ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 819/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 04 mai 2010, reclamanta M.V.A. a chemat în judecată S.R. prin M.F.P.ca, prin sentința ce se va pronunța, acesta să fie obligat la plata sumei de trei milioane lei reprezentând suma reactualizată conform indicelui de inflație la data plății efective, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de măsura arestării abuzive, în perioada 12 decembrie 1996 - 30 martie 2001, precum și la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 1589 din 21 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis, în parte acțiunea reclamantei și a obligat S.R. la plata către reclamantă a sumei de 1.000.000 lei, reactualizată cu indicele de inflație în momentul plății efective, cu titlu de daune în baza art. 504 alin. (1) C. proc.

pen. și art. 52 alin. (3) din Constituție. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a avut în vedere următoarele considerente: Pentru a fi incident cazul de răspundere a statului pentru prejudiciile cauzate pentru măsura privată de libertate ne legală conform alin. (2) al art. 504 C. proc. pen., legiuitorul a impus în alin. (3) al art. 504 C. proc.

pen., drept condiție prealabilă ca nelegalitatea privării de libertate să fie constată prin: 1. ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j); 2. ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, 3. prin hotărâre definitivă de achitare, 4. sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j). Tribunalul a constatat că prin soluția irevocabilă pronunțată ulterior revizuirii de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia penală nr. 3463 din 28 octombrie 2009 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 9382/1/2008, s-a respins, ca nefondat, recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov împotriva soluției de achitare a reclamantei pronunțată prin Decizia nr. 24/ Ap din 26 ianuarie 2001 a Curții de Apel Brașov și prin Sentința penală nr. 109 din 30 martie 2001 a Tribunalul Brașov, fără a exista vreo mențiune în hotărârea definitivă de achitare cu privire Ia măsurile privative de libertate (arestare și obligarea de a nu părăsi localitatea), pe care reclamanta le apreciază ca fiind nelegale.

De asemenea, nu s-a făcut nici dovada existenței în prezenta cauză a vreun alt act din cele menționate în alin. 3 al art. 504 C. proc. pen., de stabilire a caracterului nelegal al arestării sale preventive sau a măsurii de a nu părăsi localitatea, adică a unei ordonanțe a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate sau a unei hotărâri a instanței de revocarea măsurii privative sau restrictive de libertate. Sub acest ultim aspect s-a precizat că încheierea penală nr. 217 din 17 septembrie 1996 pronunțată de Tribunalul Cluj, în dosarul nr. 2788/1996, de revocare a măsurii arestării preventive a inculpatei a fost constată ca fiind nulă prin Decizia penală nr. 441/1996 a Curții de Apel Cluj avându-se în vedere că instanța care a dispus măsura revocării nu mai era competentă în cauză deoarece anterior pronunțării acestei soluții fusese admisă cererea de strămutare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov.

În ceea ce privește afirmația reclamantei potrivit căreia caracterul nelegal al măsurilor privative de libertate a fost constatat de C.E.D.O., tribunalul a constatat ca fiind fără suport această afirmație. Astfel, prin hotărârea din 29 martie 2009, pe tărâmul art. 5 din C.E.D.O. (dreptul la libertate și siguranță) instanța europeană a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind încălcarea art. 5 parg. 1 din Convenție și ca tardiv capătul de cerere privind încălcarea art. 5 parg. 3 și parg. 4 din Convenție. Singurul aspect constatat de C.E.D.O. ca reprezentând o încălcare a drepturilor convenționale se referă la dreptul inculpatului de a fi audiat în ipoteza condamnării sale pentru prima oară în recurs după achitarea în fond și apel.

Chiar dacă temeiul de drept al prezentei cereri, astfel cum a fost acesta indicat de către reclamantă în exercitarea principiului disponibilității se referă doar la art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., pe care tribunalul le-a constatat inaplicabile în prezenta cauză, având în vedere că reclamanta a indicat și art. 52 alin. (3) din Constituția României care consacră principiul răspunderii patrimoniale pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, tribunalul, în virtutea rolului activ stabilit în art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a soluționat cauza pornind de la acest temei de ordin constituțional indicat de reclamantă în cerere. Prevederile art. 52 alin. (3) din Constituție își găsesc reglementarea în cadrul legii organice, C. proc.

