ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 819/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 819/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București la data de 04 mai 2010,

reclamanta M.V.A. a chemat în judecată S.R. prin M.F.P.ca,

prin sentința ce se va pronunța, acesta să fie obligat la plata sumei de trei

milioane lei reprezentând suma reactualizată conform indicelui de inflație la

data plății efective, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de

măsura arestării abuzive, în perioada 12 decembrie 1996 - 30 martie 2001,

precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1589

din 21 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă,

a admis, în parte acțiunea reclamantei și a obligat S.R.

la plata către reclamantă a sumei de 1.000.000 lei, reactualizată cu indicele

de inflație în momentul plății efective, cu titlu de daune în baza art. 504 alin.

(1) C. proc. pen. și art. 52 alin. (3) din Constituție.

Pentru a pronunța această

sentință,

prima instanță a avut în

vedere următoarele considerente:

Pentru a fi incident cazul de

răspundere a statului pentru prejudiciile

cauzate

pentru măsura privată de libertate ne legală conform alin. (2) al art. 504

C.

proc. pen., legiuitorul a impus în alin. (3) al art. 504 C. proc. pen., drept

condiție prealabilă ca nelegalitatea privării de libertate să fie constată

prin:

de revocare a măsurii privative sau restrictive de

libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire

penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin.

(1) lit. j);

2.

ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii

privative sau restrictive de libertate,

de achitare,

definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin.

(1) lit. j).

Tribunalul a constatat

că prin soluția irevocabilă pronunțată ulterior revizuirii de către Înalta Curte

de Casație și Justiție prin decizia penală nr. 3463 din 28 octombrie 2009 de

către Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 9382/1/2008, s-a

respins, ca nefondat, recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov

împotriva soluției de achitare a reclamantei pronunțată prin Decizia nr. 24/ Ap

din 26 ianuarie 2001 a Curții de Apel Brașov și prin Sentința penală nr.

109 din 30 martie 2001 a Tribunalul Brașov, fără

a exista vreo mențiune în hotărârea

definitivă de achitare cu privire Ia

măsurile privative de libertate (arestare și obligarea de a nu părăsi

localitatea), pe care reclamanta le apreciază ca fiind nelegale.

De asemenea, nu s-a făcut

nici dovada existenței în prezenta cauză a vreun alt act din cele menționate în

alin. 3 al art. 504 C. proc. pen., de stabilire a caracterului nelegal al

arestării sale preventive sau a măsurii de a nu părăsi localitatea, adică a

unei ordonanțe a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive

de libertate sau a unei hotărâri a instanței de revocarea măsurii privative sau

restrictive de libertate.

Sub acest ultim aspect s-a

precizat că încheierea penală nr. 217 din 17 septembrie 1996 pronunțată de

Tribunalul Cluj, în dosarul nr. 2788/1996, de revocare a măsurii arestării

preventive a inculpatei a fost constată ca fiind nulă prin Decizia penală nr. 441/1996

a Curții de Apel Cluj avându-se

în vedere

că instanța care a dispus măsura revocării nu mai era competentă în

cauză

deoarece anterior pronunțării acestei soluții fusese admisă cererea de

strămutare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov.

În ceea ce privește afirmația

reclamantei potrivit căreia caracterul nelegal al măsurilor privative de

libertate a fost constatat de C.E.D.O., tribunalul a constatat ca fiind fără

suport această afirmație. Astfel, prin hotărârea din 29 martie 2009, pe tărâmul

art. 5 din C.E.D.O. (dreptul la libertate și siguranță) instanța europeană a

respins, ca nefondat, capătul de cerere privind încălcarea art. 5 parg. 1 din

Convenție și ca tardiv capătul de cerere privind încălcarea art. 5 parg. 3 și

parg. 4 din Convenție. Singurul aspect constatat de C.E.D.O. ca reprezentând o

încălcare a drepturilor convenționale se referă la dreptul inculpatului de a fi

audiat în

ipoteza condamnării sale pentru

prima oară în recurs după achitarea în fond și

apel.

Chiar dacă temeiul de drept

al prezentei cereri, astfel cum a fost acesta

indicat

de către reclamantă în exercitarea principiului disponibilității se referă

doar

la art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., pe care tribunalul le-a constatat

inaplicabile în prezenta cauză, având în vedere că reclamanta a indicat și art.

