ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 555/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față: Prin cererea înregistrată la data de 8 iulie 2008 pe rolul Tribunalului Vâlcea, nr. 2110/90/2008, contestatoarea reclamantă P.I.S. a solicitat, în contradictoriu cu Primăria Orașului Călimănești și orașul Călimănești, anularea Dispozițiilor nr. 276 și 277 din 3 iunie 2008, obligarea intimaților la restituirea în natură a terenului solicitat potrivit Legii nr. 10/2001 și la stabilirea despăgubirilor pentru imobilele construcții, precum și la plata sumei de 200.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru întârzierea efectuării procedurilor de restituire.

Reclamanta a invocat faptul că prin Notificarea nr. 46/2001, formulată în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul teren în suprafață de 619,20 mp situat în Călimănești, punctul "C.D." și pentru construcțiile situate pe acesta, bunuri expropriate de la autorii săi prin Decretul nr. 388/1979, fără plata vreunei despăgubiri. Intimații nu au soluționat notificarea în termen legal, iar prin Sentința civilă nr. 918 din 2 noiembrie 2007, Tribunalul Vâlcea a obligat pe intimatul orașul Călimănești, prin Primar, să emită dispoziție motivată cu privire la imobilele solicitate prin notificări, în timpul executării silite a sentinței, fiind emise dispozițiile contestate prin care a fost respinsă cererea formulată cu motivarea că nu au fost depuse documentele solicitate.

Reclamanta a solicitat și despăgubiri civile motivând că, în cazul imobilelor reglementate de Legea nr. 10/2001, foștii proprietari și-au păstrat această calitate, iar intimații au întârziat în recunoașterea dreptului la măsuri reparatorii. Prin Sentința civilă nr. 733 din 5 octombrie 2010, Tribunalul Vâlcea a admis, în parte, contestația formulată, a anulat Dispozițiile nr. 276 din 3 iunie 2008 și 277 din 3 iunie 2008, dispunând restituirea în natură a terenului în suprafață de 169,14 mp, situat în Călimănești, județul Vâlcea, și a constatat că reclamanta este îndreptățită să primească despăgubiri constând în valoarea construcțiilor demolate și a terenului de 450,06 mp, ce nu poate fi restituit în natură, iar pârâții au fost obligați să soluționeze Notificările nr. 176/2001 și 46/2001, în sensul dispozițiilor sentinței, precum și la plata sumei de 9.900 RON, cu titlu de despăgubiri civile și 2.006,80 RON, cheltuieli de judecată către reclamantă.

Instanța de fond, în raport de prevederile art. 1 și 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, a reținut calitatea de persoană îndreptățită motivat de faptul că părinții reclamantei au dobândit, în temeiul Contractului de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1966, un teren în suprafață de 619,20 mp, precum și construcțiile situate pe acesta, iar în temeiul Decretului nr. 388/1979, a fost expropriată de la reclamantă o suprafață de 306 mp teren și construcțiile situate pe acesta, demolate ulterior, în cursul anului 1980, pentru construirea unei centrale termice.

În urma expertizelor efectuate în cauză, a rezultat că terenul expropriat are în realitate 450,06 mp, rămânând o diferență între cele două suprafețe de 169,14 mp ce poate fi restituită în natură, iar pentru diferența de teren expropriat, afectată de centrala termică și construcțiile ce au fost demolate, urmează a fi acordate despăgubiri prin echivalent, în baza prevederilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, pe calea reglementată de Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Tribunalul a apreciat ca fiind întemeiat capătul de cerere privind obligarea intimaților la plata despăgubirilor civile față de împrejurarea că, deși prin Sentința civilă nr. 918 din 2 noiembrie 2007, intimatul Orașul Călimănești a fost obligat să emită dispoziție motivată pentru imobilele din notificările formulate de contestatoare, a îndeplinit această obligație abia în 3 iunie 2008. Împotriva hotărârii instanței de fond au declarat apel reclamanta P.I.S.

și pârâții Primăria Orașului Călimănești, Orașul Călimănești și Primarul Orașului Călimănești. Prin apelul declarat împotriva sentinței pronunțate de instanța de fond, reclamanta a solicitat schimbarea hotărârii pronunțate conform mijloacelor de apărare și dovezilor invocate în primă instanță. Intimații au criticat hotărârea pronunțată de instanța de fond deoarece contestatoarea a fost în culpă pentru că nu a depus actele necesare pentru dovedirea dreptului de proprietate cu ocazia formulării notificării, și nici pe parcurs.