pen., în art. 504 alin. (1). Pe cale de consecință, tribunalul a analizat prezenta cauză având în vedere, pe de o parte cadrul constituțional, art. 52 alin. (3) Constituție și art. 504 alin. (1) C. proc. pen., în măsura în care, astfel cum s-a arătat mai sus nu se verifică și ipoteza prevăzută de art. 504 alin. (2) coroborat cu alin. (3) al art. 504 C. proc. pen., în absența stabilirii caracterului nelegal al privării de libertate prin hotărârea definitivă de achitare a reclamantei, astfel cum a fost aceasta pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia penală nr. 3463 din 28 octombrie 2009. În ceea ce privește ipoteza alin. (1) al art. 504 C. proc.

pen., s-a constatat că inițial s-a pronunțat o soluție definitivă de condamnare a reclamantei la 2 ani închisoare în baza art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., prin Decizia penală nr. 2800 din 31 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, prin care a fost admis recursul declarat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, a fost casată Decizia nr. 24/ Ap din 26 ianuarie 2001 a Curții de Apel Brașov și Sentința penală nr. 109 din 30 martie 2001 a Tribunalului Brașov. Această soluție de condamnare la pedeapsa închisorii, ca urmare a admiterii cererii de revizuire și de rejudecare a recursului formulat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, a fost înlocuită cu o soluție de achitare a inculpatei prin decizia penală nr. 3463 din 28 octombrie 2009 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 9382/1/2008.

Pe cale de consecință, s-au constatat îndeplinite condițiile angajării răspunderii statului pentru eroarea judiciară comisă ca urmare a condamnării reclamantei la pedeapsa închisorii de 2 ani prin Decizia penală nr. 2800 din 31 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție. Reclamanta a solicitat prin cererea introductivă de instanță obligarea S.R. la plata sumei de 3.000.000 Ron reprezentând contravaloarea prejudiciului personal nepatrimonial cauzat prin privarea nelegală de libertate. Tribunalul a constatat în schimb că răspunderea statului va fi angajată pentru eroarea judiciară ca urmare a condamnării reclamantei la pedeapsa închisorii de 2 ani prin Decizia penală nr. 2800 din 31 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, nefiind îndeplinite condițiile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc.

pen., în absența nedovedirii caracterului nelegal al măsurilor preventive invocate. Prin condamnarea reclamantei la pedeapsa închisorii de 2 ani cu executare efectivă pe o perioadă din care a fost computată perioada arestării preventive a reclamantei în perioada 3 aprilie 1996 - 12 decembrie 1996 (ulterior achitată), tribunalul a constatat că s-a adus în mod cert o atingere drepturilor si libertăților fundamentale ale omului, aceasta suferind un prejudiciu profesional, de imagine multiplu și complex și un altul relativ la viața sa privată și de familie și chiar la condiția umană de om liber.

S-a mai reținut că, au fost inițiate o serie de demersuri de punere în executare a celor două mandate, care în mod cert au produs o stare de anxietate și de frustrare reclamantei mai ales prin perspectiva executării în regim privativ a acestei pedepse în contextul gravelor sale probleme de sănătate, despre care prin numeroase rapoarte de expertiză medico-legală se constatate că nu pot fi tratate în rețeaua medicală a sistemului penitenciar. Gravitatea și intensitatea acestor daune de ordin nepatrimonial cauzate reclamantei prin demersurile de punere în executare a pedepsei cu închisoarea sunt apreciate de tribunal ca fiind deosebit de importante mai ales că autoritățile au insistat în luarea acestor măsuri inclusiv după amânarea executării pedepsei prin sentința penală nr. 174 din 14 martie 2005 a Tribunalului Brașov, în dosarul nr. 227/2005, sau chiar după achitarea inculpatei.

Sentimentul profund de injustiție cauzat de aceste demersuri de încarcerare care au continuat inclusiv după achitarea reclamantei a fost avut în vedere de instanță ca un element important în stabilirea cuantumului ce urmează a fi acordat cu titlu de despăgubire. Mai mult, tribunalul a avut în vedere că în mod cert după pronunțarea soluției definitive de achitare a reclamantei în baza deciziei instanței supreme nr. 3463 din 28 octombrie 2009, în plan social și profesional încercările de încarcerare în baza unui mandat de executare a pedepsei închisorii care a fost anulat de abia la data de 12 mai 2010 au cauzat reclamantei grave atingeri imaginii și reputației acesteia, la dosar existând dovada că mențiunile corespunzătoare la evidența cazierului judiciar s-au efectuat după rămânerea irevocabilă a sentinței penale nr. 23 l/S din data de 12 mai 2010 a Tribunalului Brașov.

Sub aspectul prejudiciilor pretins a fi produse în planul formării profesionale a reclamantei, tribunalul le constată ca fiind ne dovedite afirmațiile acesteia cu privire la amânarea cauzată de mențiunile din cazier asupra susținerii tezei de doctorat și a neacordării de către membrii comisiei a mențiunii „magna cum laude” având în vedere nedepunerea la dosar a înscrisurilor din care să rezulte înscrierea sa la Școala Doctorală, perioada studiilor doctorale și orice alte aspecte din care să rezulte legătura de cauzalitate invocată de reci amantă.