52 alin. (3) din Constituția României care consacră principiul răspunderii

patrimoniale pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, tribunalul, în

virtutea rolului activ stabilit în art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a

soluționat cauza pornind de la acest temei de ordin constituțional indicat de

reclamantă în cerere.

Prevederile art. 52

alin. (3) din Constituție își găsesc reglementarea în cadrul legii organice, C.

proc. pen., în art. 504 alin. (1).

Pe cale de consecință,

tribunalul a analizat prezenta cauză având în vedere, pe de o parte cadrul

constituțional, art. 52 alin. (3) Constituție și art. 504 alin. (1) C. proc. pen.,

în măsura în care, astfel cum s-a arătat mai sus nu se verifică și ipoteza

prevăzută de art. 504 alin. (2) coroborat cu alin. (3) al art. 504 C. proc. pen.,

în absența stabilirii caracterului nelegal al privării de libertate prin

hotărârea definitivă de achitare a reclamantei, astfel cum a fost aceasta

pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia penală nr.

3463 din 28 octombrie 2009.

În ceea ce privește ipoteza alin.

(1) al art. 504 C. proc. pen., s-a constatat că inițial s-a pronunțat o soluție

definitivă de condamnare a reclamantei la 2 ani închisoare în baza art. 257 alin.

(1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., prin Decizia penală nr. 2800

din 31 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, prin care a fost admis recursul

declarat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, a fost casată Decizia

nr. 24/ Ap din 26 ianuarie 2001 a Curții de Apel Brașov și Sentința penală nr. 109

din 30 martie 2001 a Tribunalului Brașov.

Această soluție de condamnare

la pedeapsa închisorii, ca urmare a admiterii cererii de revizuire și de rejudecare

a recursului formulat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, a

fost înlocuită cu o soluție de achitare a inculpatei prin decizia penală nr. 3463

din 28 octombrie 2009 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.

9382/1/2008.

Pe cale de consecință, s-au

constatat îndeplinite condițiile angajării răspunderii statului pentru eroarea

judiciară comisă ca urmare a condamnării reclamantei la pedeapsa închisorii de

2 ani prin Decizia penală nr. 2800 din 31 mai 2002 a Curții Supreme de

Justiție.

Reclamanta a solicitat prin

cererea introductivă de instanță obligarea S.R. la plata sumei de 3.000.000 Ron

reprezentând contravaloarea

prejudiciului

personal nepatrimonial cauzat prin privarea nelegală de libertate.

Tribunalul a constatat în

schimb că răspunderea statului va fi angajată pentru eroarea judiciară ca

urmare a condamnării reclamantei la pedeapsa închisorii de 2 ani prin Decizia

penală nr. 2800 din 31 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, nefiind îndeplinite

condițiile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., în absența nedovedirii

caracterului nelegal al măsurilor preventive invocate.

Prin condamnarea reclamantei

la pedeapsa închisorii de 2 ani cu executare efectivă pe o perioadă din care a

fost computată perioada arestării preventive a reclamantei în perioada 3

aprilie 1996 - 12 decembrie 1996 (ulterior achitată), tribunalul a constatat că

s-a adus în mod cert o atingere drepturilor si libertăților fundamentale ale

omului, aceasta suferind un prejudiciu profesional, de imagine multiplu și

complex și un altul relativ la viața sa privată și de familie și chiar la

condiția umană de om liber.

S-a mai reținut că, au fost

inițiate o serie de demersuri de punere în executare a celor două mandate, care

în mod cert au produs o stare de anxietate și de frustrare reclamantei mai ales

prin perspectiva executării în regim privativ a acestei pedepse în contextul

gravelor sale probleme de sănătate, despre care prin numeroase rapoarte de

expertiză medico-legală se constatate că nu pot fi tratate în rețeaua medicală

a sistemului penitenciar.

Gravitatea și intensitatea

acestor daune de ordin nepatrimonial cauzate reclamantei prin demersurile de

punere în executare a pedepsei cu închisoarea sunt apreciate de tribunal ca

fiind deosebit de importante mai ales că autoritățile au insistat în luarea

acestor măsuri inclusiv după amânarea executării pedepsei prin sentința penală nr.

174 din 14 martie 2005 a Tribunalului Brașov, în dosarul nr. 227/2005, sau

chiar după achitarea inculpatei.

