ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 59/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 59/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 09

octombrie 2007 reclamanții G.M., V.V.D., O.D.M. și G.R. au solicitat în

contradictoriu cu pârâtele SC F.I. SA Pitești, SC H.I. SRL Pitești, SC V.P. SA

Râmnicu Vâlcea, obligarea pârâtelor să le lase în deplină proprietate și

liniștită posesie terenul în suprafață totală de 27.496,17 mp situat în

Municipiul Pitești, B-dul Nicolae Bălcescu, cartier Găvana III, zona Big compus

din: suprafața de 19.300 mp teren ce a format obiectul contractului de

vânzare-cumpărare autentificat din 6 iulie 2001 încheiat între vânzătorul SC

S.A. SA Pitești și cumpărătorul SC F.I. SA; suprafața de 4.347,81 mp teren ce a

format obiectul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 490 din 29

decembrie 1999 încheiat între vânzătorul SC S.A. SA Pitești și cumpărătorul SC

F.I. SA; suprafața de 885,85 mp teren ce a format obiectul contractului de

vânzare - cumpărare autentificat din 30 iunie 2000 încheiat între vânzătorul SC

S.A. SA Pitești și cumpărătorul SC H.I. SRL și suprafața de 2.962,739 mp teren

reprezentând diferența rămasă în proprietatea fostei SC S.A. SA (actuala pârâtă

SC V.P. SA) după înstrăinarea celor trei loturi de teren prin contractele de

vânzare-cumpărare încheiate cu pârâtele SC F.I. SA și SC H.I. SRL.

În motivarea acțiunii

reclamanții au arătat că sunt îndreptățiți să formuleze acțiunea în revendicare

întrucât au calitatea de succesori ai proprietarului imobilului deposedat

abuziv de către stat, potrivit situației de fapt expusă în cuprinsul acțiunii.

În esență, prin actul dotal din 30 octombrie 1904, A.T. a constituit dotă

fiicei sale V.A.T., ce urma a se căsători cu I.A.V., moșia „cu numele Găvana -

Valea Rea astăzi comuna Rotăreșci, plasa Pitești, județul Argeș, cu pădurea,

casa și toate construcțiile și îmbunătățirile aflate pe această moșie .

În urma căsătoriei

dintre V.I. (cunoscut și ca V.V.I.) și T.V. (devenită prin efectul căsătoriei V.V.,

cunoscută și sub numele de numele de V.V.) au rezultat cinci copii V.C.A.T., V.E.A.,

V.R., V.V.D., V.V.V.S., de pe urma cărora au rămas reclamanții care sunt succesorii

V.V. (V.). S-a argumentat că, planul moșiei întocmit la 15 februarie 1936 a

evidențiat proprietatea V.V.V. ca fiind în suprafață totală de 366 ha 236 mp.

Reclamanții au arătat

că, prin sentința penală nr. 1170 din 13 august 1951 a Tribunalului Militar

București, V.V.I. și alți doi inculpați (D.A. și O.T.) au fost condamnați

politic la pedeapsa temniței grele pentru „crimă de înaltă trădare”, luându-se

totodată și măsura confiscării averii. Prin decizia nr. 860 din 05 aprilie 1996

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală s-a admis recursul în

anulare declarat de procurorul general împotriva sentinței nr. 1170/1951 și cei

trei inculpați au fost achitați, fiind înlăturată totodată și măsura

confiscării averii acestora în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 lit. d)

C. proc. pen.

Arată că, întreaga

moșie G.V.R., ce a format obiectul actului dotal din 30 octombrie 1904, moșie

din care face parte și imobilul revendicat a fost preluată abuziv de către

Statul român întrucât preluarea a intervenit prin confiscarea averii ca urmare

a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură

politică, iar măsura confiscării a fost aplicată greșit, asupra unui bun

proprietatea altei persoane decât inculpatul. Astfel, bunul a fost confiscat ca

efect al condamnării lui V.V.I., deși era proprietatea soției inculpatului

autoarea reclamanților, V.V. (V.) fiind dobândit de către aceasta din urmă prin

actul dotal nr. 21179 din 30 octombrie 1904. Potrivit regimului dotal prevăzut

de codul civil în vigoare în anul 1904, în absența unei declarații contrare în

act, imobilele dotale deveneau proprietatea exclusivă a soției beneficiare a

dotei, viitorul soț dobândit asupra lot doar un drept de administrare și de

folosință.

S-a arătat că, prin

titlul de proprietate din 17 decembrie 1993 emis de Comisia Județeană Argeș în

temeiul Legii fondului funciar nr. 18/1991 s-a reconstituit în favoarea

moștenitorilor V.V.V. (respectiv C.V., V.V.D., F.R. și O.V.S.) dreptul de

proprietate asupra unei suprafețe de teren de 47.780 mp, iar pentru diferență reclamanții

au susținut că sunt îndreptățiți să formuleze acțiunea de față pentru a redobândi

posesia asupra imobilului.

Cât privește titlul

de proprietate al pârâtelor asupra imobilului s-a arătat că în urma pronunțării

sentinței penale nr. 1170 din 13 august 1951 a Tribunalului Militar București,

imobilul a fost preluat de către Statul Român, care l-a administrat prin

intermediul fostei Întreprinderi de Morărit și Panificație Argeș. În temeiul

Legii nr. 15/1990 a fost emisă H.G. nr. 1353/1990 în baza căreia a fost

înființată SC S.A. SA.

Prin contractul de

vânzare cumpărare autentificat din 29 decembrie 1999 vânzătorul SC S.A. SA

Pitești a transmis către cumpărătorul SC F.I. SA proprietate asupra activului

său situat în Municipiul Pitești str. N. Bălcescu, județul Argeș compus din

teren în suprafață de 4347,581 mp și construcții. Prin contractul de vânzare

cumpărare autentificat din 30 iunie 2000, SC S.A. SA Pitești a transmis către

cumpărătorul SC H.I. SRL, activul proprietatea sa, situat în Pitești, str. N. Bălcescu

nr. 107, jud. Argeș, compus din teren în suprafață de 885,85 și construcții. Terenul

înstrăinat de SC S.A. SA a fost dobândit în baza Legii nr. 15/1990 și H.G. nr.