Din actele depuse la dosar, tribunalul a constatat că dimpotrivă chiar după pronunțarea condamnării la pedeapsa închisorii cu executare din anul 2002, reclamanta a fost în măsură să continue cursurile Facultății de Drept și să susțină examenul de licență în februarie 2005, fără a se administra alte mijloace de probă din care să rezulte existența unor impedimente obiective în planul școlarizării sale cauzate de această condamnare. Aceeași soluție se impune și cu privire la afirmațiile reclamantei potrivit cărora a fost împiedicată de măsura restrictivă de a nu părăsi localitatea de a participa la seminarii, burse internaționale, etc., nefăcându-se o dovadă concretă cu privire la pierderea reală de șansă sub acest aspect.

Tribunalul a constatat ca fiind nedovedite și aspectele legate de pretinsele impedimente cauzate la locul de muncă al reclamantei de condamnarea penală având în vedere că la dosar nu s-a depus decât o copie a cărții de muncă a reclamante la nivelul anului 1999 (deci anterior deciziei SCJ 2800 din 31 mai 2002), din care rezultă că în 1999 a fost angajată ca redactor la SC R. SA, fără a dovedi prin alte mijloace de probă crearea unui mediu ostil la locul de muncă prin procedura penală în discuție sau a imposibilității de a se angaja, astfel cum afirmă prin acțiune.

În planul dreptului la viață privată care include în egală măsură dreptul la reputație (cauza P. c. României, P. c. Republicii Moldova) tribunalul a constatat că prejudiciul produs prin eroarea judiciară consecința pronunțării deciziei penale a instanței supreme nr. 2800 din 31 mai 2002 este cert și inerent luării unei astfel de măsuri în condiții de arbitrariu și inechitate a procedurii penale, deja constată prin hotărârea C.E.D.O. din 29 martie 2007. Tribunalul a mai constatat că reclamanta a suferit un cert prejudiciu de imagine prin expunerea la disprețul public în calitate de condamnată la pedeapsa închisorii cu executarea, care a adus o atingere gravă adusă onoarei și demnității sale. Așadar, sub aspectul dreptului său la viață privată, inclusiv sub aspectul dreptului de imagine și dreptului la o bună reputație, față de împrejurările concrete ale speței se poate reține producerea unui prejudiciu de ordin nepatrimonial reclamantei.

În ceea ce privește viața sa de familie, tribunalul a constatat, de asemenea, că această eroare judiciară a fost de natură a produce de asemenea un prejudiciu de ordin personal nepatrimonial având în vedere că reclamanta avea în întreținere în perioada 2002 (data condamnării sale la pedeapsa închisorii cu executare) - 2009 (data achitării sale definitive ca urmare a rejudecării recursului) pe minora R.M. născuta la 11 august 1989. Împotriva acestei sentințe, ambele părți au formulat apel. Astfel, în motivarea apelului, reclamanta a susținut că, soluția pronunțată în cauză este greșită sub aspectul cuantumului daunelor reținute de către prima instanță. La rândul său, pârâtul a susținut greșita interpretare, de către instanța de fond, a dispozițiilor art. 504 alin. (3) C. proc.

civ., deoarece aceasta trebuia să constate faptul că nu sunt îndeplinite condițiile art. 504 C. proc. pen., având în vedere faptul că, așa cum rezultă și din decizia penală de achitare, nu s-a constatat caracterul nelegal al măsurilor preventive invocate, așa cum s-a reținut în opinia separată a președintelui completului de judecată, astfel că, măsura arestării nu a fost una abuzivă. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor morale acordate de către instanța de judecată pentru acoperirea prejudiciului suferit suma acordată este mult prea mare, întrucât pentru stabilirea gravității suferințelor psihice provocate reclamantei se impune administrarea de probe corespunzătoare care să contureze atât dimensiunea suferințelor fizice cât și întinderea prejudiciilor morale.

Există riscul ca reparația făcută cu titlu de daune morale, dacă nu este echilibrată, să conducă la crearea unui prejudiciu mult mai mare decât reparația în sine. Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 272 din 14 martie 2011, a admis apelul declarat de pârât și a schimbat în parte sentința în sensul diminuării daunelor morale la 100.000 lei. În considerentele deciziei s-a reținut că, acordarea daunelor morale este însă o chestiune de apreciere a magistratului, și tocmai de aceea, singurul motiv de apel care a fost primit de către Curte a fost cel al pârâtului, cu referire la cuantumul despăgubirilor morale ce au fost acordate de către prima instanță.