Sentimentul profund de

injustiție cauzat de aceste demersuri de încarcerare care au continuat inclusiv

după achitarea reclamantei a fost avut în vedere de instanță ca un element

important în stabilirea cuantumului ce urmează a fi acordat cu titlu de

despăgubire.

Mai mult, tribunalul a

avut în vedere că în mod cert după pronunțarea

soluției definitive de achitare a reclamantei în baza deciziei

instanței supreme

nr. 3463 din 28 octombrie 2009, în plan social și

profesional încercările de încarcerare în baza unui mandat de executare a

pedepsei închisorii care a fost anulat de abia la data de 12 mai 2010 au cauzat

reclamantei grave atingeri imaginii și reputației acesteia, la dosar existând

dovada că mențiunile corespunzătoare la evidența cazierului judiciar s-au

efectuat după rămânerea irevocabilă a sentinței penale nr. 23 l/S din data de

12 mai 2010 a Tribunalului Brașov.

Sub aspectul

prejudiciilor pretins a fi produse în planul formării profesionale a

reclamantei, tribunalul le constată ca fiind ne dovedite afirmațiile acesteia

cu privire la amânarea cauzată de mențiunile din cazier

asupra susținerii tezei de doctorat și a neacordării de către membrii

comisiei a

mențiunii „magna cum laude” având în vedere nedepunerea la

dosar a înscrisurilor din care să rezulte înscrierea sa la Școala Doctorală,

perioada studiilor doctorale și orice alte aspecte din care să rezulte legătura

de cauzalitate invocată de reci amantă.

Din actele depuse la dosar,

tribunalul a constatat că dimpotrivă chiar după pronunțarea condamnării la

pedeapsa închisorii cu executare din anul 2002, reclamanta a fost în măsură să

continue cursurile Facultății de Drept și să susțină examenul de licență în

februarie 2005, fără a se administra alte mijloace de probă din care să rezulte

existența unor impedimente obiective în planul școlarizării sale cauzate de

această condamnare.

Aceeași soluție se

impune și cu privire la afirmațiile reclamantei potrivit cărora a fost

împiedicată de măsura restrictivă de a nu părăsi localitatea de a participa la

seminarii, burse internaționale, etc., nefăcându-se o dovadă concretă cu

privire la pierderea reală de șansă sub acest aspect.

Tribunalul a constatat ca

fiind nedovedite și aspectele legate de pretinsele impedimente cauzate la locul

de muncă al reclamantei de condamnarea penală având în vedere că la dosar nu

s-a depus decât o copie a cărții de muncă a reclamante la nivelul anului 1999

(deci anterior deciziei SCJ 2800 din 31 mai 2002), din care rezultă că în 1999

a fost angajată ca redactor la SC R. SA, fără a dovedi prin alte mijloace de

probă crearea unui mediu ostil la locul de muncă prin procedura penală în

discuție sau a imposibilității de a se angaja, astfel cum afirmă prin acțiune.

În planul dreptului la viață

privată care include în egală măsură dreptul la reputație (cauza P. c. României,

P. c. Republicii Moldova) tribunalul a constatat că prejudiciul produs prin

eroarea judiciară consecința pronunțării deciziei penale a instanței supreme nr.

2800 din 31 mai 2002 este cert și inerent luării unei astfel de măsuri în

condiții de arbitrariu și inechitate a procedurii penale, deja constată prin

hotărârea C.E.D.O. din 29 martie 2007.

Tribunalul a mai constatat că

reclamanta a suferit un cert prejudiciu de imagine prin expunerea la disprețul

public în calitate de condamnată la pedeapsa închisorii cu executarea, care a

adus o atingere gravă adusă onoarei și demnității sale.

Așadar, sub aspectul

dreptului său la viață privată, inclusiv sub aspectul dreptului de imagine și

dreptului la o bună reputație, față de împrejurările concrete ale speței se

poate reține producerea unui prejudiciu de ordin nepatrimonial reclamantei.

În ceea ce privește viața sa de familie, tribunalul a

constatat, de asemenea, că această eroare judiciară a fost de natură a produce

de asemenea un prejudiciu de ordin personal nepatrimonial având în vedere că

reclamanta avea în întreținere în perioada 2002 (data condamnării sale la

pedeapsa închisorii cu executare) - 2009 (data achitării sale definitive ca

urmare a rejudecării recursului) pe minora R.M. născuta la 11 august 1989.

