ÎCCJ, decizie (scj.ro #81780)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #81780) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Recurs formulat împotriva unei decizii
pronunțată de o instanță de recurs, ca urmare a
recalificării căii de atac, declarată împotriva hotărârii
de fond, ca fiind recurs și nu apel. Inadmisibilitate.
C.pr.civ., art. 299
Față
de dispozițiile art. 299 C.pr.civ., recursul declarat împotriva unei
decizii irevocabile a unei instanțe de recurs este inadmisibil, o asemenea
hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs,
atâta timp cât unul din principiile de drept procesual privește unicitatea
dreptului de a folosi calea de atac.
În
consecință, dacă, urmare a modificărilor intervenite prin dispozițiile
art. XVIII pct.63 din Legea nr. 202/2010, hotărârea tribunalului,
pronunțată ulterior intrării în vigoare a actului normativ sus
menționat, este suspusă recursului și curtea de apel în mod
corect a recalificat calea de atac a apelului exercitată de una din
părți drept recurs, pe care l-a soluționat ca atare,
pronunțând o decizie irevocabilă, recursul exercitat împotriva
acestei din urmă hotărâri, este inadmisibil.
Secția
I civilă, decizia nr. 5496 din 20 septembrie 2012
Reclamantul M.N. a chemat în judecată Statul Român
prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând să fie obligat pârâtul
la plata de despăgubiri cu titlu de daune morale și materiale în
cuantum total de 10.643.000 Euro, pe considerentul că a fost arestat
preventiv în mod nelegal, în baza unui mandat emis de un procuror și nu de
un judecător, așa cum prevede Convenția pentru Apărarea
Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. A precizat în
acest sens reclamantul că, prin mandatul de arestare, prelungit ulterior
de către judecător pe o perioadă de 6 luni și 12, zile i
s-au cauzat grave prejudicii morale și materiale.
Prin
sentința civilă nr. 798 din 7.09.2005, Tribunalul Buzău,
Secția civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Instanța
a reținut că reclamantul a fost arestat preventiv de Parchetul de pe
lângă Tribunalul Buzău la data de 17 mai 2000, înainte de modificarea
art.146 C.pr.p. prin Legea nr.281/2003, dată la care măsura
arestării preventive putea fi luată de procuror pe o durată de
30 de zile și ulterior prelungită la cerere de instanța de
judecată, astfel încât nu există nicio nelegalitate, în sensul art.
504 C.pr.p.
Prin
decizia civilă nr. 19 din 10 februarie 2006, Curtea de Apel Ploiești,
Secția civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.
Împotriva
deciziei a declarat recurs reclamantul, invocând faptul că ambele
instanțe au încălcat legea și nu au rezolvat fondul cauzei,
potrivit actului de sesizare, analizând doar formal pricina.
Prin decizia nr. 7896 din 6.10.2006, Înalta Curte
de
Casație și Justiție a admis recursul declarat de
reclamant împotriva deciziei Curții de Apel Ploiești, dispunându-se
casarea deciziei, admiterea apelului declarat de același reclamant
împotriva sentinței civile nr. 798/2005 a Tribunalului Buzău,
desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, la
același tribunal.
Ca
urmare a casării cu trimitere spre rejudecare, dosarul a fost înregistrat
la Tribunalul Buzău la data de 4.05.2008.
La
termenul de judecată din data de 14.04.2010, reclamantul a depus o cerere
precizatoare, prin care a solicitat obligarea pârâtului Statul Român la plata
sumei de 10.643.000 euro, sumă de bază indexată conform H.G. nr.
9/2000.
S-a
arătat că în perioada cât a fost arestat nelegal, nu s-a putut
prezenta la un proces pe care la avut cu SC A. M., al cărui obiect era
anularea unui contract de asociere în participațiune, fiindu-i creat un
prejudiciu de 9.000 Euro/an și respectiv de 22.500 Euro, sumă pe care
urmează să o recupereze de la pârât.
