ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 587/2003

S-au  luat în examinare recursurile declarate de

reclamanta P.E.și continuat de succesorul acesteia P.V.și de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Iași  împotriva deciziei civile nr.  52   din  23 noiembrie

2001  a Curții de Apel Iași.

La apelul

nominal   s-au prezentat: recurentul-reclamant P.V.personal, precum și

recurentul-pârât prin consilier juridic E.B.. Au lipsit intimații-pârâți

Consiliul local al comunei Țibana și C.C.Țibana.

Procedura

completă.

Consilier

juridic E.B. depune nota aprobată de ministru privind plata sumei de 96.308.000

lei, a cărei încasare o confirmă recurentul-reclamant. În continuare susține

recursul și solicită admiterea acestuia așa cum a fost formulat și respingerea

recursului declarat de reclamant.

Recurentul-reclamant

precizează că a solicitat retrocedarea suprafeței de 3300 m.p. teren și

construcția refăcută. Solicită admiterea recursului declarat de acesta și

respingerea recursului Ministerului Finanțelor.

Reprezentantul

Ministerului Public pune concluzii de respingere a ambelor recursuri.

C U R T E A

Asupra

recursurilor de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată sub nr. 10156 din 27 mai 1998 reclamanta P.E.a chemat în judecată

pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Iași, Consiliul local Țibana și C.C.Țibana solicitând să fie

obligați să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în comuna

Țibana, județul Iași, compus din 3300 m.p. teren și construcții, să se dispună

evacuarea C.C.Țibana, și să fie obligat Statul Român să-i plătească despăgubiri

reprezentate de contravaloarea bunurilor confiscate.

În motivarea

acțiunii reclamanta a arătat că prin decizia penală nr. 42 din 12 aprilie 1993

a Curții Supreme de Justiție a fost admis recursul extraordinar declarat de

Procurorul General, au fost casate sentința nr. 315 din 25 mai 1959 a fostului

Tribunal Militar de Mare Unitate Iași, decizia nr. 1612 din 17 iunie 1959 a

fostului Tribunal Militar al Regiunii a II – a Militare și decizia nr. 302 din

5 decembrie 1962 a fostului Tribunal Suprem, a fost achitat tatăl său, R.I.,

decedat la data de 12 aprilie 1970, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat

la art. 10 lit. d C. proc.pen. pentru infracțiunea prevăzută de art.209 pct.2

lit. a C.pen.anterior. A mai precizat reclamanta că prin aceeași hotărâre a

fost înlăturată măsura confiscării averii lui R.I. și că se impune retrocedarea

imobilului în litigiu, aflat în patrimoniul Statului Român fără titlu legal.

Judecătoria

Iași, prin sentința civilă nr. 16122 din 2 noiembrie 1998, a declinat în

favoarea Tribunalului Iași competența soluționării cauzei.

Tribunalul

Iași prin sentința civilă nr. 200 din 9 mai 2001, a respins excepțiile

tardivității și inadmisibilității acțiunii, prescripției dreptului la acțiune,

lipsei calității procesuale active a reclamantei și lipsei calității procesuale

pasive a pârâtei C.C.Țibana. A fost admisă în parte acțiunea formulată de

reclamanta P.E.și a fost obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat – Iași

să-i plătească suma de 70.000.000 lei despăgubiri.

S-a reținut că

în anul 1959 în temeiul unor hotărâri penale ulterior casate s-au confiscat

bunuri mobile a căror contravaloare este de 70.000.000 lei, proprietatea lui

R.I., decedat la data de 12 aprilie 1970, a cărui succesoare este reclamanta.

Curtea de Apel

Iași, prin decizia civilă nr. 52 din 23 noiembrie 2001, a respins apelurile

declarate de reclamanta P.E.și Statul Român prin Ministerul Finanțelor,

reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor și Controlului Financiar de

Stat – Iași împotriva sentinței civile nr. 200/9 mai 2001 a Tribunalului Iași.

S-a reținut că

reclamanta P.E.nu a făcut dovada că tatăl său, R.I. a avut în proprietate

teren, casă de locuit și atelier situate în comuna Țibana, județul Iași.

S-a considerat

că just a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune întrucât

față de reclamanta P.E.termenul de prescripții nu începe să curgă de la data la

care hotărârea prin care pedeapsa complimentară a averii, aplicată autorului

său, a rămas definitivă ci de la data la care aceasta a luat cunoștință.

În termen

legal împotriva deciziei civile nr. 52 din 23 noiembrie 2001 a Curții de Apel

Iași a declarat recurs reclamanta P.E.solicitând casarea și susținând în esență

că greșit instanța de apel a reținut că nu a făcut dovada dreptului de

proprietate al lui Ioan Răulescu asupra terenului și construcțiilor în litigiu.

Recursul

urmează să fie admis ca fondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art.

314 C.proc.civ., Curtea Supremă de Justiție hotărăște asupra fondului pricinii

în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării

corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

În speță,

împrejurările de fapt nu au fost deplin stabilite.