Împotriva acestei sentințe, ambele părți au formulat

apel.

Astfel, în motivarea

apelului, reclamanta a susținut că, soluția pronunțată în cauză este greșită

sub aspectul cuantumului daunelor reținute de către prima instanță.

La

rândul său, pârâtul a susținut greșita interpretare, de către instanța de

fond, a dispozițiilor art. 504 alin. (3) C. proc.

civ., deoarece aceasta trebuia să constate faptul că nu sunt îndeplinite

condițiile art. 504 C. proc. pen., având în vedere faptul că, așa cum rezultă

și din decizia penală de achitare, nu s-a constatat caracterul nelegal al

măsurilor preventive invocate, așa cum s-a reținut în opinia separată a

președintelui completului de judecată, astfel că, măsura arestării nu a fost

una abuzivă.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor morale acordate de către instanța de judecată pentru acoperirea

prejudiciului suferit suma acordată este mult prea mare, întrucât pentru

stabilirea gravității suferințelor psihice provocate reclamantei se impune

administrarea de probe corespunzătoare care să contureze atât dimensiunea

suferințelor fizice cât și întinderea prejudiciilor morale. Există riscul ca

reparația făcută cu titlu de daune morale, dacă nu este echilibrată, să conducă

la crearea unui prejudiciu mult mai mare decât reparația în sine.

Curtea de Apel București, secția

a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 272

din 14 martie 2011, a

admis apelul

declarat de pârât și a schimbat în parte sentința în sensul diminuării daunelor

morale la 100.000 lei.

În considerentele deciziei

s-a reținut că, acordarea daunelor morale este însă o chestiune de apreciere a

magistratului, și tocmai de aceea, singurul motiv de apel care a fost primit de

către Curte a fost cel al pârâtului, cu referire la cuantumul despăgubirilor

morale ce au fost acordate de către prima instanță.

Dispoziția art. 505 alin.

(1) C. proc. pen., stabilește criteriile în funcție de care se determină

acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit dar nu stabilește și

criteriile de cuantificare a acestuia. Acest lucru este justificat de faptul că

prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din

moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcție de circumstanțele

concrete ale fiecărui caz.

De aceea, nici C.E.D.O.,

atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare

prestabilite, ci judecă în echitate.

Astfel, având în vedere

jurisprudența acestei Curți - Cauza B., A., D., M. și P., S. și P. contra

României, precum și practica judiciară a instanței supreme, dispozițiile

Deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 pronunțată de Curtea Constituțională, Curtea

a apreciat, în funcție de toate circumstanțele evocate de către reclamantă, și

reținute, așa cum am mai arătat de către ambele instanțe (inclusiv durata

detenției de opt luni) și situația personală și familială a reclamantei, cât și

de situația economică de la nivel mondial și național de notorietate, că suma

de 100.000 lei acordată reclamantei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul

cauzat printr-o eroare judiciară este suficientă pentru a oferi o reparație

completă pentru atingerea adusă onoarei, reputației și persoanei apelantei.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri au declarat recurs părțile,

respectiv,

reclamanta M.V.A. și S.R. prin M.F.P. invocând incidența dispozițiilor art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Recurenta - reclamantă critică hotărârea sub

următoarele aspecte:

1.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate nu

s-a avut în vedere și perioadele de timp cât împotriva reclamantei s-au luat

măsuri privative de libertate. Cu alte cuvinte cererea de chemare în judecată

se

întemeiază nu numai pe dispozițiile art.

504 alin. (1) C. proc. pen., ci și pe

dispozițiile art. 504 alin. (2) C.

proc. pen.

Hotărârea cuprinde

motive contradictorii întrucât, deși se apreciază temeinicia motivului de apel

privind cuantumul despăgubirilor, prin dispozitivul hotărârii se respinge

apelul, fiind astfel incident în cauză dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.

Instanța de apel nu s-a

pronunțat asupra motivelor de apel ce vizau împrejurarea că instanța fondului

nu a avut în vedere întreaga perioadă de aproape doi ani în care autoritățile

menționează nelegal un mandat de executare a pedepsei închisorii. Nu s-a ținut

cont de durata de timp de 7 ani și jumătate scursă între momentul condamnării

și momentul achitării.

n mod greșit s-a dispus diminuarea cuantumului

despăgubirilor acordate. Hotărârile C.E.D.O. invocate de instanța de apel, pe

această linie, nu au legătură cu prezenta cauză. În mod greșit se face referire

la situația economică la nivel mondial și național fără a se ține cont de

împrejurările concrete ale cauzei, atât reale cât și personale.

