ÎCCJ, Decizia nr. 89/2003

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 28 septembrie 1998,

reclamantul B.N. a chemat în judecată Statul român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, pârâtul să fie

obligat să plătească acestuia 800.000.000 lei daune materiale și morale.

În susținerea cererii, reclamantul a

arătat că a fost trimis în judecată, în stare de arest, pentru săvârșirea, în

concurs real, a două infracțiuni de luare de mită prevăzute de art. 254 C. pen.

Prin sentința penală nr. 533 din 3

august 1999 a Judecătoriei sectorului 4 București, acesta a fost condamnat la 8

ani închisoare.

Învestit cu recursul declarat

împotriva acestei sentințe, Tribunalul București a dispus trimiterea cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță de fond, care a menținut prima soluție.

Tribunalul București, secția a II-a

penală, a admis apelul declarat împotriva acestei din urmă hotărâri și a

restituit cauza la procuror.

Prin Ordonanța din 18 decembrie

1996, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a dispus scoaterea de sub

urmărire penală sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de luare de mită,

întrucât din probele dosarului rezultă că fapta nu există.

Reclamantul a fost arestat în cauza

penală în perioada 29 martie 1989 - 24 aprilie 1990.

Reclamantul a susținut că în timpul

anchetei a fost supus unor intense suferințe fizice și psihice, precum și că a

fost supus oprobiului public prin judecarea procesului la locul de muncă, în

prezența a peste 2000 oameni, motiv pentru care înțelege să solicite daune

morale în valoare de 400.000.000 lei.

Acesta a mai precizat că, la data arestării, era în

posesia a 100 capete porcine, care au decedat din cauza lipsei de întreținere.

Totodată, pe perioada detenției a fost lipsit de salariul de 2.800 lei pe care

îl avea în calitate de angajat al Intreprinderii "PIONERUL". Pe perioada

detenției a fost transferat la mai multe penitenciare, obligând familia și la

alte cheltuieli, în afara pachetului lunar primit la penitenciar. În

consecință, reclamantul arată că înțelege să solicite daune materiale în

valoare de 400.000.000 lei.

La data de 4 noiembrie 1998,

reclamantul a precizat acțiunea, în sensul că înțelege să solicite suma de

1.800.000.000 lei cu titlu de daune materiale.

La data de 13 ianuarie 1999 acesta a

precizat compunerea sumei solicitate.

Prin sentința nr. 454 din 19 aprilie

2000, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea

reclamantului B.N. și a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să

plătească acestuia 400.000.000 lei daune materiale și 400.000.000 lei daune

morale.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că reclamantul a fost arestat și condamnat, pentru ca ulterior

să fie scos de sub urmărire.

Pe perioada cât a fost arestat a

fost supus la suferințe fizice și psihice, așa încât este îndreptățit a

solicita daune morale.

La aceasta se adaugă și faptul că

reclamantul a fost judecat la locul său de muncă, în prezența a peste 2000 de

oameni, fiind supus oprobiului public.

Tot în perioada detenției,

reclamantul a suferit pierderi materiale prin aceea că, datorită lipsei sale de

la domiciliu, cele 100 porcine pe care le avea contractate cu statul, au murit,

situație dovedită cu declarațiile martorilor G.C. și V.V. S-a reținut că este

astfel dovedită legătura de cauzalitate dintre arestarea reclamantului și

prejudiciul suferit de către acesta ca urmare a morții celor 100 porci.

Prin decizia nr. 792/A din 18

decembrie 2000, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins

apelul declarat de către reclamant împotriva hotărârii primei instanțe, ca

nemotivat. Prin aceeași decizie, instanța a admis apelul declarat de către

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a schimbat sentința atacată în sensul

că a obligat pârâtul să plătească reclamantului 200.000.000 lei daune materiale

și 200.000.000 lei daune morale, cu motivarea că prejudiciul material nu este

dovedit decât în limita a 200.000.000 lei, iar suma de 200.000.000 lei cu titlu

de daune morale constituie o reparație echitabilă a prejudiciului moral

suferit.

Curtea Supremă de Justiție, secția

civilă, prin decizia nr. 5598 din 10 decembrie 2001, a admis recursul declarat

de către reclamant împotriva acestei din urmă hotărâri, pe care a casat-o în

parte și a stabilit cuantumul daunelor morale la 400.000.000 lei.

S-a reținut că pârâtul nu a formulat

nici o critică, în apel, cu privire la daunele morale, așa încât acestea au

fost reduse nejustificat la jumătate.

Totodată, s-a reținut că prima

instanță a stabilit corect cuantumul daunelor morale, avându-se în vedere

durata arestării reclamantului și judecarea acestuia la locul de muncă, precum

și suferințele și lipsurile materiale ale familiei.

Împotriva hotărârilor pronunțate în

cauză, procurorul general a declarat recurs în anulare, întemeiat pe

dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

S-a susținut că prima instanță a

respins greșit excepția de tardivitate a cererii, în raport de împrejurarea că

s-a dovedit introducerea acesteia cu depășirea termenului de un an de la data

ordonanței de scoatere de sub urmărire penală, prevăzut de art. 505 C. proc.

pen.

