ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2640/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 11 septembrie 2012, sub nr. 7290/90/2012, reclamantul U.I. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Râmnicu Vâlcea prin Primar, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să fie obligați pârâții să-i retrocedeze suprafața de 165,5 mp, situată în Municipiul Râmnicu Vâlcea, str. M.T. nr. 2, 3. Prin sentința nr. 1325 din 24 octombrie 2013 a Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, s-a admis cererea formulată de reclamantul U.I. și s-a dispus retrocedarea către acesta a terenului în suprafață de 137 mp, compus din S1+S2+S3, astfel cum a fost identificat cu culoare galbenă, albastră și portocalie în anexa nr. 5A la completarea raportului de expertiză întocmit în cauză de expert S.G.

Au fost obligați pârâții să plătească reclamantului suma de 1.620 RON, cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, în baza Decretului nr. 104/1989 (poziția XX) s-a dispus exproprierea, în vederea construirii unui cartier de locuințe, a unui teren în suprafață de 495 mp (suprafața măsurată de expert fiind de 496,50 mp) și a casei de locuit edificată pe acesta, bunuri ce au aparținut autorilor reclamantului, U.I. și A., ca persoane expropriate figurând reclamantul și sora acestuia, P.M. (în prezent decedată).

Prin dispoziția nr. 2607 din 6 mai 2005 emisă de Primarul municipiului Râmnicu Vâlcea, reclamantul a fost despăgubit numai pentru suprafața de 331 mp, nu și pentru diferența de 165,5 mp ce făcea parte din proprietatea familiei U. Potrivit concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, din totalul suprafeței ce a aparținut familiei reclamantului este liberă și neocupată de construcția blocului AA (fiind în afara limitei cadastrale a acestuia) o suprafață de 137 mp, ce se compune din ȘI (116 mp)+S2 (6 mp)+S3 (15 mp). Expertul, în lucrarea sa, a mai precizat că în suprafața de 137 mp nu este inclus terenul aferent trotuarului de gardă al blocului. Cu privire ia terenul găsit de expert ca fiind liber, reclamantul a susținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, întrucât acesta nu a fost folosit potrivit scopului pentru care a fost expropriat.

Contrar acestei susțineri, pârâtul Municipiul Râmnicu Vâlcea a afirmat că terenul este ocupat de o parcare publică betonată, amenajată pentru locuitorii blocurilor din zonă. Tribunalul a arătat că apărarea pârâtului nu poate fi reținută de instanță, întrucât acesta nu a făcut dovada (deși i s-a pus în vedere în repetate rânduri - a se vedea încheierile din 13 iunie 2013, 10 octombrie 2013) nici a momentului la care s-a dat terenului în litigiu destinația de parcare aferentă blocurilor de locuit, nici a momentului amenajării așa-zisei parcări și nici a faptului că aceasta ar fi autorizată. Totodată, s-a reținut că pârâtul nu a tăcut dovada că aceasta a fost prevăzută în proiectul privind construirea „ansamblului de locuințe M.E." sau că se află pe lista mijloacelor fixe din evidența municipiului Râmnicu Vâlcea.

În consecință, neprobându-se că terenul în litigiu este afectat unei amenajări de utilitate publică astfel cum este aceasta definită în textul art. 10 pct. 3 din H.G. nr. 250/2007 și că scopul pentru care a fost realizată exproprierea întregului imobil ar fi fost atins, tribunalul a constatat că nu există niciun impediment pentru restituirea în natură a terenului (chiar și în ipoteza apartenenței acestuia la domeniul public al unității administrativ-teritoriale), cu atât mai mult cu cât solicitarea de restituire vizează vechiul amplasament.

Prin decizia nr. 40 din 17 februarie 2014 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFRP Craiova - prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea și de către Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin primar și a fost schimbată sentința primei instanțe, în sensul că s-a respins acțiunea față de Statul Român ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă, precum și în sensul că a fost schimbată soluția de restituire în natură a suprafeței de 137 m.p., pentru care s-a constatat dreptul la despăgubiri în favoarea reclamantului.

A fost menținută în rest sentința. În considerentele acestei hotărâri, instanța de apel a reținut că Statul Român și Municipiul Râmnicu Vâlcea au criticat soluția primei instanțe pentru aprecierea greșită asupra regimului juridic la care este suspus imobilul, în sensul că acesta nu este reglementat de Legea nr. 33/1994, deoarece actul normativ nu poate să retroactiveze față de o situație juridică creată prin Decretul de expropriere nr. 104/1989. Cu privire la acest imobil, reclamantul a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, asupra căreia, prin Dispoziția nr. 2607 din 06 mai 2005, Primarul Municipiului Rm. Vâlcea a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafața de 331 mp, ținându-se cont de diferența de sumă primită cu titlu de despăgubiri, ca urmare a exproprierii.