834/1991, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenului din 09 noiembrie 1993, transcris la Notariatul de Sta Județean Argeș sub nr. 499 din data de 11 ianuarie 1994, iar prin

contractul de vânzare cumpărare autentificat din 06 iulie 2001 vânzătorul SC

S.A. SA Pitești a transmis către cumpărătorul SC F.I. SA proprietatea terenului

intravilan curți construcții în suprafață de 19.300 mp situată în municipiul

Pitești, str. N. Bălcescu nr. 185, punctul Atelier paste, jud. Argeș, împreună

cu construcțiile situate pe acesta.

Între timp SC S.A. SA

a format obiectul unei proceduri de fuziune prin absorbție, succesoarea sa în

drepturi, respectiv persoana juridică absorbantă fiind pârâta SC V.P. SA.

Se arată că, în urma

înstrăinărilor succesive ce au intervenit în perioada 1999-2001 imobilul este

deținut în prezent de cele trei pârâte, respectiv: - 23.647,581 mp teren de pârâta

SC F.I. SA, 885,85 mp de pârâta SC H.I. SRL și 2.962,739 mp de pârâta SC V.P.

SA.

Reclamanții susțin că

titlul lor de proprietate asupra imobilului este preferabil celui deținut de

către pârâte. Consideră reclamanții că titlul lor este preferabil întrucât dreptul

de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a trecut niciodată în

patrimoniul statului, acesta rămânând în patrimoniul autoarei lor, fiind

transmis pe cale de succesiune.

Prin contractul de

cesiune de drepturi litigioase autentificat din 20 noiembrie 2007 reclamanta G.R.

a cesionat drepturile litigioase reclamanților O.D.M. și G.M., iar prin

contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat din 17 ianuarie 2008 V.V.D.

a cesionat drepturile litigioase către aceiași reclamanți.

La data de 12 iunie 2008

reclamanții G.M. și O.D.M. au depus la dosar cerere precizatoare a cererii de

chemare în judecată prin care au solicitat introducerea în cauză și citarea în

calitate de pârâți a numiților R.G. și R.I.A. urmând a fi obligați aceștia să

lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în

suprafață de 23.647,581 mp situat în Municipiul Pitești, B-dul Nicolae

Bălcescu, cartier Găvana III, zona Big. S-a arătat că prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 10 octombrie 2007 SC F.I. SA Pitești a

înstrăinat pârâților suprafața de 19.300 mp teren și suprafața de 4.347,581 mp

teren.

La data de 18

februarie 2010 reclamanții au formulat cerere de modificare și precizare a

acțiunii arătând că solicită ca judecata cauzei să se facă în contradictoriu cu

pârâtei R.G. și R.I.A., SC H.I. SRL Pitești; SC V.P.I. SA București, Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice. S-a solicitat citarea în calitate de

pârâți a SC V.P.I. SA și Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice și scoaterea

din cauză a SC F.I. SA, cu obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Publice la plata de despăgubiri echivalente cu valoarea actuală a terenului ce

nu mai poate fi restituit în natură și a construcțiilor demolate ce au existat

pe acesta.

Prin sentința nr. 444

din 20 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă, a fost admisă

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și s-a respins acțiunea formulată de reclamanții G.M. și O.D.M.

ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Totodată,

a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea reclamanților în contradictoriu cu pârâți

SC F.I. SA, SC H.I. SRL, SC V.P. SA, SC V.P.I. SA, R.G. și R.I.A.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin contractul de

vânzare - cumpărare autentificat din 29 decembrie 1999 vânzătorul SC S. SA Pitești

a transmis cumpărătorului SC F.I. SA proprietatea asupra activului său situat

în Municipiul Pitești, strada N. Bălcescu nr. 107 județul Argeș compus din

teren în suprafață de 4347,581 mp și construcții. Prin contractul de vânzare -

cumpărare autentificat din 30 iunie 2000 SC S. SA Pitești a înstrăinat pârâtei SC

H.I. SRL Pitești activul proprietatea sa situat în Pitești strada Nicolae

Bălcescu județul Argeș compus din teren în suprafață de 885,85 mp și construcții.

Totodată, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 06 iulie 2001

SC S. SA Pitești a înstrăinat pârâtei SC F.I. SA un teren în suprafață de

19.300 mp și construcții situat în Pitești, str. N. Bălcescu.

Dreptul de

proprietate asupra imobilelor vândute a fost dobândit de vânzătoare în baza H.G.

nr. 834/1991 potrivit Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate

Asupra Terenurilor eliberat la data de 09 noiembrie 1993 de Ministerul

Agriculturii și Alimentației pentru teren, iar asupra construcțiilor prin

reorganizare, în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea

unităților de stat ca regii autonome și societăți comerciale în temeiul H.G. nr.

1353/1990, anexa 15, de la Întreprinderea de Morărit și Panificație Pitești.

