ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8033/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8033/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

1 aprilie 2002, cu completările ulterioare, reclamantul B.N. a chemat în

judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru a fi obligat

să-i plătească suma de 11.500.000.000 lei reprezentând echivalentul

prejudiciilor materiale și morale suferite ca urmare a arestării și condamnării

sale pe nedrept în perioada 6 decembrie 1990-12 iulie 2001.

Prin sentința civilă nr. 429 din 7

noiembrie 2002 a Tribunalului Brăila a fost admisă în parte acțiunea, pârâtul

fiind obligat să-i plătească reclamantului suma de 601.426.571 lei reprezentând

daune materiale echivalente cu veniturile nete realizate în perioada aprilie

1995-octombrie 1996, când nu a prestat activitatea de avocat și suma de 2

miliarde lei, cu titlu de daune morale.

Prima instanță a reținut, în esență,

că în conformitate cu probele administrate în cauză, reclamantul, care la data

de 5 decembrie 1990 era locotenent major în cadrul Poliției municipiului

Brăila, în perioada 27 decembrie 1994-6 ianuarie 1995 a fost inculpat și

arestat preventiv pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art.

174 C. pen., iar prin decizia penală nr. 34 din 21 martie 2000 a Curții

Militare de Apel a fost condamnat la 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen.

Ulterior, prin decizia nr. 3663 din

12 iulie 2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, hotărârea de condamnare

menționată a fost casată, dispunându-se menținerea sentinței penale nr. 34 din

5 martie 1994 a Tribunalului Militar București prin care reclamantul fusese

achitat pentru infracțiune pentru care fusese inculpat, în conformitate cu

dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. la art.10 lit. c) C. proc.

pen.

Constatând astfel că reclamantul a fost

victima unei erori judiciare, prima instanță a socotit că în temeiul art.

504-507 C. proc. pen. cu referire la art. 998 C. civ., i se cuvin daunele

materiale stabilite prin expertiza judiciară efectuată în cauză, reprezentând

veniturile de care a fost lipsit în perioada cuprinsă între anii 1995-2000,

perioadă în care, deși avea atestat de avocat, a fost în imposibilitate legală

să-și exercite profesia.

Totodată s-a apreciat că pentru

suferința morală încercată i se cuvin daune morale în cuantum de 2 miliarde

lei.

Hotărârea instanței de fond a fost

integral infirmată prin decizia nr. 21 A din 12 februarie 2003 a Curții de Apel

Galați, ca urmare a admiterii recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Brăila și Ministerul Finanțelor Publice pentru Statul Român.

Instanța de apel a considerat că în

cauză nu sunt îndeplinite cerințele art. 504 C. proc. pen. întrucât, deși a

fost trimis în judecată și arestat preventiv pentru două infracțiuni, purtare

abuzivă și omor în concurs real, la judecata în primă instanță, reclamantul a

fost achitat numai pentru infracțiunea prevăzută de art. 174 C. proc. pen.

Pentru cea dea doua faptă a fost înlăturată răspunderea penală prin intervenția

prescripției speciale prevăzută de art. 124 cu referire la art. 122 alin. (1)

lit. d) C. pen. și încetarea procesului penal în conformitate cu prevederile

art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen.

Instanța de apel a mai reținut că,

în condițiile în care procesul penal nu a continuat pentru fapta prescrisă și a

obținerii unei hotărâri de achitare și pentru aceasta, situație determinată de

culpa reclamantului care nu a stăruit în continuarea procesului penal, acesta

nu poate invoca dreptul la repararea pagubei suferite în condițiile art. 504 C.

proc. pen., inaplicabile în cazul prescrierii răspunderii penale.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a invocat

lipsa de temei legal a hotărârii atacate, urmare a aplicării greșite a legii. A

susținut că instanța de apel a dat o interpretare contrară dispozițiilor art.

504 și urm. C. proc. pen., deciziei nr. 45/1998 a Curții Constituționale a

României și că, împotriva dovezilor cauzei, a reținut că măsura arestării

preventive a avut în vedere și infracțiunea de purtare abuzivă.

În legătură cu

neconstituționalitatea interpretării dată de instanța prevederilor art. 504 C.

proc. pen., recurentul a mai arătat că în condițiile intervenirii prescripției

răspunderii penale din culpa organelor judiciare, inculpatul poate, fără a fi

obligat, să ceară continuarea procesului penal.

Totodată s-a învederat că înțelege

să renunțe la judecata capătului de cerere privind majorarea cuantumului

daunelor morale.

Prin decizia nr. 2885 din 11 aprilie

2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis ca fondat recursul

reclamantului, a fost casată decizia curții de apel, iar cauza trimisă pentru

rejudecarea apelurilor declarate de reclamantul și pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice la Curtea de Apel Galați.