Recurentul S.R. prin M.F.P. critică

hotărârea sub următoarele aspecte.

S-a încălcat principiul

disponibilității părților în procesul civil întrucât în cauză s-au constatat

inaplicabile dispozițiile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., temei de

drept invocat de reclamantă și cu toate acestea, instanța a extins cadrul

procesual constatând că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 504 alin. (l)

C. proc. pen.

În conformitate cu principiul

disponibilității părții, instanța este ținută să se pronunțe numai cu privire

la ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în judecată.

2.

Situația de fapt nu se circumscrie prevederilor art. 504 C. proc. pen.,

pentru a fi justificată, în speță, acordarea de

măsuri reparatorii din partea S.R. Instanța de apel trebuia să constate că în

speță nu sunt

aplicabile reglementările din

art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., întrucât

în speță nu există o

hotărâre de constatare a nelegalității arestării abuzive.

acordată cu titlu de daune morale, este un

cuantum

supraevaluat, raportat la elementele probatorii administrate în cauză.

Examinând criticile formulate

prin intermediul cererilor de recurs se constată nefondate recursurile în

considerentele celor ce succed:

Prin cererea de recurs se

invocă ca un prim motiv de nelegalitate incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7

C. proc. civ., ilustrându-se existența unei contradicții între considerentele

hotărârii și dispozitivul acesteia. Se susține în acest sens că, instanța de

apel în considerentele hotărârii achiesează la punctul de vedere al

reclamantei, prin care arată că cererea de chemare în judecată se întemeiază în

drept și pe dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. și cu toate acesteia

prin dispozitivul hotărârii contrar celor susținute în considerente, se

respinge apelul.

Hotărârea ar putea fi

motivată, pentru motivul de nelegalitate invocat de reclamantă, dacă există

contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a

hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este

întemeiată, astfel că nu se poate ști ce a decis instanța.

În considerentele hotărârii

apelate privitor la cadru procesual s-a reținut că tribunalul a calificat

corect cererea de chemare în judecată, respectând întocmai dispozițiile art. 129

și art. l 12 – art. 114 C. proc. civ.

Drept urmare, instanța de

apel, indubitabil, a menținut cadrul procesual stabilit de instanța fondului

atât sub aspectul situației de fapt cât și sub aspectul temeiului de drept,

ilustrând că dispozițiile art. 505 alin. (l) C. proc. pen., stabilesc

criteriile în funcție de care se determină acordarea despăgubirilor pentru

prejudiciul suferit, dar nu stabilesc și criteriul de cuantificare a acestuia.

Din considerentele astfel

reținute nu rezultă că s-au apreciat ca temeinice motivele de apel invocate de

reclamantă, ci dimpotrivă conduc cert la soluția de respingere a acestuia așa

cum regăsim și în dispozitiv.

Dispozițiile art. 504 alin.

(2) și (3) C. proc. pen., au fost amintite în considerentele hotărârii sub un

alt aspect, dar să arată expres că singurul motiv de apel primit a fost cel al

pârâtului, cu referire la cuantumul despăgubirilor morale ce au fost acordate

de prima instanță.

În atare condiții, nu

se poate reține existența unei contradicții între considerentele hotărârii

atacate și dispozitiv, câtă vreme cererea introductivă de instanță a fost

considerată admisibilă, însă cuantumul daunelor morale

solicitate și cel acordat de prima instanță au fost considerate

excesive, raportat

la circumstanțele concrete ale speței, astfel că

instanța de apel a considerat că se impune diminuarea despăgubirilor. Mai mult,

considerentele hotărârii așa cum sunt prezentate, răspund tuturor motivelor de

apel arătate de reclamantă în cererea de apel.