În speță, prin

cererea de chemare în judecată ulterior precizată, reclamanții au solicitat

obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de

despăgubiri echivalente cu valoarea actuală a terenului ce nu mai poate fi

restituit în natură și a construcțiilor demolate ce au existat pe acesta,

temeiul de drept al acțiunii învederat constant de reclamanți fiind art. 480 și

481 C. civ.

Tribunalul a reținut

din înscrisurile depuse la dosar coroborate cu raportul de expertiză topografică

că, deținătorul actul al terenurilor revendicate de reclamanți nu este pârâtul

Statul Român. În analizarea solicitării privind acordarea de despăgubiri

echivalente cu valoarea actuală a terenului ce nu mai poate fi restituit în

natură și a construcțiilor demolate ce au existat pe acesta, tribunalul a avut

în vedere, pe de o parte, dispozițiile art. 480 C. civ., iar, pe de altă parte,

prevederile Legii nr. 10/2001 ca lege specială în materie care instituie măsuri

reparatorii pentru foștii proprietari persoane fizice sau juridice ai imobilelor

preluate de stat, lege care reglementează procedurile de restituire și măsurile

reparatorii prin echivalent. S-a reținut că reclamanții au declanșat procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la data de 08 ianuarie 2003 și care a format obiectul Dosarului nr.

971/109/2003 cerere prin care F.R., V.V.D., O.V.S., G.V.R. au solicitat în

contradictoriu cu pârâta SC F.I. SA, chemata în garanție SC V.P. SA și A.V.A.S.

să se constate că sunt proprietari imobilului teren și construcții situat în Pitești,

B-dul Nicolae Bălcescu compus din 24.000 mp teren și construcții, să fie

obligată pârâta să le respecte dreptul de proprietate asupra acestui imobil ca

efect al disp. art. 46 alin. (3) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 10/2001, de asemenea să se constate că actele de vânzare - cumpărare

autentificate sub nr. x/1999 și nr. y/2001 sunt lovite de nulitate absolută, cu

motivarea - în esență - că imobilul litigios este în proprietatea pârâtei SC

F.I. SA. Prin sentința civilă nr. 224 din 06 noiembrie 2008 Tribunalul Argeș a

constatat perimată acțiunea reclamanților, soluție rămasă definitivă prin

nerecurare.

Tribunalul a reținut că

procedura declanșată de reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost abandonată

de aceștia, iar lipsa de diligentă le este imputabilă exclusiv. În plus,

acțiunea în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare -

cumpărare s-a perimat - sancțiune ce a intervenit tot din culpa reclamantelor -

astfel că singura speranță legitimă a reclamanților este de a obține

contravaloarea imobilului înstrăinat și nu restituirea în natură întrucât nu

beneficiază de o hotărâre judecătorească care să stabilească în favoarea lor dreptul

la restituire în natură.

Prima instanță reține

că, prin cererea de chemare în judecată de față, reclamanții au susținut că

terenul a fost preluat abuziv de stat de la autorii lor, prin confiscare, în

temeiul unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură

politică aplicată în timpul regimului comunist, or, potrivit prevederilor art. 2

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001 astfel de imobile fac obiectul acestui

act normativ și pot fi obținute pentru acestea doar măsuri reparatorii, în

natură sau prin echivalent după caz în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001,

aplicabilitatea legii speciale în materie fiind atrasă de însuși modul în care

reclamanții si-au motivat cererea completatoare.

Cât privește acțiunea

directă îndreptată împotriva Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice

prin care se solicită despăgubiri bănești în temeiul art. 480 C. civ., aceasta

nu a fost primită întrucât ignoră principiul specialia generalibus derogant.

Legea specială este de strictă interpretare și dispozițiile ei derogă de la

dreptul comun, așa încât Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice nu

poate avea calitate procesuală pasivă dacă a fost identificată unitatea

deținătoare a imobilelor la data formulării notificării privind restituirea

acestor. În speța de fată, unitatea deținătoare a bunului revendicat de

reclamanți era cunoscută de aceștia devreme ce prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la 08 ianuarie 2003 au precizat unitatea deținătoare a imobilului

ca fiind SC F.I. SA.

Legea nr. 10/2001 a

reglementat o procedura speciala de restituire în natura, ori în echivalent, a

bunurilor imobile preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Instituirea de către legiuitor a unei proceduri speciale și prealabile

sesizării instanței nu îngrădește accesul liber la justiție al reclamanților,

deoarece dreptul de acces la justiție nu exclude respectarea anumitor proceduri

și condiții prescrise de lege, în conformitate cu art. 126 alin. (2) din

Constituția republicata, potrivit cu care competenta instanțelor judecătorești

și procedura de judecata sunt prevăzute numai prin lege. De aceea tribunalul,

în raport de considerentele arătate și temeiurile legale invocate a apreciat că

Statul român nu are calitate procesuală pasivă în cauză așa încât, pe acest

considerent, a respins acțiunea reclamanților.

Pe fondul cauzei

tribunalul a reținut din actele dosarului că, reclamanții sunt succesorii

numitei V.A.T., căsătorită cu I.A.V., proprietara imobilului reprezentat de

moșia cu numele G.V.R., evidențiată în actul dotal din 30 octombrie 1904

compusă din pădure, casă și toate construcțiile și îmbunătățirile aflate pe

aceasta.

Prin decizia nr. 860

din 05 aprilie 1996 Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare

declarat de procurorul general împotriva sentinței penale nr. 1170 august 1951 a Tribunalului Militar București, secția a I a și deciziei nr. 3511 din 27 februarie 1951 a Curții

Militare de Casație și Justiție privind pe inculpatul V.V.I. a casat hotărârile

atacate și în baza art. 11 pct. 2 lit. e) și art. 10 lit. d) C. pr. penală a dispus

achitarea inculpatului pentru crima de înaltă trădare prevăzută de art. 184,

190 și 191 C. penal anterior, fiind înlăturată măsura confiscării averii

inculpatului.

Din cuprinsul

Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate Asupra Terenurilor din 09

noiembrie 1993 emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației rezultă că în

baza Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991 a fost înființată prin H.G. nr. 1353/1990

societatea comercială cu capital de stat sub denumirea SC S. SA” Pitești cu o suprafață

de teren în proprietate exclusivă de 123.879,38 mp, în care se include

suprafața de 27.496,17 mp teren pentru care reclamanții au formulat acțiunea de

fată.

