ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2640/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2640/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 11 septembrie

2012, sub nr. 7290/90/2012, reclamantul U.I. a chemat în judecată pe pârâții

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Râmnicu Vâlcea

prin Primar, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligați pârâții

să-i retrocedeze suprafața de 165,5 mp, situată în Municipiul Râmnicu Vâlcea,

str. M.T. nr. 2, 3.

Prin sentința nr. 1325 din 24

octombrie 2013 a Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, s-a admis cererea

formulată de reclamantul U.I. și s-a dispus retrocedarea către acesta a

terenului în suprafață de 137 mp, compus din S1+S2+S3, astfel cum a fost

identificat cu culoare galbenă, albastră și portocalie în anexa nr. 5A  la

completarea raportului de expertiză întocmit în cauză de expert S.G. Au fost

obligați pârâții să plătească reclamantului suma de 1.620 RON, cheltuieli de

judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că, în baza Decretului nr. 104/1989 (poziția XX) s-a dispus

exproprierea, în vederea construirii unui cartier de locuințe, a unui teren în

suprafață de 495 mp (suprafața măsurată de expert fiind de 496,50 mp) și a

casei de locuit edificată pe acesta, bunuri ce au aparținut autorilor

reclamantului, U.I. și A., ca persoane expropriate figurând reclamantul și sora

acestuia, P.M. (în prezent decedată).

Prin dispoziția nr. 2607 din 6 mai

2005 emisă de Primarul municipiului Râmnicu Vâlcea, reclamantul a fost

despăgubit numai pentru suprafața de 331 mp, nu și pentru diferența de 165,5 mp

ce făcea parte din proprietatea familiei U.

Potrivit concluziilor raportului de

expertiză întocmit în cauză, din totalul suprafeței ce a aparținut familiei

reclamantului este liberă și neocupată de construcția blocului AA (fiind în

afara limitei cadastrale a acestuia) o suprafață de 137 mp, ce se compune din

ȘI (116 mp)+S2 (6 mp)+S3 (15 mp). Expertul, în lucrarea sa, a mai precizat că

în suprafața de 137 mp nu este inclus terenul aferent trotuarului de gardă al

blocului.

Cu privire ia terenul găsit de expert

ca fiind liber, reclamantul a susținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 35

din Legea nr. 33/1994, întrucât acesta nu a fost folosit potrivit scopului

pentru care a fost expropriat. Contrar acestei susțineri, pârâtul Municipiul

Râmnicu Vâlcea a afirmat că terenul este ocupat de o parcare publică betonată,

amenajată pentru locuitorii blocurilor din zonă.

Tribunalul a arătat că apărarea

pârâtului nu poate fi reținută de instanță, întrucât acesta nu a făcut dovada

(deși i s-a pus în vedere în repetate rânduri - a se vedea încheierile din 13

iunie 2013, 10 octombrie 2013) nici a momentului la care s-a dat terenului în

litigiu destinația de parcare aferentă blocurilor de locuit, nici a momentului

amenajării așa-zisei parcări și nici a faptului că aceasta ar fi autorizată.

Totodată, s-a reținut că pârâtul nu a tăcut dovada că aceasta a fost prevăzută

în proiectul privind construirea „ansamblului de locuințe M.E." sau că se

află pe lista mijloacelor fixe din evidența municipiului Râmnicu Vâlcea.

În

consecință, neprobându-se că terenul în litigiu este

afectat unei amenajări de utilitate publică astfel cum este aceasta definită în

textul art. 10 pct. 3 din H.G. nr. 250/2007 și că scopul pentru care a fost

realizată exproprierea întregului imobil ar fi fost atins, tribunalul a

constatat că nu există niciun impediment pentru restituirea în natură a

terenului (chiar și în ipoteza apartenenței acestuia la domeniul public al

unității administrativ-teritoriale), cu atât mai mult cu cât solicitarea de

restituire vizează vechiul amplasament.