Suprafața de 165,5 mp, potrivit pretențiilor reclamantului, a făcut parte din suprafața expropriată, fiind supusă aceluiași regim juridic asupra căruia instanța de fond a făcut o apreciere greșită atunci când a analizat cauza în raport de dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică. Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituția României, legea civilă își produce efecte în timp de la data intrării sale în vigoare.

Aplicându-se dispozițiile Legii nr. 33/1994 unei situații juridice ce s-a creat prin Decretul nr. 104/1989 cu privire ia imobilul în cauză, instanța de fond a nesocotit principiul neretroactivității legii și nu a analizat regimul juridic în raport de actul normativ aplicabil, respectiv în raport de Legea nr. 10/2001, în baza rolului său activ, având posibilitatea să întemeieze în drept corect cererea de chemare în judecată, cu respectarea principiului contradictorialității, chiar dacă reclamantul a indicat greșit temeiul juridic pe care și-a întemeiat pretențiile sale. Astfel, instanța de apel a reținut că, în raport de Legea nr. 10/2001, care reglementează regimul juridic al imobilului, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, fiindcă nu este unitate deținătoare a suprafeței de teren, care să-i impună obligația de soluționare a cererii privind restituirea, respectiv să-i justifice legitimitatea procesuală.

Unitatea deținătoare a imobilului este Municipiul Râmnicu Vâlcea, care a soluționat notificarea privind o parte din terenul preluat din patrimoniul reclamantului, prin Decretul de expropriere. Referitor la critica formulată de apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea privind soluția primei instanțe de restituire a terenului în natură, pentru motivul că este afectat de lucrări subterane de utilitate publică și este amenajat ca o parcare asfaltată, curtea de apel a reținut că, potrivit art. ll alin. (2) din Legea nr. 10/2001, terenurile rămase libere după expropriere se restituie foștilor proprietari în natură, dacă nu sunt ocupate de construcții noi autorizate, nu sunt afectate de servituti legale sau alte amenajări de utilitate publică, ipoteză în care măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent.

Prin normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 a fost explicată sintagma de amenajări de utilitate publică în sensul că aceasta are în vedere suprafețele de teren afectate de utilități publice, respectiv amenajări destinate să deservească nevoilor comunității. În consecință, instanța de apel a reținut că suprafața de 137 mp a fost identificată de către expertul numit în cauză ca fiind una amenajată ca parcare asfaltată de natură să deservească nevoile persoanelor care locuiesc în blocurile de locuințe edificate pe o parte din terenul expropriat și că această utilitate publică care afectează suprafața de teren reprezintă un impediment de restituire a imobilului în natură, singura posibilitate reprezentând-o măsurile reparatorii în echivalent.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin primar, invocând dispozițiile art. 304 pct. 6, 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, întrucât reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat expres doar restituirea în natură a terenului în litigiu, în temeiul dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, nu și acordarea de despăgubiri, în temeiul Legii nr. 10/2001. De asemenea, recurentul a apreciat că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, prin aceea că, în mod greșit a acordat măsuri reparatorii în echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001, deși această solicitare nu a făcut obiectul cererii de chemare în judecată.

Recurentul a criticat decizia și pentru că instanța nu a avut în vedere că reclamantul, pentru reconstituirea dreptului său de proprietate, a înțeles să urmeze procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, în acest sens fiind emisă dispoziția nr. 2607 din 06 mai 2005, aflată la dosarul cauzei, prin care au fost acordate măsuri reparatorii constând în titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, pentru imobilul - casă și teren în suprafață de 331 mp.

Mai mult, Comisia internă de analiză a notificărilor depuse în baza Legii nr. 10/2001 a propus, înainte de emiterea dispoziției menționate, să acorde reclamantului titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, în limita sumei de 61.484,85 RON, conform opțiunii acestuia și dispozițiilor legale de la acea dată, opțiune în lipsa căreia dispoziția nu putea fi emisă, Prin urmare, în situația în care reclamantul era nemulțumit de măsurile dispuse prin acest act administrativ, avea posibilitatea să îl atace în termen de 30 de zile de la comunicare. Or, neexistând o contestație, se presupune că a fost de acord cu măsurile reparatorii propuse a i se acorda, în speță măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 333 mp.

Recurentul a arătat că instanța a fost învestită în prezenta cauză eu o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 și, în consecință, nu putea să acorde despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001. Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: Potrivit situației de fapt stabilite de instanțele anterioare, imobilul în litigiu a fost expropriat în baza Decretului nr. 104 din 20 aprilie 1989. Prin Legea nr. 10/2001 s-a reglementat situația juridică a imobilelor preluate de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, inclusiv a celor expropriate, și s-a statuat care sunt condițiile în care aceste imobile pot fi retrocedate foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, ori, în cazul imposibilității restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi acordate (art. 11), precum și procedura judiciară în cadrul căreia poate fi obținută restituirea sau despăgubirea.