Prin contractul de

vânzare - cumpărare autentificat din 29 decembrie 1999 vânzătorul SC S. SA Pitești

a transmis cumpărătorului SC F.I. SA proprietatea asupra activului său situat

în Municipiul Pitești, strada N. Bălcescu județul Argeș compus din teren în

suprafață de 4.347,581 mp și construcții, iar prin contractul de vânzare - cumpărare

autentificat din 30 iunie 2000 SC S. SA Pitești a înstrăinat pârâtei SC H.I.

SRL Pitești activul proprietatea sa situat în Pitești strada Nicolae Bălcescu nr.

107 județul Argeș compus din teren în suprafață de 885,85 mp și construcții. Prin

contractul de vânzare cumpărare autentificat din 06 iulie 2001 SC S. SA Pitești

a înstrăinat pârâtei SC F.I. SA un teren intravilan curți, construcții în

suprafață de 19.300 mp situat în Municipiul Pitești, strada Nicolae Bălcescu,

județul Argeș.

La data de 14 februarie

2001 a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, act normativ în raport de care

reclamanții au arătat constant că au formulat notificare și au urmat calea

prevăzută de Legea nr. 10/2001 adresându-se deținătoarei SC S. SA, societate

care în loc să procedeze la înaintarea notificării către deținătorii reali ai

terenului a restituit-o reclamanților. Prin urmare deși reclamanții au optat

pentru dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială care le conferea calitatea

de persoană îndreptățită conform prevederilor art. 2 din lege, deși au avut

exercițiul efectiv al drepturilor recunoscute de lege, aceștia nu au fost

suficient de diligenți în a finaliza procedura începută pe temeiul legii

speciale și nu au atacat în justiție măsura restituirii notificării de către SC

S. SA. De altfel la dosar a fost depusă și sentința civilă nr. 3900 pronunțată

de Judecătoria Pitești în Dosarul nr. 176/280/2004 prin care a fost perimată

acțiunea reclamanților G.M., V.V.D., G.V.R. și O.D.M. împotriva pârâților SC F.I.

SA Pitești, R.I.A., R.G., SC V.P. SA Râmnicu - Vâlcea A.V.A.S. București și SC Ș.S.

SA Râmnicu Vâlcea, acțiune formulată în temeiul art. 480 C. civil, fiind depusă și sentința civilă nr. 224 din 06 noiembrie 2008 a Tribunalului Argeș

pronunțată în Dosarul civil nr. 971/109/2003 prin care s-a constatat perimată

acțiunea reclamanților formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește

pârâta SC V.P.I. S.A București s-a reținut că aceasta a preluat în proprietate

suprafața de 2962 mp teren aflat în patrimoniul SC V.P. SA în urma divizării

acestei societăți, prin cererea de modificare și precizare a acțiunii depusă la

18 februarie 2010 reclamanții solicitând ca judecata să se facă în

contradictoriu și cu această pârâtă.

Prin raportul de

expertiză întocmit în cauză de expertul topometrist au fost identificate și măsurate

suprafețele deținute de societățile pârâte, respectiv SC F.I. SA 23.363 mp, iar

SC H.I. SA 878 mp, existând suprapunere între suprafața de teren revendicată de

reclamanți și cea cumpărată de SC F.I. SA de la SC S.A. SA. În ceea ce privește

pe pârâta SC V.I. SA terenul are suprafața de 3.045 mp. Față de concluziile

raportului de reclamanții au învederat că nu mai au pretenții față de pârâții SC

H.I. SRL, R.I.A. și R.G., SC V.I. SA.

În analiza

comparativă a titlurilor de proprietate exhibate de pârti tribunalul a

constatat că titlul de proprietate al pârâților este preferabil celui deținut

de reclamanți iar susținerile reclamanților privind preferința titlului lor ca

urmare a aplicării dispozițiilor art. 480 C. civ. nu au fost primite întrucât

pe această cale se urmărește valorificarea drepturilor lor eludând dispozițiile

imperative ale Legii nr. 10/2001 cu privire la procedura, condițiile și

modalitatea de restituire. S-a apreciat soluția că se impune în cazul tuturor

imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a

acestei legi, deoarece legiuitorul a reglementat în mod expres condițiile în

care are loc restituirea în natură și, în subsidiar, prin echivalent a

imobilelor preluate abuziv în perioada 1945 - 1989, condiții care sunt diferite

de cele ale acțiunii în revendicare întemeiate pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o

lege specială față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în

revendicare. În raportul dintre o normă specială și una generală, norma

specială urmează a se aplica cu prioritate, sens în care au fost reținute

dispozițiile deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J. pronunțată în soluționarea

recursului în interesul legii.

În speță tribunalul a

avut în vedere că, nici prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și nici jurisprudența Curii Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute pentru

a determina temeinicia acțiunii în revendicare întrucât reclamanții G.M. și O.D.M.

nu justifică existenta unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul 1 pentru

a ridica problema vreunei atingeri aduse acestora care să atragă incidenta

textului din Convenție. În cauză, pârâții, în acest moment beneficiază de

existenta unui bun în sensul autonom stabilit de Curte, decurgând din

împrejurarea că nu au fost contestate pe cale judecătorească contractele de

vânzare - cumpărare prin care aceștia au dobândit în mod valabil proprietatea

asupra bunurilor revendicate, acțiunea formulată sfiind perimată, ceea ce a

consolidat titlul pârâților, aspect ce justifică speranța lor legitimă de a se

bucura de acest bun, în condițiile în care titlul lor de proprietate nu a fost

desființat. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că diminuarea

vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate, iar

persoanele care si-au dobândit cu bună credință bunurile cum este cazul

pârâților nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea

responsabilității statului care a preluat aceste bunuri în trecut.

