât ea revine instanței de

contencios administrativ potrivit procedurii reglementate de art. 4 din Legea

nr. 554/2004 pe calea excepției de nelegalitate pe care aceștia nu au

formulat-o.

Înalta Curte constată

a fi lipsită de obiect și critica prin care se susține că prin dispoziția

contestată s-au stabilit măsuri reparatorii în favoarea numitei R.M.

(restituire în natură a terenului de 2.000 mp), în calitate de succesoare a

defunctului G.G., moștenitor acceptant al succesiunii lui G.H., care nu a

formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că, aceasta era

decăzută din drepturile recunoscute de Legea nr. 10/2001, conform art. 22 alin.

(5).

Prin Dispoziția nr.

7154 din 13 decembrie  2007 emisă de Primarul Municipiului Constanța, s-au

revocat art. 1, 3 și 4 din Dispoziția nr. 3782 din 31 iulie 2007 a cărei

nulitate au solicitat-o recurenții în prezenta cauză, situație în care

legalitatea, din perspectiva textului anterior, a fost restabilită.

În plus, revocarea

măsurii reparatorii stabilite în favoarea intimatei R.M., nu le redeschide

recurenților vocația la măsurile reparatorii instituite prin Legea nr. 10/2001,

față de motivele excluderii lor de la beneficiul legii speciale, care nu se

află în nicio conexiune cu recunoașterea beneficiului legii în favoarea altor

persoane pentru același imobil.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat

recursul reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanții G.H. și G.G., împotriva Deciziei nr. 250 C din 5 noiembrie 2008,

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori

și de familie precum și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, azi, 21 mai 2010.

Procesat de GGC - LM