Cât privește cuantumul

despăgubirilor acordate reclamantei pentru durata nerezonabilă a procedurii, se

reține că, în aplicarea art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., potrivit cărora orice

persoană are dreptul la judecarea (..) într-un termen rezonabil a cauzei sale

de către o instanță (..) care va hotărî (..) asupra temeiniciei oricărei

acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa”, instanța de apel a

stabilit o sumă echitabilă cu titlu de daune. Contrar susținerilor recurentei,

la stabilirea cuantumului despăgubirilor instanța de apel a apreciat „w funcție

de toate circumstanțele evocate de reclamantă prin cererea introductivă”, astfel

încât să se ofere o reparație completă pentru atingerea adusă onoarei,

reputației și persoanei reclamante.

Termenul rezonabil al

procesului penal a fost analizat de către instanță în raport de elementele

procesuale ale cauzei, aspectele invocate de către recurentă privind fondul

judecării cauzei, caracterul nerezonabil al procesului fiind o stare de fapt

reținută de instanță pe baza probelor administrate, la stabilirea

despăgubirilor morale în cuantum de 100.000 lei instanța nelimitându-se doar la

durata detenției de opt luni.

În ceea ce privește critica

formulată de către ambii recurenți referitoare la cuantumul daunelor morale, se

constată că nu este fondată.

Astfel, se observă că

dispozițiile art. 504 alin. (l) C. proc. pen., enumera criteriile în funcție de

care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, și anume,

durata privării de libertate suportate, precum și consecințele produse asupra

persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, consecințe care se

analizează în concret, în fiecare speță dedusă judecății.

Cu alte cuvinte, cuantumul

despăgubirii pentru prejudiciul moral nu se stabilește doar în funcție de

aprecierile subiective ale persoanei supuse

procedurii

judiciare penale, relative la implicațiile pe care măsurile restrictive

penale

le-ar fi avut asupra evoluției stării de sănătate și asupra capacității ori

posibilității de a presta activități generatoare de venituri materiale.

De aceea, atât instanțele

naționale, cât și C.E.D.O., atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează

cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează

la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei relative la

tratamentul la care persoana a fost supusă de autoritățile penale și a

consecințelor nefaste pe care acesta l-a avut cu privire la viața sa

particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probatoriile

administrate.

Ca

atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și

hotărârile C.E.D.O. pot furniza judecătorului cauzei

doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv, pot

evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora.

Or, judecând în echitate, se

constată că suma acordată de instanța de apel reclamantei cu titlu de

despăgubire pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o

reparație pentru atingerea adusă onoarei, sănătății și reputației sale prin

declanșarea procedurii penale în cadrul căreia s-au dispus măsurile restrictive

și, în final, achitarea sa.

Așadar, urmează a fi

înlăturată critica reclamantei conform căreia daunele morale acordate sunt prea

reduse față de solicitarea formulată prin cererea introductivă de instanță,

întrucât acestea nu reprezintă prețul plătit pentru suferințele fizice sau

psihice, care sunt inestimabile, ci reprezintă o reparație simbolică, stabilită

din perspectiva consecințelor în planul vieții personale și sociale, cu

reflectare în sentimentul de frustrare pe care orice individ îl încearcă în

perioada restrângerii dreptului său fundamental la libertate.

Pe de altă parte, acordarea

în integralitate a sumei de 3.000.000 lei, ar înlătura caracterul de

„satisfacție echitabilă” al despăgubirilor stabilite, deturnându-le de la

scopul și finalitatea prevăzute de lege, devenind astfel un folos material

injust, fără justificare cauzală în eroarea penală și consecințele acesteia.

O primă critică adusă

hotărârii atacate e reprezentată de încălcarea principiului disponibilității,

recurentul susținând că instanța a extins cadrul procesual, constatând

aplicabilitatea dispozițiilor art. 504 alin. (l) C. proc. pen.

În drept, procesul

civil este guvernat de principiile disponibilității, contradictorialității și

publicității dezbaterilor, inclusiv de principiul respectării dreptului la

apărare.

Principiile menționate sunt o

componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin dispozițiile art.

6 din C.E.D.O., potrivit cu care, orice persoană, „are dreptul la judecarea în

mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de

către o instanță independentă și imparțială,

instituită de lege, care va hotărî fie

asupra încălcării drepturilor și

obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații

în materie penală îndreptate împotriva sa”.

Principiul disponibilității

semnifică posibilitatea părților de a dispune cu privire la obiectul procesului

și de mijloacele procesuale de apărare a acestui drept, ceea ce înseamnă că

judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât în raport de limitele

învestirii de către părțile litigante.