De aceea tribunalul,

în raport de considerentele arătate și temeiurile legale invocate, reținând

valabilitatea titlului de proprietate al vânzătoarei către pârâți titlu

constând în Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate Asupra

Terenurilor eliberat la data de 09 noiembrie 1993 de Ministerul Agriculturii și

Alimentației și titlurilor de proprietate ale pârâților care nu au fost

contestate de reclamanți și anulate pe cale judecătorească, reținând de

asemenea buna credință a pârâților, în condițiile în care reclamanții nu au

administrat nici-o probă prin care să răstoarne prezumția bunei credințe de

care se bucură pârâții, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu consecința respingerii

acțiunii față de acest pârât.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel reclamanții, criticând hotărârea atacată ca fiind

netemeinică și nelegală.

Prin decizia civilă nr.

89 din

23 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, s-a r

espins, ca nefondat,

apelul declarat de reclamanții G.M. și O.D.M., împotriva sentinței civile nr. 444/2012

din 20 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Argeș în Dosarul nr. 2849/109/2007.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Contrar susținerilor

apelanților, instanța reține că, acțiunea nu a fost respinsă ca inadmisibilă,

ci ca neîntemeiată. Din considerentele sentinței, rezultă că excepția fost

respinsă, cu motivarea că procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu constituie

un fine de neprimire a acțiunii în revendicare, pentru că, potrivit art. 21 din

Constituție orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea

drepturilor libertăților și a intereselor sale legitime și nicio lege nu poate

îngrădi exercitarea acestui drept.

Sub aspectul modului

în care instanța a făcut analiza comparativă a titlurilor de proprietate și a

reținerii bunei credințe în favoarea pârâtei SC Francesca Industries SRL

instanța a apreciat legalitatea soluției pronunțată. Din actele dosarului, reiese

faptul că, anterior formulării acțiuni de față, reclamanții au investit

instanța de judecată, la data de 16 ianuarie 2003 cu o acțiune întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 10/2011 și art. 480 C. civ., solicitând ca, în

contradictoriu cu pârâta SC F.I. SRL să se constate că sunt proprietarii unui

imobil situat în Pitești, B-dul N. Bălcescu, nr. 197, compus din 24.000 mp.

teren, să fie obligată pârâta să le respecte dreptul de proprietate asupra

acestui imobil și să se constate nulitatea actelor de vânzare-cumpărare

autentificate sub nr. X/1999 și nr. Y/2001 ca efect al dispozițiilor art. 46 alin.

(3) și art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr.

3900 din 20 iunie 2008 pronunțată de Judecătoria Pitești s-a constatat perimată

acțiunea în revendicare, iar prin sentința civilă nr. 224 din 06 noiembrie 2008

pronunțată de Tribunalul Argeș s-a constatat perimată și acțiunea formulată în

temeiul Legii nr. 10/2001 privind constatarea nulității celor două contracte de

vânzare. Se reține că, reclamanții au uzat de procedura specială prevăzută de

dispozițiile Legii nr. 10/2001, însă nu au insistat în soluționarea acțiunii

întemeiată pe această dispoziție legală, motiv pentru care acțiunea a fost

perimată.

Cum în concursul

dintre legea specială, în speță Legea nr. 10/2001 și reglementarea de drept

comun, prioritate are legea specială, conform principiului specialia

generalibus derogant, iar reclamanții au uzat de dispozițiile legii speciale,

acțiune perimată pentru lipsa lor de diligență în soluționarea respectivei

cauze, singura speranță legitimă a reclamanților este aceea de a obține contravaloarea

imobilului înstrăinat și nu restituirea în natură. Sunt evocate și dispozițiile

obligatorii cuprinse în Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii.

De altfel, problema

raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același mod

de Înalta Curte de Casație și Justiție și prin Decizia în interesul Legii nr. 53

din 4 iunie 2007, când s-a stabilit că numai persoanele exceptate de la

procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de

voința lor nu au putut să utilizeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 au

deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă

acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință.

Or, apelanții au uzat

de prevederile Legii nr. 10/2001, iar în privința imobilului ce se solicită a

fi restituit s-a avut în vedere că fost cumpărat în anul 1999, respectiv anul

2001 de către intimata SC F.I. SRL. Respectivele contracte de vânzare-cumpărare

nu au fost desființate, producându-și efectele și în prezent, cumpărătorul

fiind de bună credință la data încheierii respectivelor contracte.

S-a avut în vedere

că, indiferent de momentul la care a intervenit vânzarea-cumpărarea, înainte

sau după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cumpărătoarea a fost convinsă

că a contractat cu adevăratul proprietar, din moment ce la data achiziționării

imobilului nu exista nicio cerere de revendicare cu privire la acesta, iar

apelanții nu au dovedit în niciun mod reaua-credință a intimatei. Chiar Legea nr.

10/2001, prin dispoziția cuprinsă în art. 45 alin. (2) prevede că actele

juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de

privatizare, având ca obiect imobile luate fără titlu valabil, considerate

astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, sunt lovite de

nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu

bună-credință. În această situație, s-a reținut a fi preferabil titlul de

proprietate exhibat de intimata-pârâta SC F.I. SRL și nu titlul de proprietate

prezentat de către apelanții-reclamanți.

Cât privește

susținerea potrivit cu care în revendicare nu se analizează buna credință,

aceasta este reală, numai că, în speță, buna credință trebuie analizată în

raporturile dintre reclamanți și SC V.P. SA, care este deținătoarea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul din

litigiu și nu între reclamanți și pârâta SC F.I. SRL, aceasta din urmă deținând

imobilul în baza celor două acte de vânzare cumpărare, necontestate de către

reclamanți și deci neanulate de către instanță.