A
precizat că suma de 1.650.000.000 lei, de care a făcut vorbire, se
compune în bună parte din investiții pe care nu le-a mai putut
finaliza, ca urmare a arestului nelegal.
Prin
sentința civilă din 21.03.2011, Tribunalul Buzău a admis în
parte acțiunea și a obligat pe Statul Român să plătească
reclamantului suma de 30.000 lei, cu titlu de daune morale, fiind respins
capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor
civile și a ratei de scont.
Instanța
a reținut că, potrivit mandatului nr. 90/2000 emis de Parchetul de pe
lângă Tribunalul Brăila, reclamantul a fost arestat preventiv 30 de
zile, cu începere de la data de 17.05.2000. Ulterior, Tribunalul Brăila a
dispus prelungirea arestului preventiv prin încheierea din data de 1 iunie
2000, cu începere de la 16 iunie 2000 până la 1 iulie 2000, prin
încheierea din data de 28 iunie 2000, de la 2 iulie 2000 până la 31 iulie
2000, iar prin încheierea din data de 25 august 2000, de la 31 august până
la 29 septembrie 2000.
Potrivit
sentinței penale nr. 468 pronunțată de Tribunalul Brăila la
data de 22.12.2003, reclamantul a fost condamnat la 4 ani și 2 luni
închisoare cu aplicarea art.71- 64 C.p., pentru săvârșirea
infracțiunii de înșelăciune în formă continuată, fiind
dedusă din pedeapsa aplicată a duratei reținerii și
arestării preventive cuprinsă între 17.05.2000 – 28.11.2000,
reținându-se faptul că reclamantul era arestat și în alte cauze.
În
acest context, tribunalul a constatat ca situație de fapt, că
reclamantul a fost arestat prin ordonanță a procurorului până la
data de 15.06.2000, acesta fiind prezentat Tribunalului Brăila abia la
data de 1 iunie 2000, când prin încheierea din acea dată s-a dispus
prelungirea arestului preventiv, cu începere de la 16 iunie 2000 până la 1
iulie 2000.
Ca
atare, în raport de dispozițiile art. 5 paragraful 3 din Convenția
Europeană, tribunalul a stabilit că, într-adevăr reclamantului
i-au fost încălcate drepturile, ca urmare a neprezentării „de
îndată” în fața unui magistrat, împuternicit prin lege cu exercitarea
atribuțiilor judiciare.
La
stabilirea cuantumului daunelor materiale, tribunalul a avut în vedere
consecințele negative produse asupra celui în cauză, în plan fizic
și psihic, în raport de importanța valorilor lezate, intensitatea cu
care acestea au fost percepute, consecințele vătămării,
efectul produs asupra situației familiale, sociale și profesionale,
stabilind că se impune a fi acordate reclamantului cu titlu de daune
morale, pentru perioada de arestare nelegală, a sumei de 30.000 lei.
S-a
constatat că este neîntemeiată cererea reclamantului privind
indexarea acestei sume cu rata de scont BNR, respectiv 35% în perioada
2001-2003 și 10% în perioada 2004- 2007 potrivit O.G. nr. 9/2000.
În
privința daunelor materiale solicitate de reclamant, judecătorul
fondului a stabilit că nu s-a făcut dovada existenței acestora
De asemenea, s-a reținut că nu au fost depuse înscrisuri care
să ateste existența pe rol a procesului cu SC A.M., pretins de
reclamant.
Împotriva
sentinței au declarat apel pârâtul Statul Român și Ministerul Public
- prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău, criticând-o ca
nelegală și netemeinică.
La
termenul de judecată din data de 23.05.2011, Curtea, în temeiul art. 129
alin.(4) C.pr.civ., raportat la art. 84 C.pr.civ., a pus în discuția
părților recalificarea căilor de atac declarate de pârâtul
Statul Român și de Ministerul Public-prin Parchetul de pe lângă
Tribunalul Buzău împotriva sentinței civile pronunțată de
Tribunalul Buzău.