A fost respins ca nefondat apelul

declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila împotriva sentinței

tribunalului.

Instanța de recurs a reținut că prin

decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale s-a statuat că dispozițiile

art. 504 alin. (1) C. proc. pen. sunt constituționale numai în măsura în care

nu limitează la ipotezele prevăzute de text, cazurile în care statului îi

revine răspunderea patrimonială pentru prejudiciile cauzate prin erori

judiciare săvârșite în procesele penale.

S-a arătat că răspunderea pentru

repararea pagubei în cazul condamnării sau a luării unei măsuri preventive pe

nedrept reglementată de art. 504 C. proc. pen. funcționează și în cazul

încetării procesului penal pentru oricare dintre cazurile prevăzute de art. 11

lit. b) C. proc. pen. cu referire la art. 10 C. proc. pen.

Stabilind contrariul, instanța de

apel a admis fără temei legal apelul declarat de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Brăila.

În rejudecare, prin decizia civilă

nr. 883/A din 20 decembrie 2005 a Curții de Apel Galați a fost respins ca

nefondat apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și s-a luat act de renunțarea reclamantului la judecata apelului.

Instanța de apel a reținut că nu pot

fi primite susținerile potrivit cărora Statul Român ar fi absolvit de

răspundere patrimonială în situația dată, câtă vreme art. 504 alin. (1) C.

proc. pen., care constituie temeiul acțiunii, stabilește în mod expres

titularul obligației de reparare a pagubei, respectiv statul. Prin urmare, în

cadrul acțiunii intentate de reclamant, doar Statul Român poate avea calitatea

de pârât, acesta din urmă având, la rândul său deschisă calea unei eventuale

acțiuni în regres îndreptate împotriva celui care cu rea credință, sau din

gravă neglijență a provocat situația generatoare de daune, în conformitate cu

prevederile art. 507 C. proc. pen.

Principiul responsabilității

statului față de persoanele care au suferit din cauza unei erori judiciare

săvârșite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea

erori.

Statul răspunde astfel pentru

repararea pagubelor suferite de persoanele condamnate sau față de care s-au

luat măsuri preventive pe nedrept și în cazul încetării procesului penal pentru

oricare din cazurile prevăzute de art. 11 lit. b) C. proc. pen. cu referire la

art. 10 C. proc. pen.

Față de dispozițiile deciziei prin

care a fost soluționată excepția de neconstituționalitate, sus evocată,

răspunderea statului subzistă și în cazul persoanelor condamnate inițial dacă

în urma rejudecării cauzei, într-o cale ordinară sau extraordinară de atac, s-a

pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

A interpreta altfel textul art. 504

C. proc. pen. înseamnă a ignora dispozițiile deciziei Curții Constituționale, care

au caracter obligatoriu și, pe de altă parte, a limita în mod nejustificat

sfera persoanelor păgubite ca urmare a erorilor judiciare săvârșite în

procesele penale și care pot beneficia de repararea prejudiciilor suferite.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru

nelegalitate.

În dezvoltarea motivelor de recurs

încadrate în prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. și art. 304 pct. 6 C.

proc. civ., pârâta a arătat că instanța de apel a cercetat legalitatea unei

alte hotărâri decât cea apelată de Statul Român, caz în care se impune

modificarea hotărârii astfel pronunțate.

Cât privește cel de-al doilea motiv

de recurs, s-a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor

art. 504 C. proc. pen. raportat la art. 52 alin. (3) din Constituție coroborate

cu prevederile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificate prin Legea nr.

30/1994.

Atragerea răspunderii statului

intervine doar în ipoteza prevăzută de textul art. 504 alin. (1) C. proc. pen.

și constă în existența unei condamnări definitive, desființată în cererea

rejudecării cauzei, cerință neîndeplinită în speță.

Potrivit acestor dispoziții legale,

statul răspunde doar pentru conduita organelor sale de autoritate și nu pentru

cele ale altor instituții, autonome în raport de organele autorității statului.

A fost criticat de asemenea și modul

de stabilire a cuantumului daunelor materiale, întrucât fapta generatoare de

prejudicii nu a fost dispusă de un organ al autorității de stat, ci de un

organism privat, dar și a celor morale, considerate ca fiind excesive față de

situația de fapt rezultată din probele dosarului. În acest sens s-a invocat

existența unei disproporții vădite între prejudiciul efectiv suferit și

despăgubirile acordate cu acest titlu.

Recursul este fondat în parte pentru

considerentele ce succed:

Criticile întemeiate pe dispozițiile

art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite, textul legal enunțat

reglementând o cu totul altă ipoteză decât cea invocată.