În cadrul aceleiași

critici reclamanții au invocat că, instanța nu a analizat în mod corect Decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici practica Curții europene

susținere care nu a fost reținută. Instanța de apel a avut în vedere

împrejurarea că, în considerentele deciziei nr. 33/2008, Înalta Curte de

Casație și Justiția a stabilit că „persoanele care, din motive independente de

voința lor, nu au putut să utilizeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001,

în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a

bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credință”. S-a

apreciat că intimata SC F.I. SRL este cumpărător de bună credință, astfel încât

Decizia nr. 33/2008 a fost corect analizată de către tribunal și că reclamanții

au uzat de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește

neconcordanța dintre legea specială și Convenția europeană, se arată că

problema a fost rezolvată de către Î.C.C.J. tot prin decizia nr. 33/2008, în sensul

priorității dispoziției Convenției Europeană a Drepturilor Omului, stabilind

totodată că „această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice”.

Instanța de apel a

avut în vedere jurisprudența C.E.D.O. care a reținut că exigențele art. 1 din

Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturile juridice trebuie

respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului

de bună credință. În condițiile în care există neconcordanțe, între legea

internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul, în

acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o

hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a

păstra imobilul, o speranță legitimă în același sens și dacă acțiunea în

revendicare împotriva terțului dobânditor de bună credință poate fi admisă fără

despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului.

S-a apreciat relevantă

în cauză decizia C.E.D.O. în cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, în

care s-a arătat că legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a

circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au

dobândit bunuri cu bună credință să nu fie puse în situația de a suporta

responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a

confisca cândva aceste bunuri.

Instanța a avut în

vedere că, nici consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi

ignorată, iar dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din

Convenție trebuie interpretat în raport de preeminența dreptului ca element de

patrimoniu comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale

preeminenței dreptului fiind principiul securității raporturilor juridice,

potrivit cu care, o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie discutată

(Cauza Brumărescu împotriva României).

În speță, vânzările

intervenite între SC S. SA și pârâta SC F.I. SRL în baza celor două contracte

de vânzare-cumpărare nu constituie o ingerință în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional la CEDO, dat fiind faptul că la momentul încheierii acestora

reclamanții nu au avut un drept de proprietate actual asupra terenurilor

înstrăinate, care să fi fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă sau printr-o decizie administrativă jurisdicțională, iar titlurile

de proprietate ale pârâtei, respectiv contractele de vânzare-cumpărare sunt

valabile, ceea ce înseamnă că, admiterea acțiunii în revendicare ar echivala cu

privarea pârâtei de un bun în sensul Convenției.

S-a reținut a fi nefondat

și motivul de apel referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Acțiunea în revendicare promovată

este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480 C. civ. și poate fi introdusă

de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar al imobilului. În

cauză, pârâtul Statul român nu este posesorul imobilului revendicat, acesta

fiind deținut de pârâta SC F.I. SRL, iar pe de altă parte, în baza principiului

specialia generalibus derogant, apelanții trebuiau să uzeze de dispozițiile

Legii speciale nr. 10/2001, care derogă de la dreptul comun pentru a obține

despăgubiri, așa încât, s-a apreciat că Statul român nu are calitate procesuală

pasivă.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs

reclamanții G.M. și O.D.M., criticând decizia atacată ca

fiind nelegală și netemeinică pentru motivul de recurs înscris în art. 304 alin.

pct. 9 C. porc. civ. Reclamanții au solicitat admiterea recursului, schimbarea

în tot a sentinței tribunalului ca urmare a admiterii apelului și, în consecință,

admiterea acțiunii în sensul obligării pârâtei SC F.I. SRL să-i lase în deplină

proprietate și liniștită posesie suprafața de 17.509,84 mp. și obligarea Statul

român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să le plătească cu titlu de

despăgubiri suma de 4.871.301,48 lei (1.067.308,23 euro) ce reprezintă

contravaloarea suprafeței de 10.131,77 mp, teren care nu mai poate fi restituit

în natură.

În motivarea cererii

de recurs, recurenții au redat motivele cererii de chemare în judecată, arătând

ulterior că, în mod greșit, instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor

480 C. civ. în sensul comparării titlurilor de proprietate ale părților,

susținând că instanța a efectuat și o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1898

C. civ. referitoare la buna-credință a posesorului.

Recurenții au arătat

că, o analiză comparativă a titlurilor de proprietate realizată în temeiul

dispozițiilor art. 480 C. civ. relevă faptul că, titlul lor este un titlu mai vechi,

neafectat de condiții și cauze de ineficacitate și că nu a fost desființat, măsura

abuzivă a statului comunist de preluare a imobilului fiind înlăturată. Cu

referire la titlul intimatei, susține că acesta provine de la un neproprietar, întrucât

la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, măsura confiscării bunului

său fusese înlăturată. Relevă faptul că, primul act de vânzare-cumpărare nr. X/1999,

a fost încheiat în preajma adoptării Legii nr. 10/2001, iar al doilea contract,

a fost încheiat la 6 iulie 2001, după adoptarea legii care prevedea restituirea

proprietăților naționalizate sau confiscate de regimul comunist. Invocă recurenții

și faptul că deși actele de proprietate ale intimatei SC F.I. SRL nu au fost

anulate, acestea însă nu au aceeași forță juridică cu cel pe care îl dețin.

Argumentează că, în

cadrul acțiunii în revendicare nu poate fi reținută buna-credință, cum greșit a

apreciat instanța de apel. Intimata nu poate susține că a fost un cumpărător de

bună credință, atâta timp cât proprietatea pe care a cumpărat-o putea face

obiectul restituirii în baza Legii nr. 10/2001, ca urmare a notificării pe care

au formulat-o, astfel încât între vânzător și cumpărător s-a realizat o

conivență deplină în scopul scoaterii bunului de sub incidența legii de

restituire.

Recurenții critică decizia

curții de apel prin care se reține împrejurarea că nu au dat dovadă de

diligență în soluționarea cererii de restituire formulată în baza Legii nr. 10/2001.