În
acest sens, s-a arătat că în considerentele deciziei de casare
nr.7896/2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, obligatorie în faza de rejudecare, s-a menționat expres
că cererea de chemare în judecată se întemeiază în drept pe
dispozițiile art. 504 C.pr.civ, însă urmează a fi analizată
și din perspectiva art. 5 alin.3 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului.
În acest context, curtea de apel raportându-se la
dispozițiile art. XVIII pct.63 din Legea nr. 202/2010, art. 725 alin.(3)
C.proc.civ. și constatând că sentința civilă nr. 545/2011 a
fost pronunțată de Tribunalul Buzău după intrarea în
vigoare a Legii nr. 202/2010,
Curtea a recalificat calea de atac
exercitată de pârâtul Statul Român
- Ministerul Finanțelor
Publice - DGFP Buzău și Ministerul Public - Parchetul de pe
lângă Tribunalul Buzău ca recurs și nu apel.
Prin aceeași încheiere s-a dispus, în temeiul art.99
alin.(3) din Regulamentul de Ordine Interioară al Instanțelor
Judecătorești, aprobat prin Hotărârea CSM nr. 387/2005
modificată, formarea completului de recurs, prin includerea alături
de cei doi judecători ai completului de apel a judecătorului aflat la
poziția I în lista de permanență a Secției civile și
pentru cauze cu minori și de familie de la acel termen de judecată.
Prin decizia civilă nr. nr. 526 din 24 iunie 2011
Curtea de Apel Ploiești, Secția civilă și pentru cauze cu
minori și de familie, a admis recursurile declarate de Ministerul Public -
Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău și de pârâtul Statul
Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Buzău și în
consecință a modificat în parte sentința atacată, în sensul
că a respins în totalitate acțiunea, ca neîntemeiată.
În argumentarea deciziei, instanța de apel a
reținut că potrivit dispozițiilor deciziei de casare,
instanța de trimitere avea obligația de a analiza pretențiile
reclamantului de acordare a daunelor morale și din perspectiva art. 5
paragraful 3 din Convenția Europeană, incidența art. 504-506
C.pr.p., în raport de care s-a stabilit și competența
teritorială a cauzei, fiind deja analizate în primul ciclu procesual.
S-a
susținut că art. 5 paragraf 3 din Convenția pentru Apărarea
Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale cuprinde
două garanții. Prima dintre acestea privește protecția
oricărei persoane împotriva unei detenții sau arestări arbitrare
și, de aceea, impune intervenția indirectă a
autorității judiciare, care asigură controlul arestării sau
deținerii, în timp ce a doua are ca obiectiv evitarea faptului ca
persoanele arestate sau deținute în condițiile art. 5 paragraf 1
lit.(c), să rămână multă vreme în stare de detenție,
înainte de a fi judecate pentru faptele de care sunt acuzate.
Împrejurarea
că reclamantul se afla în stare de detenție, în baza unei
hotărâri judecătorești definitive, nu a fost apreciată de
către curtea de apel ca un
impediment
de natură a înlătura garanțiile
reglementate de art. 5
paragraf 3 din Convenție, însă s-a susținut că
prezintă relevanță sub aspectul prejudiciului moral pretins de
către intimatul-reclamant.
S-a
mai susținut că, în acest sens, a statuat constant Curtea
Europeană în jurisprudența sa, respectiv, că art. 5 din
Convenție consacră un drept fundamental al omului, constând în
protecția individului împotriva atingerilor arbitrare ale statului, aduse
libertății sale.
Prin
urmare, în perioada invocată de către intimatul-reclamant, acesta era
deja privat de libertate, în baza unei hotărâri judecătorești
definitive, pronunțată de o
instanță judecătorească competentă - Judecătoria
Buzău.
În
consens cu jurisprudența constantă a Curții Europene, curtea a
arătat că „nu există obligație de reparație
fără să existe prejudiciu material sau moral ce are a fi
reparat” (
cauza Wassink contra Pays-Bas)
.