Pârâții au mai invocat faptul că s-a dispus greșit restituirea în natură a suprafeței de 169,14 mp și s-au acordat despăgubiri pentru suprafața de 450 mp, deoarece autorii reclamantei au înstrăinat suprafața de 250 mp din acest teren, în baza unui înscris sub semnătură privată, vânzarea fiind constatată prin Sentința civilă nr. 822/1998 pronunțată de către Judecătoria Brezoi, iar în anul 2002, reclamanta a vândut încă 51,21 mp, teren ce face parte integrantă din aceeași suprafață de 619 mp, după cum reiese din Sentința civilă nr. 744/2001 pronunțată de către Judecătoria Brezoi în Dosarul nr. 1824/2000. Prin Decizia civilă nr. 104 din data de 25 iunie 2013, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâte, a modificat sentința în sensul că a stabilit îndreptățirea reclamantei la despăgubiri în condițiile legii pentru construcțiile demolate și suprafața de teren de 317,99 mp teren expropriat și a respins apelul declarat de reclamantă.

Curtea de apel a reținut faptul că, în urma raportului de expertiză întocmit în faza apelului a rezultat că, din suprafața totală de 619,20 mp, deținută de autorii reclamantei, suprafața de 317,99 mp a fost expropriată prin Decretul nr. 388/1979 și este ocupată în prezent cu o platforma betonată, centrală termică, post trafo rețea canalizare, iar suprafața de teren de 301,21 mp a fost înstrăinată de autorii reclamantei și de reclamantă, așa cum rezultă din Sentința civilă nr. 822/1998, pentru suprafața de 250 mp, și respectiv din Contractul de vânzare-cumpărare nr. AA/2002, pentru suprafața de 51,21 mp. Față de faptul că terenul expropriat este ocupat în întregime, curtea de apel a concluzionat că pot fi acordate despăgubiri prin echivalent numai pentru suprafața de 317,99 mp, pentru care reclamanta a justificat dreptul de proprietate, precum și pentru construcțiile demolate.

Prin recursul declarat la data de 24 iulie 2013 și întemeiat de prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., reclamanta P.I.S. a criticat hotărârea instanței de apel, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru încălcarea dispozițiilor art. 248 și urm. C. proc. civ. Reclamanta motivează că la data de 3 ianuarie 2011, instanța de apel a suspendat judecata apelului în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., pentru lipsa părților. Ulterior, la data de 5 ianuarie 2012, reclamanta a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei și a solicitat a se constata perimarea apelului, cerere pe care a reiterat-o la data de 15 februarie 2012 și asupra căreia instanța de apel nu s-a pronunțat.

Prin Încheierea din data de 20 februarie 2013 Curtea de Apel Pitești a respins cererea de perimare fără nicio motivare și a dispus continuarea judecății încălcând astfel prevederile art. 248 C. proc. civ. În cauză erau aplicabile prevederile art. 248 C. proc. civ. deoarece cauza a rămas în nelucrare mai mult de un an din culpa părții. Totodată, urmare a nemotivării încheierii prin care a fost respinsă cererea de perimare, partea se află în imposibilitatea de a formula critici la considerentele hotărârii instanței de apel. Prin al doilea de recurs subsumat prevederilor art 304 pct. 7 C. proc.

civ., recurenta critică hotărârea primei instanțe pe motivul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind obligarea intimaților la plata unor despăgubiri civile datorate pentru întârzierea îndeplinirii obligațiilor stabilite prin Sentința civilă nr. 918 din 2 noiembrie 2007 și nici nu a motivat hotărârea cu privire la acest aspect, în cuprinsul hotărârii nefiind exprimate considerentele ce l-au determinat pe judecător să adopte soluțiile dispuse în cauză. Recursul declarat este fondat, Înalta Curte urmând să îl admită pentru următoarele considerente: Prin primul motiv de recurs, îndreptat împotriva Încheierii pronunțate la data de 20 ianuarie 2012, recurată în temeiul dispozițiilor art. 282 alin. (2) C. proc.