Prin decizia nr. 40 din 17 februarie

2014 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, s-au admis apelurile declarate

de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFRP Craiova - prin

Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea și de către Municipiul

Râmnicu Vâlcea, prin primar și a fost schimbată sentința primei instanțe, în

sensul că s-a respins acțiunea față de Statul Român ca fiind formulată

împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă, precum și în sensul că

a fost schimbată soluția de restituire în natură a suprafeței de 137 m.p.,

pentru care s-a constatat dreptul la despăgubiri în favoarea reclamantului. A

fost menținută în rest sentința.

În

considerentele acestei hotărâri, instanța de apel a reținut

că Statul Român și Municipiul Râmnicu Vâlcea au criticat soluția primei

instanțe pentru aprecierea greșită asupra regimului juridic la care este suspus

imobilul, în sensul că acesta nu este reglementat de Legea nr. 33/1994,

deoarece actul normativ nu poate să retroactiveze față de o situație juridică

creată prin Decretul de expropriere nr. 104/1989.

Cu privire la acest imobil,

reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, asupra căreia,

prin Dispoziția nr. 2607 din 06 mai 2005, Primarul Municipiului Rm. Vâlcea a

dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de 331

mp, ținându-se cont de diferența de sumă primită cu titlu de despăgubiri, ca

urmare a exproprierii.

Suprafața de 165,5 mp, potrivit

pretențiilor reclamantului, a făcut parte din suprafața expropriată, fiind

supusă aceluiași regim juridic asupra căruia instanța de fond a făcut o

apreciere greșită atunci când a analizat cauza în raport de dispozițiile art.

35 din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauze de utilitate

publică.

Potrivit art. 15 alin. (2) din

Constituția României, legea civilă își produce efecte în timp de la data

intrării sale în vigoare. Aplicându-se dispozițiile Legii nr. 33/1994 unei

situații juridice ce s-a creat prin Decretul nr. 104/1989 cu privire ia

imobilul în cauză, instanța de fond a nesocotit principiul neretroactivității

legii și nu a analizat regimul juridic în raport de actul normativ aplicabil,

respectiv în raport de Legea nr. 10/2001, în baza rolului său activ, având posibilitatea

să întemeieze în drept corect cererea de chemare în judecată, cu respectarea

principiului contradictorialității, chiar dacă reclamantul a indicat greșit

temeiul juridic pe care și-a întemeiat pretențiile sale.

Astfel, instanța de apel a reținut că,

în raport de Legea nr. 10/2001, care reglementează regimul juridic al

imobilului, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, fiindcă nu este

unitate deținătoare a suprafeței de teren, care să-i impună obligația de

soluționare a cererii privind restituirea, respectiv să-i justifice

legitimitatea procesuală.

Unitatea deținătoare a imobilului este

Municipiul Râmnicu Vâlcea, care a soluționat notificarea privind o parte din

terenul preluat din patrimoniul reclamantului, prin Decretul de expropriere.

Referitor la critica formulată de

apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea privind soluția primei

instanțe de restituire a terenului în natură, pentru motivul că este afectat de

lucrări subterane de utilitate publică și este amenajat ca o parcare asfaltată,

curtea de apel a reținut că, potrivit art. ll alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

terenurile rămase libere după expropriere se restituie foștilor proprietari în

natură, dacă nu sunt ocupate de construcții noi autorizate, nu sunt afectate de

servituti legale sau alte amenajări de utilitate publică, ipoteză în care

măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent.

Prin normele metodologice de aplicare

a Legii nr. 10/2001 a fost explicată sintagma de amenajări de utilitate publică

în sensul că aceasta are în vedere suprafețele de teren afectate de utilități

publice, respectiv amenajări destinate să deservească nevoilor comunității.

În consecință, instanța de apel a

reținut că suprafața de 137 mp a fost identificată de către expertul numit în

cauză ca fiind una amenajată ca parcare asfaltată de natură să deservească

nevoile persoanelor care locuiesc în blocurile de locuințe edificate pe o parte

din terenul expropriat și că această utilitate publică care afectează suprafața

de teren reprezintă un impediment de restituire a imobilului în natură, singura

posibilitate reprezentând-o măsurile reparatorii în echivalent.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termenul legal, pârâtul Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin primar,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

recurentul a arătat că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic

dedus judecății, întrucât reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, a

solicitat expres doar restituirea în natură a terenului în litigiu, în temeiul

dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, nu și acordarea de despăgubiri, în

temeiul Legii nr. 10/2001.