Prin sentința

nr. 315 din 29 mai 1959 a fostului Tribunal Militar de Mare Unitate Iași,

decizia nr. 1612 din 17 iunie 1959 a fostului Tribunal Militar al Regiunii a II

– a Militare și a deciziei nr. 302 din 5 decembrie 1962 a fostului Tribunal

Suprem – Colegiul Militar (ulterior casate prin decizia nr. 42 din 12 aprilie

1993 a Curții Supreme de Justiție) s-a dispus confiscarea averii lui R.I.,

decedat la 12 aprilie 1970, pedeapsă complimentară înlăturată prin hotărâre

judecătorească definitivă la data de 12 aprilie 1993.

Din adeverința

nr. 1720 din 20 decembrie 1994 eliberată de Consiliul local al comunei Țibana

rezultă că în perioada 1959 – 1963 în registrul agricol al comunei Țibana R.I.

a figurat înscris cu suprafața de 2,38 ha teren agricol (1,30 ha “La velniță”,

0,50 ha “În firmă”, 0,50 ha “În țarnă”, 0,06 ha “Vatra sat”) o casă de locuit

construită în anul 1926 și un atelier de fierărie construit în anul 1935.

Reclamanta a

investit instanța cu un capăt principal – acțiune în revendicarea suprafeței de

0,33 ha teren și construcții situate în comuna Țibana, Județul Iași și un capăt

subsidiar reprezentat de obligarea Statului Român la plata contravalorii

acestor bunuri în măsura în care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Reclamanta –

prin înscrisul menționat – a făcut dovada că autorul său, R.I., a avut în

proprietate imobilele.

Terenul

intravilan și construcțiile au intrat în patrimoniul Statului Român prin

confiscare și au fost date în administrarea fostului Consiliu popular al

comunei Țibana, județul Iași.

Deși în cauză

s-a efectuat un raport de expertiză de către ing. Aurel Moșitanu pricina nu

poate fi soluționată în raport de constatările acestuia întrucât evaluarea

bunurilor imobile s-a făcut după descrierea reclamantei iar nu în concordanță

cu datele rezultând din registrul agricol. Se impune fie completarea raportului

fie efectuarea unei noi expertize tehnice pentru a se individualiza terenul

intravilan ce a aparținut lui R.I., a se stabili dacă mai există sau nu în

natură construcțiile și a se evalua bunurile.

Se impune de

asemenea să se identifice construcția  magazin universal și bufet Țibana în

suprafață de 243 m.p. asupra căreia prin sentința civilă nr. 5564 din 21 aprilie

1999 a Judecătoriei Iași s-a constatat că Federalcoop are un drept de

proprietate și să se stabilească dacă aceasta se află situată pe terenul ce a

aparținut lui R.I..

În funcție de

situația de fapt ce se va stabili, instanța de apel urmează să hotărască dacă

este sau nu posibilă restituirea în natură a imobilelor în tot sau în parte și,

în caz contrar, să se pronunțe asupra capătului de cerere subsidiar referitor

la despăgubiri.

Împotriva

deciziei civile nr. 52 din 23 noiembrie 2001 a Curții de Apel Iași a declarat

recurs și Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat – Iași susținând că: 1.

acțiunea este prescrisă întrucât în speță se aplică dispozițiile art. 505 alin.

ultim C. proc. pen.: 2. greșit s-a considerat că reclamanta a făcut dovada

bunurilor mobile confiscate de la autorul său prin înscrisul de la fila 37

dosar tribunal.

Recursul

formulat de Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

și Controlului Financiar de Stat – Iași urmează să fie respins ca nefondat

pentru următoarele considerente:

Potrivit art.

504 alin. 1 C.proc.pen.orice persoană care a fost condamnată definitiv are

dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite dacă în urma rejudecării

cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată

ori că acea faptă nu există. Art. 505 alin. 2 din același cod prevede că

acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită în teremen de 1 an de la

rămânerea definitivă a hotărârii de achitare.

Dispozițiile

art. 505 alin. 2 C.proc.civ. nu sunt aplicabile în speță întrucât cererea de

chemare în judecată nu are ca obiect obligarea statului la daune materiale sau

morale către persoana condamnată definitiv.

Ca urmare a

înlăturării măsurii confiscării averii prin hotărâre judecătorească definitivă

reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată având ca obiect principal

revendicarea bunurilor imobile și mobile supuse confiscării, acțiune

imprescriptibilă. Capătul de cerere reprezentat de plata despăgubirilor

reprezentate de plata contravalorii bunurilor are într-adevăr caracterul unei

acțiuni personale prescriptibile. Termenul de prescripție – de 3 ani – începe

însă să curgă de la data la care se face dovada că restituirea lui în natură nu

mai este posibilă.

Referitor la

înscrisul aflat la fila 37 dosar tribunal din care rezultă că anumite bunuri

mobile au fost preluate, ca efect al executării confiscării averii, de la R.I.

corect instanțele de fond și de apel au reținut că are forță probantă.

Ministerul

Finanțelor reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului

Financiar de Stat – Iași nu a defăimat înscrisul ca fals pentru ca instanța

civilă să poată aplica dispozițiile art. 183 C.proc.civ. să suspende judecata

și să înainteze înscrisul procurorului.

Față de

considerentele menționate, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de

Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice și

Controlului Financiar de Stat – Iași.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanta P.E.și continuat de

succesorul său P.V.

Casează

decizia civilă nr. 52 din 23 noiembrie 2001 a Curții de Apel Iași în parte și

trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului reclamantei.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Respinge ca

nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași împotriva

aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi  18 februarie   2003.