În
acest context, a susținut instanța de recurs, măsura
dispusă de instanța de fond, de acordare de daune morale, sub forma
de despăgubiri bănești, este în mod evident neîntemeiată,
în condițiile în care intimatul-reclamant nu a dovedit existența
prejudiciului moral de necontestat, pe care l-ar fi suferit și care nu ar
putea fi acoperit prin simpla constatare a încălcării.
Ca
atare, respectând principiul disponibilității procesului civil
și luând act că cererea reclamantului se referea, sub aspectul
daunelor morale, numai la acordarea de despăgubiri bănești,
curtea de apel a constatat fondate recursurile declarate în cauză .
Împotriva
acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru
nelegalitate, prevalându-se în drept de dispozițiile art.304 pct.(2), (7),
(8), (9) C.proc.civ.
În
dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că instanța de apel
nu a motivat soluția pronunțată, a interpretat greșit actul
dedus judecății și a schimbat înțelesul textelor legale,
iar considerentele hotărârii pronunțate sunt contradictorii în raport
de natura cauzei.
Astfel, instanța de apel a încălcat și aplicat
greșit dispozițiile art. XXII, art. XVIII pct.63 din Legea
nr.201/2010, art.725 C.proc.civ. și art.15 din Constituția României,
întrucât pct.63 al art.
XVIII se referă exclusiv la dispozițiile art.506
C.proc.civ., or, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile
art.504-506 C.pr.p.
Prin
urmare, susține recurentul, modificarea din legea
nouă nu îl privește întrucât, fiind lege penală
care nu îi este favorabilă, nu poate retroactiva, iar printr-o
interpretare contrară s-ar încălca dispozițiile imperative ale
art.15 alin (2) din Constituția României.
În mod nelegal instanța de apel a recalificat
acțiunea reclamantului, în baza dispozițiilor art. 282
1
C.pr.civ.,
în raport de valoarea pretențiilor indicate.
La termenul de
judecată din data de 20.09.2012, Înalta Curte a rămas în
pronunțare asupra recursului, având a se pronunța, cu prioritate,
asupra excepției inadmisibilității acestuia, dat
fiind faptul că a fost declarat împotriva unei
hotărâri judecătorești irevocabile.
Potrivit
dispozițiilor art. XVIII pct.63 din Legea nr. 202/2010, privind unele
măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, prevederile
art. 506 C.pr.p. au fost completate în sensul că „după alin.(4) s-a
introdus un nou alineat, alineatul (5) cu următorul conținut
„hotărârea este supusă recursului”.
Acest act normativ
a fost publicat în M.O. nr.714 din 26.10.2010 și a intrat în vigoare la
data de 29.10.2010.
Cum sentința
Tribunalului Buzău, prin care a fost soluționată acțiunea
reclamantului, a fost pronunțată la data de 21.03.2011, după
intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, această hotărâre
judecătorească este supusă recursului, a cărei
soluționare este de competența curții de apel, în conformitate
cu textul legal mai sus-menționat.
Prin urmare,
Curtea de Apel Ploiești în mod corect a calificat calea de atac
exercitată de reclamant drept recurs, pe care l-a soluționat ca
atare, pronunțând o decizie irevocabilă.
Or, potrivit art. 299 C.pr.civ., sunt supuse
recursului hotărârile date fără drept de
apel, cele date în apel, precum și hotărârile altor organe cu
activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de
lege.
Față de
aceste dispoziții, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a
unei instanțe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind
susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs, atâta timp cât unul din
principiile de drept procesual privește unicitatea dreptului de a folosi
calea de atac.
Astfel, dreptul de
recurs există numai în ceea ce privește hotărârile
menționate, neexistând posibilitatea să se declare recurs și
împotriva unei hotărâri judecătorești irevocabile.
În speță, decizia civilă nr. 526 din 24
iunie 2011, împotriva căreia reclamantul a formulat recurs a fost
pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, Secția civilă
și pentru cauze cu minori și de familie în recurs, fiind
irevocabilă.
În
consecință, fiind în prezența unei hotărâri irevocabile,
calea de atac a recursului exercitată împotriva acesteia, este
inadmisibilă.