civ., coroborat cu art. 316 C. proc. civ., recurenta critică hotărârea instanței de apel pentru încălcarea prevederilor art. 248 C. proc. civ., potrivit cărora: "Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an". Înalta Curte reține faptul că judecata apelului declarat de reclamanta P.I.S. și pârâții Primăria Orașului Călimănești, orașul Călimănești și Primarul Orașului Călimănești împotriva Sentinței civile nr. 733 din 5 octombrie 2010 a Tribunalului Vâlcea a fost suspendată prin Încheierea din data de 3 ianuarie 2011, în temeiul prevederilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., urmare a faptului că niciuna dintre părți nu a fost prezentă la judecata apelului. La data de 5 ianuarie 2012, apelanta-reclamantă P.I.S. a formulat, prin poștă, cerere de redeschidere a judecății, în temeiul prevederilor art. 245 C. proc. civ., solicitând stabilirea unui termen și citarea părților în acest sens. Ulterior, prin cererea formulată la data de 15 februarie 2012, prin poștă, reclamanta P.I.S. a invocat excepția perimării apelului civil formulat de pârâții Orașul Călimănești și Primarul Orașului Călimănești, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și 252 alin. (1) C. proc. civ.

Prin Încheierea din data de 20 februarie 2012, instanța de apel Curtea de Apel Pitești a respins excepția perimării apelului declarat de pârâții Primăria Orașului Călimănești, Orașul Călimănești și Primarul Orașului Călimănești, cu motivarea că cererea de repunere pe rol a fost formulată în termen și a procedat la continuarea judecății apelului, finalizată prin Decizia civilă recurată, nr. 104 din data de 25 iunie 2013. Înalta Curte constată faptul că în mod nelegal instanța de apel a dezlegat, prin Încheierea din data de 20 februarie 2012, în sensul respingerii excepției perimării apelului. Față de prevederile art. 101 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reține că, în speță, termenul de un an prevăzut de dispozițiile art. 248 C. proc.

civ., începe să curgă la data de 3 ianuarie 2011 și se împlinește la data de 3 ianuarie 2012. Or, în cauză reclamanta a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei la data de 5 ianuarie 2012, motiv pentru care Înalta Curte constată că judecata, în faza apelului, a rămas în nelucrare mai mult de un an. Totodată, cererea de repunere pe rol, formulată la data de 5 ianuarie 2012, nu poate avea efectul de întrerupere a cursului perimării, în sensul art. 249 C. proc. civ. deoarece a fost făcută după expirarea termenului de un an, prevăzut de art. 248 C. proc. civ., iar în cauză nu a intervenit nicio altă cauză de suspendare sau întrerupere a cursului termenului de perimare, în sensul prevederilor art. 249 și art. 250 C. proc.

civ. Înalta Curte mai reține faptul că excepția de perimare este dirimantă, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află, și este absolută, întrucât este reglementată prin norme imperative, fiind prevăzută în interesul părților, dar și în interesul unei bune administrări a actului de justiție. Pentru a interveni însă perimarea este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părții, existând în acest sens o prezumție simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de timp reglementat de lege. În speță, de la data pronunțării deciziei civile prin care a fost soluționată cauza a cărei existență a determinat suspendarea judecății prezentului recurs, respectiv 3 ianuarie 2011, și până la data repunerii pe rol, și anume 5 ianuarie 2012, a trecut mai mult de un an, interval de timp în care niciuna din părți nu a întrerupt cursul perimării, lăsând în nelucrare pricina.

Văzând această situație și având în vedere faptul că instituția perimării intervine de drept, fund reglementată prin norme imperative, de ordine publică, de la care părțile nu pot deroga, Înalta Curte constată faptul că în cauză a intervenit perimarea judecății ambelor cereri de apel formulate, iar nu numai a cererii de apel formulate de pârâți. Reținând și culpa părții reclamante în legătură cu lăsarea în nelucrare a judecății cauzei în faza apelului, ce a dus la perimarea judecății ambelor apeluri declarate în cauză, Înalta Curte va respinge cererea de acordare de cheltuieli de judecată în sumă de 500 RON, formulată de recurenta-reclamantă. Față de motivul de recurs apreciat ca fiind fondat nu se mai impune analiza celorlalte critici invocate în cadrul recursului.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va modifica hotărârea pronunțată de instanța de apel în sensul constatării perimării cererilor de apel formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta P.I.S. împotriva Deciziei nr. 104 din data de 25 iunie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă. Modifică decizia, în sensul că: Constată perimate cererile de apel formulate de reclamanta P.I.S. și de pârâții Primăria Orașului Călimănești, Primarul Orașului Călimănești și Orașul Călimănești, prin Primar, împotriva Sentinței nr. 733 din data de 5 octombrie 2010 a Tribunalului Vâlcea, secția civilă. Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta-reclamantă, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 februarie 2014. Procesat de GGC - AZ