ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1985/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul B.M.împotriva deciziei nr.100 A din 25 februarie 2002 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă. La apelul nominal s-au prezentat: recurentul-reclamant asistat de avocat B.D., precum și intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice prin consilier juridic E.B.. Procedura completă. Părțile declară că nu au de invocat probleme prealabile, situație față de care instanța acordă cuvântul pentru dezbaterea recursului, invitându-le să se refere la problema prescripției în raport de temeiul pretențiilor din acțiunea introductivă. Avocat B.D. solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei la instanța de apel pentru continuarea judecății arătând că, acțiunea nu a fost tardiv formulată, întrucât termenul de 1 an curge de la data când a fost îndreptată eroarea materială, hotărârea neputând fi executată, pentru că nu corespundea realității.

Avocat E.B. solicită respingerea recursului și menținerea deciziei pronunțate de Curtea de apel prin care s-a respins acțiunea ca tardiv formulată. Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii în același sens arătând că termenul de 1 an curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de admitere. C U R T E A Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 3 decembrie 1999, B.M.a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice pentru a fi obligat să-i plătească contravaloarea bunurilor confiscate, ca pedeapsă complimentară, în baza sentinței penale nr.390 din 22 aprilie 1981 a Tribunalului Militar București, casată prin decizia nr.1309 din 15 mai 1998 a Curții Supreme de Justiție, secția penală.

A susținut că decizia de casare, prin efectul achitării, în baza art.11 pct.2 lit.a și 10 lit.b C.proc.pen., pentru infracțiunea prevăzută de art.253 C.pen., a înlăturat pedeapsa complimentării a confiscării parțiale a averii. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr.849 din 3 septembrie 2001, a admis acțiunea pentru suma de 133.860.000 lei cu titlu de despăgubiri civile și 6.700.000 lei cheltuieli de judecată. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr.100 din 25 februarie 2002 a admis apelurile declarate de pârât și Parchetul de pe lângă Tribunalul București și, schimbând în tot sentința, a respins acțiunea ca prescrisă. Apelul reclamantului a fost respins, ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a caracterizat acțiunea reclamantului ca fiind reparatorie în sensul art.504 C.proc.pen.. și, în consecință, a aplicat termenul de un an prevăzut de art.505 alin.2 C.proc.pen., în raport de care a apreciat că dreptul la acțiune s-a stins prin prescripție. Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs bazat pe motivul de casare prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ.. în dezvoltarea căruia a arătat, în esență, că soluția respingerii acțiunii, ca prescrisă, a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Recursul este întemeiat în sensul celor ce urmează.

Acțiunea în restituire a bunurilor care au format obiectul confiscării parțiale sau totale a averii (în temeiul art.53 pct.2 lit.c, C.pen., text abrogat prin Legea nr.140/1996, publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr.289 din 14 noiembrie 1996) atunci când după săvârșirea executării, intervine casarea hotărârii prin care s-a aplicat această pedeapsă complimentară și, ca urmare, înlăturarea ei, este, tipic, o acțiune reală de întoarcere a executării silite. Fundamentul ei juridic îl constituie, prin analogie, dispozițiile art.311 alin.2 C.proc.civ.., care consacră principiul de drept potrivit căruia actele de executare făcute în puterea unei hotărâri casate sunt desființate de drept.

În ipoteza în care bunurile confiscate nu mai există, se naște un drept de creanță care poate fi valorificat printr-o acțiune personală referitor la care este aplicabil termenul de prescripție extinctivă prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958. Acest termen începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care pedeapsa confiscării a fost înlăturată, adică a hotărârii care a desființat titlul executoriu al confiscării. Cum, în speță, acțiunea introductivă de instanță este, în sensul arătat, personală și nu reparatorie conform art.504 C.proc.pen.., rezultă că este supusă termenului de prescripție extinctivă de 3 ani prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958. Întrucât la data sesizării instanței (3 decembrie 1999) acest termen era în curs, adică neîmplinit, rezultă că fără temei instanța de apel, primind excepția prescripției extinctive, a lăsat nesoluționat fondul pricinii.

Drept urmare, recursul reclamantului urmează a fi admis și, prin efectul art.314 C.proc.civ.., casată decizia atacată cu trimiterea cauzei la aceeași instanță, pentru a hotărî asupra fondului pricinii. Instanța de trimitere are obligația de a se conforma dispozițiilor art.315 C.proc.civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul B.M.împotriva deciziei nr.100 A din 25 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza la Curtea de Apel București, pentru rejudecarea apelurilor formulate împotriva sentinței nr.849 din 3 septembrie 2001 a Tribunalului București, Secția a III-a. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2003.