Arată că, deși instanța de apel face o analiză a numeroaselor demersuri realizate

atât înainte, cât și după apariția Legii nr. 10/2001, ajunge în mod greșit la

concluzia că s-au aflat în pasivitate, când în realitate, nu au avut

posibilitatea să își valorifice drepturile în baza respectivei legi. Semnalează

și practica judiciară din anii 2003-2004, care nu permitea formularea unei acțiuni

în baza Legii nr. 10/2001 pentru obligarea deținătorului să emită o dispoziție

de restituire sau de despăgubiri, practică consolidată abia prin decizia nr. 20/2007

a I.C.C.J.

Hotărârea recurată

este criticată și sub aspectul că, instanța de apel nu a efectuat o analiză

corectă și concordantă cu decizia nr. 33/2008 a I.C.C.J. și practica Curții europene,

atâta timp cât din motive independente de voința lor, nu au putut utiliza

această procedura apreciată a Legii nr. 10/2001 în termenele legale, context în

care apreciază că au deschisă calea acțiunii în revendicare/ retrocedare a

bunului litigios. Arată că instanța de apel nu a sesizat neconcordanța între

legea specială și Convenția europeană, fapt ce determina obligația instanței să

aplice practica europeană în materie care, de-a lungul anilor, a dispus,

retrocedarea proprietăților sau obligarea statului la despăgubiri atunci când

această retrocedare nu a mai fost posibilă.

Susține nelegalitatea

deciziei recurate și sub aspectul reținerii greșite a lipsei calității

procesuale pasive a Statului român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice în cererea de despăgubiri. Recurenții reiau motivarea cererii

modificatoare formulată la data de 18 februarie 2011 prin care au chemat în

judecată Statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice pentru a fi

obligat la plata despăgubirilor echivalente cu valoarea actuală a terenului

litigios care nu mai poate fi restituit în natură, precum și a construcțiilor demolate

ce au existat pe acesta, arătând în justificarea calității procesuale a

Statului român, că deposedarea de proprietate s-a făcut în baza unei hotărâri

judecătorești de confiscare nelegală și abuzivă, Statul român fiind cel care a

transmis unor societăți comerciale dreptul de proprietate asupra terenului.

Consideră că este angajată răspunderea statului pentru plata despăgubirilor în conformitate

cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, aflându-se în imposibilitate

de a urma procedura legii speciale. Arată că, dispozițiile art. 28 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 prevede posibilitatea acționarii statului, prin

Ministerul Finanțelor, pentru obligarea la plata despăgubirilor în echivalentul

proprietății care nu poate face obiectul restituirii. Prin analogie se află în

situația reglementată în acest text întrucât ulterior apariției legii a

constatat că deținătoarea nu mai avea în posesie proprietatea lor, iar noii

proprietari nu aveau calitatea de deținători prevăzută de lege.

Intimata S.C. Francesca

Industries S.R.L. a formulat întâmpinare solicitând respingerea, ca

neîntemeiat, a recursului formulat de reclamanții G.M. și O.D.M. arătând, că instanța

de apel a efectuat compararea titlurilor de proprietate ale părților litigante

potrivit art. 480 C. civ. și că instanța a realizat o aplicare corectă și a

deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J. Susține că, nu se poate reține că titlul

recurenților este mai bine caracterizat deoarece și contractele lor de

vânzare-cumpărare autentificate din 29 decembrie 1999 și din 06 iulie 2001 nu

au fost anulate, acțiunea în constatarea nulității acestora fiind perimată și

că în prezent dreptul recurenților la acțiune s-a prescris. Referitor la

motivul de recurs privind lipsa calității procesuale pasive a Statului roman,

reprezentat prin Ministerul Finanțelor în cererea de despăgubiri, intimata

solicită a fi respins și prin raportare la dispozițiile deciziei nr. 27/2001 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii.

Analizând actele și

lucrările dosarului, raportat la motivele de recurs formulate și dispozițiile

legale de drept intern și reglementările europene, Înalta Curte va constata

recursul ca nefondat având în vedere următoarele considerente:

În dezvoltarea

motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se invocă soluționarea

greșită a acțiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun din

perspectiva analizării comparative greșite a titlurilor de proprietate exhibate

de părțile litigante, dar și a reținerii eronate a necesității utilizării

procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001 față de situația juridică a

imobilului. Recurenții au argumentat și faptul că nu au avut posibilitatea de a

utiliza procedura specială în termenele legale din motive independente de voința

lor, împrejurare în raport cu care s-a susținut că ar avea deschisă calea acțiunii

în revendicare, astfel cum s-a reținut și în decizia nr. 33/2008 a I.C.C.J. pronunțată

în soluționarea recursului în interesul legii.

Examinând hotărârea

atacată din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte va

constata netemeinicia criticilor subsumate motivului de modificare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de apel realizând o corectă aplicare și

interpretare a dispozițiilor legale în materie, în consens cu interpretarea

obligatorie dată prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de

I.C.C.J. și jurisprudența Curții europene.

În speță, prin

cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 09 octombrie 2007, reclamanții

au investit instanța de judecată cu o acțiune în revendicare întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ. arătând că terenul

litigios a aparținut numitei V.V. (V.), imobil care a fost trecut în

proprietatea statului prin confiscare în baza Sentinței penale nr. 1170 din 13

august 1951 a Tribunalului Militar București, ca efect al condamnării soțului

acesteia, V.V.I. Măsura confiscării aplicată prin sentința penală a fost

desființată prin decizia nr. 860 din 5 aprilie 1996 pronunțată de Curtea

Supremă de Justiție, secția penală, care a admis recursul în anulare împotriva

sentinței penale nr. 1170/1951, dispunând (printre altele) achitarea

inculpatului V.V.I. pentru crimă de înaltă trădare în conformitate cu art. 11 pct.