Cu alte cuvinte, prin Legea nr. 10/2001 s-a reglementat o procedură de reparație, de imediată aplicare, în folosul tuturor categoriilor de proprietari care au fost deposedați de stat în mod abuziv de bunuri imobile, inclusiv prin expropriere, în perioada de referință. În c e privește corelarea acestui act normativ cu alte legi speciale care au, de asemenea, în sfera lor de aplicare imobile expropriate (Legea nr. 33/1994, art. 35) din interpretarea dispozițiilor art. 11 alin. (1)-(8) din lege, atât în varianta anterioară cât și în varianta ulterioară republicării, rezultă că legiuitorul a vizat prin acest act normativ inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării lui în vigoare.

Astfel, textul invocat reglementează posibilitatea acordării măsurilor reparatorii, în toate formele exproprierii (cu sau fără titlu, cu sau fără acordarea despăgubirilor) și pentru toate situațiile generate de această modalitate de preluare.

Ca atare, concluzia ce se impune este că, după apariția Legii nr. 10/2001, singura cale pentru obținerea restituirii imobilelor preluate În perioada de referință a legii este cea prevăzută prin dispozițiile art. 21 și urm. din acest act normativ, rațiunea - ce se înscrie în logica evenimentelor istorice și reglementărilor de după decembrie 1989 - fiind soluționarea cu sporită celeritate a cererilor vizând restituirea proprietăților preluate abuziv - cu sau fără titlu - sau acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, a reparațiilor cuvenite, Intervenind așadar, un act normativ cu caracter special, în valorificarea dreptului său, partea nu are opțiunea între norma specială și cea cu caracter general, ci este obligată să se supună prescripțiilor legii speciale - ceea ce în speță, presupunea declanșarea procedurii prealabile prin transmiterea notificării înăuntrul unui anumit termen pentru ca, în măsura în care nu se obținea satisfacerea pretențiilor în această fază, să se poată trece la procedura judiciară, prin sesizarea instanței.

De altfel, prin decizia în interesul Legii nr. LHI(53)/2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că, suprimând acțiunea dreptului comun al revendicării, Legea nr. 10/2001 nu suprimă și „accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor" și că „din moment ce a fost adoptată Legea nr. 10/2001 având caracter special, care reglementează toate situațiile ce privesc restituirea în natură sau prin echivalent în cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se impune ca dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase Iară aplicare în cazul acțiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001". În acest sens, se constată că reclamantul din prezenta cauză a formulat în anul 2001 notificare în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul - casă și teren aferent în suprafață de 495 mp, iar prin Dispoziția nr. 2607 din 06 mai 2005 s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent constând în titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, pentru terenul în suprafață de 331 mp și pentru construcția demolată.

Dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost contestată, deși reclamantul avea această posibilitate legală. Așadar, reclamantul trebuia să urmeze procedura legii speciale, așa cum, de altfel, s-a și întâmplat, iar faptul că nu a uzat de calea legală a contestației reglementată de Legea nr. 10/2001, nu îi dă dreptul acestuia de a obține ulterior diferența de teren prin exercitarea acțiunii ce face obiectul prezentei cauze, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice. Prin urmare, în mod greșit instanța de apel a constatat dreptul la despăgubiri în favoarea reclamantului pentru suprafața de 137 mp, atâta timp cât în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.

De vreme ce reclamantul a uzat de procedura instituită de Legea nr. 10/2001 și a notificat unitatea deținătoare cu privire la întreaga suprafață de teren, însă nu a obținut măsuri reparatorii decât pentru o parte din terenul solicitat și nu a contestat dispoziția emisă în temeiul legii speciale, acesta nu are deschisă și acțiunea de față, întrucât situația juridică a terenului în litigiu nu cade sub incidența art. 35 din Legea nr. 33/1994, așa cum greșit s-a reținut de către instanțele anterioare. Având în vedere considerentele expuse, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., urmează a fi admis recursul declarat, cu consecința modificării în parte a deciziei recurate în sensul ca, urmare a admiterii apelurilor declarate în cauză, va fi schimbă în tot sentința primei instanțe și se va respinge acțiunea, ca nefondată.

Se vor menține dispozițiile deciziei privind soluția de admitere a apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFRP Craiova - prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea și de către Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin primar, precum și dispozițiile referitoare la respingerea acțiunii față de Statul Român ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin primar împotriva deciziei nr. 40 din 17 februarie 2014 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă. Modifică în parte decizia recurată, în sensul că, urmare a admiterii apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFRP Craiova - prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, schimbă în tot sentința nr. 1325 din 24 octombrie 2013 a Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, și respinge acțiunea formulată de reclamantul U.I., ca nefondată. Menține dispozițiile deciziei privind soluția de admitere a apelurilor, precum și dispozițiile referitoare la respingerea acțiunii față de Statul Român ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 9 octombrie 2014.