Pe fond, instanța a admis greșit acțiunea,

în raport de faptul neprobării îndeplinirii cumulative a condițiilor

răspunderii civile delictuale.

Cu referire la daunele morale, s-a

susținut că reclamantul nu a dovedit nici o împrejurare dintre cele menționate

în cuprinsul acțiunii, așa încât acestea au fost acordate fără un minim de

probe prin care să se dovedească în ce măsură, prin arestarea ilegală, acestuia

i-au fost afectate drepturile patrimoniale ocrotite prin Constituție și în baza

cărora să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să

compenseze prejudiciul moral suferit.

În concluzie, procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și

respingerea acțiunii reclamantului, în principal, ca fiind prescrisă și în

subsidiar ca nefondată.

Recursul în anulare este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Pentru a respinge excepția

prescripției dreptului la acțiune,invocată de către pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin încheierea

pronunțată la data de 30 iunie 1999 în dosarul nr. 3624/1998, a reținut că

ordonanța de scoatere de sub urmărire nu a fost comunicată reclamantului nici

până la acea dată.

Examinând actele dosarului se

constată că, pe parcursul ciclului ordinar al judecării cererii reclamantului

B.N., nu s-a făcut dovada comunicării ordonanței procurorului.

Este adevărat că, potrivit art. 505

C. proc. pen., acțiunea pentru repararea daunelor, în cazul condamnării sau

luării unei măsuri preventive pe nedrept, poate fi pornită de persoana față de

care s-a comis eroarea judiciară în termen de un an de la data rămânerii

definitive a hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub

urmărire penală.

Însă, pentru a statua asupra

împlinirii termenului de prescripție extinctivă, cu consecința pierderii

dreptului de a obține o hotărâre judecătorească, ca urmare a nesesizării în

termen a instanței de judecată, aceasta este obligată a stabili natura

raportului juridic litigios și, în funcție de aceasta, să stabilească data

nașterii dreptului la acțiune.

În acest sens, sunt întotdeauna de

observat dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit

cărora prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune și

dispozițiile art. 1886 C. civ., potrivit cărora nici o prescripție nu poate să

înceapă să curgă înainte de a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere.

Pe de altă parte, potrivit art. 185

C. proc. pen., când legea procesuală prevede un termen fix pentru exercitarea

unui drept procesual, iar partea a lăsat să expire acest termen fără a

beneficia de el, intervine sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului.

Dată fiind gravitatea sancțiunii,

constând în pierderea dreptului de a exercita dreptul recunoscut de lege, data

care a provocat curgerea termenului trebuie precis determinată.

Ca atare, în raport de

considerentele de mai sus, curgerea termenului de un an prevăzut de art. 505 C.

proc. pen. este condiționată de comunicarea ordonanței, dată de la care se

naște dreptul la acțiune.

În consecință, constatând că

ordonanța de scoatere de sub urmărire penală nu a fost comunicată reclamantului

și ca atare dreptul la acțiune nu s-a născut, în mod legal prima instanță a

respins excepția prescripției dreptului la acțiune, așa încât prima critică

apare ca fiind neîntemeiată.

Cu privire la daunele materiale,

este riguros exact că acestea pot fi acordate numai în măsura dovedirii lor.

Reducând daunele materiale de la

400.000.000 lei acordate de prima instanță, la 200.000.000 lei, instanța de

apel a administrat probe din care a rezultat îndeplinirea cumulativă a

condițiilor răspunderii civile delictuale, cât și întinderea prejudiciului.

Așadar, din actele dosarului rezultă

că instanța a administrat probe, a evaluat probele administrate și a pronunțat

o hotărâre susținută de materialul probator administrat în cauză.

Ca atare, critica privind vădita

netemeinicie a hotărârii instanței de apel, menținută de către instanța de

recurs sub aspectul daunelor materiale, se constată a fi neîntemeiată.

Cu privire la cuantificarea

prejudiciului moral, este de reținut că aceasta nu este supusă unor criterii

legale de determinare. În acest caz, cuantumul daunelor morale se stabilește,

prin apreciere, urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor

referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză în plan fizic și

psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste

valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura

în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt

subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă,

corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei erorii judiciare.

În cauză, instanța a fost în măsură,

cu referire la instanța de fond și instanța de recurs, să aplice aceste

criterii, urmare a faptului că reclamantul a produs acel minim de argumente și

indicii din care să rezulte măsura afectării drepturilor nepatrimoniale prin

arestarea nelegală, de natură a duce la evaluarea corectă a despăgubirilor ce

urmau să compenseze prejudiciul moral.

Așa fiind, se constată că, stabilind

cuantumul daunelor morale, instanța de recurs a pronunțat o soluție temeinică,

corespunzătoare principiilor răspunderii civile delictuale stabilite prin

dreptul intern și exigențelor art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția

europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, așa încât

criticile formulate prin recursul în anulare apar ca fiind neîntemeiate și sub

acest aspect.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Curtea va respinge recursul în anulare declarat de către procurorul

general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în anulare

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva sentinței nr. 454 din 19 aprilie 2000 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă,deciziei nr. 792/A din 18 decembrie 2000 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și deciziei nr. 5598 din 10

decembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 iunie 2003.