2 lit. a) rap. art. 10 lit. d) C. pen., măsura confiscării averii fiind

înlăturată.

Recurenții au

solicitat aplicarea regulilor clasice ale comparării titlurilor exhibate de părți

conform doctrinei și jurisprudenței în materie, conturată însă anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, potrivit art. 2 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, imobilul litigios face obiectul acestui act

normativ, fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada

de referință a legii speciale. În acest context, în mod corect instanța de apel

a apreciat că imobilul intră sub domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, care

este o lege specială de reparație a căror dispoziții se aplică prioritar în

raport cu dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art. 480 C. civ. invocate de

reclamanți în acțiune. Legea nouă reglementează toate cazurile de preluare

abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră

sub incidența acestui act normativ, indiferent că preluarea s-a făcut cu titlu

valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor

imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegare până la data

intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și 481 C. civ.

Este adevărat că,

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilelor ca

efect al ineficienței actelor de preluare a acestora în stăpânirea statului a

fost guvernată de dreptul comun, respectiv instituția revendicării fondată pe

dispozițiile art. 480 - 481 C. civ.

În prezent însă,

dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde norme speciale

de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă

sesizării instanței, procedură specială care asigură toate garanțiile necesare,

inclusiv accesul la instanță. Ca efect al intrării în vigoare a legii speciale

de reparație în privința imobilelor preluate de stat, acțiunea în revendicare

de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlocuită de legea

specială. Prin urmare, Înalta Curte reține că, instanța de apel, prin decizia

pronunțată, a realizat o corectă aplicare și interpretare a legii la situația

de fapt stabilită în raport de circumstanțele factuale concrete ale speței, în lumina

principiului de drept specialia generalibus derogant, având în vedere că

existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de

regimul anterior, nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în

cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de

apreciere în ceea ce privește politica economică și socială.

Bunul imobil în

litigiu face parte din categoria celor a căror situație juridică este

reglementată de Legea nr. 10/2001, iar cu privire la acesta, reclamanții aveau

obligația de a urma procedura specială instituită de această lege. În cadrul

normativ nou creat nu există posibilitatea pentru recurenți de a opta, în

demersul lor judiciar, între legea specială și dreptul comun, deoarece recunoașterea

unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului evocat, dar și a

deciziei în interesul legii nr. 33/2008 care, în cuprinsul său, a făcut

trimitere la acesta.

În caza de față, reclamanții

nu au efectuat demersurile necesare pentru a parcurge și finaliza procedura

reglementată de prevederile legii speciale de reparație pentru valorificarea

drepturile pe care le pretind asupra imobilului, aceștia, deși beneficiari ai

deciziei penale nr. 860 din 05 aprilie 1996 a Curții Supreme de Justiție, au

solicitat restituirea imobilului sau plata de despăgubiri pentru prima dată prin

prezenta acțiune adresată instanței abia la data de 09 octombrie 2007. În acest

context, Înalta Curte va constata, în circumstanțele particulare ale speței, că

valorificarea acestor drepturi nu poate fi realizată pe calea acțiunii în

revendicare de drept comun.

Soluționarea cauzei

pendinte nu poate ignora Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, instanța

supremă statuând asupra divergențelor de jurisprudență de la acel moment a

stabilit, printre altele, că nu se poate opta între aplicarea Legii nr. 10/2001

și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv a Codului

civil, în cuprinsul deciziei fiind rezolvată și problema neconcordanței dintre

dispozițiile din dreptul intern și dispozițiile convenționale în această

materie. În cuprinsul acestei decizii de îndrumare se reține că existența Legii

nr. 10/2001 nu exclude de plano, în toate situațiile, posibilitatea formulării

unei acțiuni în revendicare. S-a statuat că, în ipoteza în care reclamantul se

prevalează de un „bun actual” în sensul normei europene, acestuia trebuie să i

se asigure accesul la justiție. Instanța supremă a considerat însă necesar a se

analiza în ce măsură, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, legea

internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă

admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate, de asemenea ocrotit ori securității raporturilor juridice.

Prin urmare - contrar

criticilor recurenților - atât timp cât pentru imobilele preluate abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 989 a fost adoptată o lege specială de

reparație care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură

persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de

la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu aceasta, raționament judiciar

urmarea căruia se reține aplicarea corectă a legii la situația de fapt

stabilită, în consens cu respectarea principiului de drept specialia

generalibus derogant.

Totodată trebuie

subliniat că problema raportului dintre legea specială și legea generală, a

fost rezolvată în mod unitar de Înalta Curte de Casație și Justiție și prin

decizia în interesul Legii nr. 53 din 4 iunie 2007, instanța supremă statuând

în mod expres prin această din urmă decizie, că sunt inadmisibile și acțiunile

în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de

persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție

conformă cu regula non bis in idem și cu principiul securității juridice

consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (cauza Brumărescu, 1997).

Așadar, Legea nr. 10/2001

suprimă acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și dreptul la un

proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și

procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor fiind recunoscut pe deplin.

Posibilitatea

reclamanților de a recurge la acțiunea în revendicare a fost analizată și funcție

de măsura în care aceștia se prevalează de „un bun actual” în sensul normei

europene, ipoteză în care acestora trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Ținând cont de

raționamentul judiciar expus în considerentele deciziei obligatorii pronunțate

de instanța supremă, Înalta Curte va constata că instanța de apel a determinat

corect situația juridică a imobilului litigios, examinarea acțiunii în

revendicare fiind realizată prin verificarea (funcție de particularitatea cauzei)

existenței în patrimoniul reclamanților a unui „bun” în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, în raport de titlul exhibat de aceștia.

În contextul efectelor create prin aplicarea normelor speciale în sensul

dezlegării dată cu caracter obligatoriu al deciziei nr. 33/2008, dar și al contextului

actual al jur