În speță, se constată că

cererea introductivă de instanță a fost întemeiată pe dispozițiile art. 504 alin.

(2) și (3) C. proc. pen., dar reclamanta a indicat și art. 52 alin. (3) din

Constituția României.

Dispozițiile art. 504 C.

proc. pen., reglementează cazurile care dau dreptul la repararea pagubei

materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării

ori restrângerii de libertate în mod nelegal. Aceste prevederi legale sunt o

concretizare a principiului constituțional prevăzut de art. 52 alin. (3) din

Constituție, conform căruia: „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile

cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în

condițiile legii [..]”.

În acest context normativ

constituțional, instanțele au procedat corect, interpretând și aplicând ad

litteram prevederile art. 504 C. proc. pen.

Alin. (1) al art. 504

se referă la situația persoanei care a fost condamnată definitiv și în privința

căreia, în urma rejudecării cauzei, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de

achitare. Alin. (2) și (3) ale aceluiași articol, reglementează dreptul și

condițiile de acordare a despăgubirii pentru

persoana

care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i

s-a

restrâns libertatea în mod nelegal.

Din modul de redactare și

conținutul alin. (2) și (3) nu rezultă că dreptul la despăgubiri al persoanei

care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a

restrâns libertatea în mod nelegal, ar fi condiționat de existența unei

condamnări definitive.

Pentru a se putea acorda

despăgubirea în această situație, trebuie făcută dovada că în cursul procesului

penal (care include faza urmăririi penale și faza judecății), reclamantul a

fost privat de liberate ori i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

În cauză, așa cum au

reținut instanțele anterioare, soluția de condamnare la pedeapsa închisorii, ca

urmare a admiterii cererii de revizuire și de rejudecare a recursului formulat,

a fost înlocuită cu o soluție de achitare a reclamantei, în temeiul

dispozițiilor art. ll pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen.,

prin Decizia nr. 3463 din 28 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție. Așadar, prin confirmarea de

către instanța de recurs a hotărârilor penale anterioare (sentința

penală nr. 109

din 30 martie 2001 a Tribunalului Brașov și decizia

penală nr. 24/ Ap din 26 ianuarie 2001 a Curții de Apel Brașov) decizia prin

care s-a dispus achitarea reclamantei s-a statuat implicit și asupra nelegalității

măsurilor preventive îndreptate asupra acesteia, fapt reținut în mod corect de

instanța de apel.

În consecință, în mod corect

a fost antrenată răspunderea Statului pentru erorile judiciare săvârșite în

procesele penale și pentru privările nelegale de libertate în condițiile și în

limitele prevăzute de art. 504 și următoarele C. proc. pen., raportat la

dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României, texte de lege ce au

constituit temei de drept al cererii introductive de instanță.

Critica formulată de S.R.,

prin M.F.P., potrivit căreia nu s-ar fi dat eficiență criteriilor prevăzute de art.

505 alin. (1) C. proc. pen. și a jurisprudenței C.E.D.O. în cuantificarea

daunelor

morale, acestea fiind exagerat de

mari, urmează a fi înlăturată, întrucât soluția

pronunțată de instanța

de apel este, conform celor anterior arătate, în deplină concordanță atât cu

dispozițiile legale în materie, cât și cu soluțiile jurisprudențiale în

materie.

Hotărârea de achitare nu

poate constitui o „reparație morală prin ea însăși”, cum greșit acreditează

ideea recurentul-pârât, întrucât tocmai soluția de achitare este ipoteza

premisă a normei ce reglementează acordarea de despăgubiri pentru erori

judiciare, respectiv, dacă reclamantul nu ar fi fost achitat, nu ar fi îndeplinit

condițiile prevăzute de art. 504 – art. 505 C. proc. pen., pentru a promova

acțiunea în pretenții.

Prejudiciul moral

cauzat prin arestarea nelegală (rezultată din hotărârea de achitare) nu trebuie

dovedit, întrucât prin măsura respectivă se încalcă unul dintre cele mai

importante atribute  ale personalității umane, dreptul la libertate, ca drept

inalienabil al ființei umane și ca valoare primordială într-o societate

democratică.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (l) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursurile formulate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D

E

Respinge recursurile

declarate de reclamanta M.V.A. și pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P.

București împotriva deciziei civile nr. 272/ A din 14 martie 2011 a Curții de

Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 9 februarie 2012.