De asemenea, recurentul a apreciat că

instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, prin aceea că, în mod

greșit a acordat măsuri reparatorii în echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001,

deși această solicitare nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată.

Recurentul a criticat decizia și

pentru că instanța nu a avut în vedere că reclamantul, pentru reconstituirea

dreptului său de proprietate, a înțeles să urmeze procedura reglementată de

Legea nr. 10/2001, în acest sens fiind emisă dispoziția nr. 2607 din 06 mai 2005,

aflată la dosarul cauzei, prin care au fost acordate măsuri reparatorii constând

în titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, pentru

imobilul - casă și teren în suprafață de 331 mp.

Mai mult, Comisia internă de analiză a

notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001 a propus, înainte de emiterea dispoziției

menționate, să acorde reclamantului titluri de valoare nominală folosite exclusiv

în procesul de privatizare, în limita sumei de 61.484,85 RON, conform opțiunii acestuia

și dispozițiilor legale de la acea dată, opțiune în lipsa căreia dispoziția nu putea

fi emisă,

Prin urmare, în situația în care reclamantul

era nemulțumit de măsurile dispuse prin acest act administrativ, avea posibilitatea

să îl

atace în termen de 30

de zile de la comunicare. Or, neexistând o contestație, se presupune că a fost de

acord cu măsurile reparatorii propuse a i se acorda, în speță măsuri reparatorii

pentru terenul în suprafață de 333 mp.

Recurentul a arătat că instanța a fost

învestită în prezenta cauză eu o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994

și, în consecință, nu putea să acorde despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001.

Examinând decizia recurată în limita criticilor

formulate, ce permit încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța

constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit situației de fapt stabilite de

instanțele anterioare, imobilul în litigiu a fost expropriat în baza Decretului

nr. 104 din 20 aprilie 1989.

Prin Legea nr. 10/2001 s-a reglementat

situația juridică a imobilelor preluate de stat în perioada 06 martie 1945 - 22

decembrie 1989, inclusiv a celor expropriate, și s-a statuat care sunt condițiile

în care aceste imobile pot fi retrocedate foștilor proprietari sau moștenitorilor

acestora, ori, în cazul imposibilității restituirii, care sunt măsurile reparatorii

care pot fi acordate (art. 11), precum și procedura judiciară în cadrul căreia poate

fi obținută restituirea sau despăgubirea.

Cu alte cuvinte, prin Legea nr. 10/2001

s-a reglementat o procedură de reparație, de imediată aplicare, în folosul tuturor

categoriilor de proprietari care au fost deposedați de stat în mod abuziv de bunuri

imobile, inclusiv prin expropriere, în perioada de referință.

În c

e privește corelarea acestui act normativ cu alte legi speciale

care au, de asemenea, în sfera lor de aplicare imobile expropriate (Legea nr. 33/1994,

art. 35) din interpretarea dispozițiilor art. 11 alin. (1)-(8) din lege, atât în

varianta anterioară cât și în varianta ulterioară republicării, rezultă că legiuitorul

a vizat prin acest act normativ inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație

juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării lui în vigoare.

Astfel, textul invocat reglementează posibilitatea

acordării măsurilor reparatorii, în toate formele exproprierii (cu sau fără titlu,

cu sau fără acordarea despăgubirilor) și pentru toate situațiile generate de această

modalitate de preluare.