Acest motiv de recurs vizează doar

situațiile de plus petita sau ultra petita, nu și cele privind eventualele

erori, care pot fi îndreptate în condițiile art. 281 C. proc. civ. și în nici

un caz prin intermediul prezentei căi de atac.

Cât privește motivul de recurs

încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ., se reține

că, potrivit acestor dispoziții legale, se poate cere modificarea unei hotărâri

atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită sau

încălcarea legii.

În speță, legea aplicabilă

raportului dedus judecății a fost reținută a fi dispoziția art. 504 alin. (1)

C. proc. pen., dispoziție potrivit căreia, „orice persoană care a fost

condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite,

dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a

săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există”.

Iar potrivit art. 504 alin. (2) C.

proc. pen., în forma în vigoare la data sesizării instanței civile „are dreptul

la repararea pagubei și persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă,

iar ulterior, pentru motivele arătate în alineatul precedent, a fost scoasă de

sub urmărire penală sau a fost achitată”.

De asemenea, conform art. 52 alin.

(3) din Constituție „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate

prin erorile judiciare”.

Dispozițiile legale enunțate

stabilesc, fără putință de echivoc, atât debitorul obligației de plată a

daunelor în caz de eroare judiciară și care, indubitabil este statul prin

instituția chemată în proces corespunzător prevederilor art. 506 alin. (3) C.

proc. pen., cât și ipotezele în care este atrasă răspunderea sa patrimonială.

În speță, în mod just au constatat

instanțele că procedurile judiciare din fața instanțelor penale, arestarea

preventivă și condamnarea pe nedrept au fost susceptibile de a produce pagube

atât materiale, cât și suferințe pe plan moral, social și profesional de natură

să lezeze demnitatea și onoarea reclamantului.

În acest sens, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a reținut, în mod constant că, în cazurile de violare a art.

5 paragraf I al convenției (privare nelegală de libertate), sunt întemeiate

cererile de acordare a despăgubirilor bănești pentru prejudiciul produs

victimei, material și moral pe perioada detenției nelegale.

Intentarea procesului penal pentru

fapte în legătură cu serviciul care, în final, s-au dovedit a nu fi reale, au

avut, incontestabil, grave consecințe asupra reclamantului, vătămându-i

sănătatea, onoarea, creditul moral, poziția socială și prestigiul profesional,

aspecte care definesc persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv,

constituie criterii importante și serioase de stabilire a daunelor solicitate

în acest temei.

Din această perspectivă se constată

a nu fi fondate criticile axate pe împrejurările analizate.

Referitor însă la cuantumul daunelor

morale, se constată că față de durata arestării preventive dispuse în mod

nelegal, de 11 zile, despăgubirea acordată cu acest titlu este excesivă.

Este adevărat că în stabilirea

cuantumului despăgubirii în lipsa unor criterii obiective de apreciere,

judecătorul face o evaluare aproximativă a întinderii prejudiciului moral,

adică a efectului negativ suferit de persoana îndreptățită, prin raportarea la

drepturile și libertățile fundamentale care i-au fost încălcate sau

restricționate, la durata încălcării sau restricționării, însă evaluarea

suferinței trebuie să respecte principiul proporționalității daunei cu despăgubirea

acordată.

În caz contrar s-ar produce o

îmbogățire fără just temei, cu consecința denaturării scopului declanșării

procedurii judiciare, ceea ce nu este admisibil.

Fără a proceda la o cuantificare a

daunei în modalitatea invocată prin recurs, raportându-se la datele concrete

ale cauzei cu respectarea principiului evocat, instanța urmează a constata ca

fondată critica din recurs privind întinderea despăgubirilor acordate, motiv

pentru care, în temeiul art. 314 C. proc. civ. recursul va fi admis în aceste

limite. Urmare a reevaluării probatoriului administrat se va dispune obligarea

pârâtei la despăgubiri civile către reclamant în cuantum de 1 miliard lei, sumă

apreciată ca fiind corespunzătoare suferinței efective a victimei analizate sub

toate aspectele sus enunțate.

Restul dispozițiilor hotărârii

urmează a fi păstrate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Brăila împotriva

deciziei civile nr. 883/A din 20 decembrie 2005 a Curții de Apel Galați.

Casează decizia și sentința civilă

nr. 429 din 7 noiembrie 2002 a Tribunalului Brăila, în sensul că obligă statul

Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Brăila să

plătească reclamantului B.N. suma de 1 miliard ROL cu titlu de daune morale.

Păstrează restul dispozițiilor

sentinței civile menționate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 11 octombrie 2006.