Ca atare, concluzia ce se impune este că,

după apariția Legii nr. 10/2001, singura cale pentru obținerea restituirii imobilelor

preluate

În

perioada de referință a legii este cea prevăzută prin dispozițiile

art. 21 și urm. din acest act normativ, rațiunea - ce se înscrie în logica evenimentelor

istorice și reglementărilor de după decembrie 1989 - fiind soluționarea cu sporită

celeritate a cererilor vizând restituirea proprietăților preluate abuziv - cu sau

fără titlu - sau acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, a reparațiilor

cuvenite,

Intervenind așadar, un act normativ cu

caracter special, în valorificarea dreptului său, partea nu are opțiunea între norma

specială și cea cu caracter general, ci este obligată să se supună prescripțiilor

legii speciale - ceea ce în speță, presupunea declanșarea procedurii prealabile

prin transmiterea notificării înăuntrul unui anumit termen pentru ca, în măsura

în care nu se obținea satisfacerea pretențiilor în această fază, să se poată trece

la procedura judiciară, prin sesizarea instanței.

De altfel, prin decizia în interesul Legii

nr. LHI(53)/2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a

statuat că, suprimând acțiunea dreptului comun al revendicării, Legea nr. 10/2001

nu suprimă și „accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează

sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor" și

că „din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001 având caracter special, care

reglementează toate situațiile ce privesc restituirea în natură sau prin echivalent

în cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se

impune ca dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase Iară

aplicare în cazul acțiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001".

În

acest sens, se constată că reclamantul din prezenta cauză

a formulat în anul 2001 notificare în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, prin

care a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul - casă și teren aferent în suprafață

de 495 mp, iar prin Dispoziția nr. 2607 din 06 mai 2005 s-a dispus acordarea de

măsuri reparatorii în echivalent constând în titluri de valoare nominală folosite

exclusiv în procesul de privatizare, pentru terenul în suprafață de 331 mp și pentru

construcția demolată.

Dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001

nu a fost contestată, deși reclamantul avea această posibilitate legală. Așadar,

reclamantul trebuia să urmeze procedura legii speciale, așa cum, de altfel, s-a

și întâmplat, iar faptul că nu a uzat de calea legală a contestației reglementată

de Legea nr. 10/2001, nu îi dă dreptul acestuia de a obține ulterior diferența de

teren prin exercitarea acțiunii ce face obiectul prezentei cauze, având în vedere

regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice.

Prin urmare, în mod greșit instanța de

apel a constatat dreptul la despăgubiri în favoarea reclamantului pentru suprafața

de 137 mp, atâta timp cât în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 35 din Legea

nr. 33/1994.

De vreme ce reclamantul a uzat de procedura

instituită de Legea nr. 10/2001 și a notificat unitatea deținătoare cu privire la

întreaga suprafață de teren, însă nu a obținut măsuri reparatorii decât pentru o

parte din terenul solicitat și nu a contestat dispoziția emisă în temeiul legii

speciale, acesta nu are deschisă și acțiunea de față, întrucât situația juridică

a terenului în litigiu nu cade sub incidența art. 35 din Legea nr. 33/1994, așa

cum greșit s-a reținut de către instanțele anterioare.

Având în vedere considerentele expuse,

în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., urmează a fi admis

recursul declarat, cu consecința modificării în parte a deciziei recurate în sensul

ca, urmare a admiterii apelurilor declarate în cauză, va fi schimbă în tot sentința

primei instanțe și se va respinge acțiunea, ca nefondată. Se vor menține dispozițiile

deciziei privind soluția de admitere a apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Vâlcea, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de DGFRP Craiova - prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea și de

către Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin primar, precum și dispozițiile referitoare

la respingerea acțiunii față de Statul Român ca fiind formulată împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul

Râmnicu Vâlcea, prin primar împotriva deciziei nr. 40 din 17 februarie 2014 a Curții

de Apel Pitești, secția I civilă.

Modifică în parte decizia recurată, în

sensul că, urmare a admiterii apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Vâlcea și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de DGFRP Craiova - prin Administrația Județeană a

Finanțelor Publice Vâlcea, schimbă în tot sentința nr. 1325

din 24 octombrie 2013 a Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, și respinge acțiunea

formulată de reclamantul U.I., ca nefondată.

Menține dispozițiile deciziei privind soluția

de admitere a apelurilor, precum și dispozițiile referitoare la respingerea acțiunii

față de Statul Român ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 9

octombrie 2014.