Dispoziția art. 505 alin. (1) C. proc. pen., stabilește criteriile în funcție de care se determină acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit dar nu stabilește și criteriile de cuantificare a acestuia. Acest lucru este justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz. De aceea, nici C.E.D.O., atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.

Astfel, având în vedere jurisprudența acestei Curți - Cauza B., A., D., M. și P., S. și P. contra României, precum și practica judiciară a instanței supreme, dispozițiile Deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 pronunțată de Curtea Constituțională, Curtea a apreciat, în funcție de toate circumstanțele evocate de către reclamantă, și reținute, așa cum am mai arătat de către ambele instanțe (inclusiv durata detenției de opt luni) și situația personală și familială a reclamantei, cât și de situația economică de la nivel mondial și național de notorietate, că suma de 100.000 lei acordată reclamantei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat printr-o eroare judiciară este suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă onoarei, reputației și persoanei apelantei.

Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs părțile, respectiv, reclamanta M.V.A. și S.R. prin M.F.P. invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Recurenta - reclamantă critică hotărârea sub următoarele aspecte: 1. La stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate nu s-a avut în vedere și perioadele de timp cât împotriva reclamantei s-au luat măsuri privative de libertate. Cu alte cuvinte cererea de chemare în judecată se întemeiază nu numai pe dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., ci și pe dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. Hotărârea cuprinde motive contradictorii întrucât, deși se apreciază temeinicia motivului de apel privind cuantumul despăgubirilor, prin dispozitivul hotărârii se respinge apelul, fiind astfel incident în cauză dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivelor de apel ce vizau împrejurarea că instanța fondului nu a avut în vedere întreaga perioadă de aproape doi ani în care autoritățile menționează nelegal un mandat de executare a pedepsei închisorii. Nu s-a ținut cont de durata de timp de 7 ani și jumătate scursă între momentul condamnării și momentul achitării. 2. Î n mod greșit s-a dispus diminuarea cuantumului despăgubirilor acordate. Hotărârile C.E.D.O. invocate de instanța de apel, pe această linie, nu au legătură cu prezenta cauză. În mod greșit se face referire la situația economică la nivel mondial și național fără a se ține cont de împrejurările concrete ale cauzei, atât reale cât și personale.

Recurentul S.R. prin M.F.P. critică hotărârea sub următoarele aspecte. S-a încălcat principiul disponibilității părților în procesul civil întrucât în cauză s-au constatat inaplicabile dispozițiile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., temei de drept invocat de reclamantă și cu toate acestea, instanța a extins cadrul procesual constatând că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 504 alin. (l) C. proc. pen. În conformitate cu principiul disponibilității părții, instanța este ținută să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în judecată. 2. Situația de fapt nu se circumscrie prevederilor art. 504 C. proc. pen., pentru a fi justificată, în speță, acordarea de măsuri reparatorii din partea S.R.

Instanța de apel trebuia să constate că în speță nu sunt aplicabile reglementările din art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., întrucât în speță nu există o hotărâre de constatare a nelegalității arestării abuzive. 3. Suma de 100.000 lei acordată cu titlu de daune morale, este un cuantum supraevaluat, raportat la elementele probatorii administrate în cauză. Examinând criticile formulate prin intermediul cererilor de recurs se constată nefondate recursurile în considerentele celor ce succed: 1. Recursul reclamantei Prin cererea de recurs se invocă ca un prim motiv de nelegalitate incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ilustrându-se existența unei contradicții între considerentele hotărârii și dispozitivul acesteia.

Se susține în acest sens că, instanța de apel în considerentele hotărârii achiesează la punctul de vedere al reclamantei, prin care arată că cererea de chemare în judecată se întemeiază în drept și pe dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. și cu toate acesteia prin dispozitivul hotărârii contrar celor susținute în considerente, se respinge apelul. Hotărârea ar putea fi motivată, pentru motivul de nelegalitate invocat de reclamantă, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce a decis instanța. În considerentele hotărârii apelate privitor la cadru procesual s-a reținut că tribunalul a calificat corect cererea de chemare în judecată, respectând întocmai dispozițiile art. 129 și art. l 12 – art. 114 C. proc.

civ. Drept urmare, instanța de apel, indubitabil, a menținut cadrul procesual stabilit de instanța fondului atât sub aspectul situației de fapt cât și sub aspectul temeiului de drept, ilustrând că dispozițiile art. 505 alin. (l) C. proc. pen., stabilesc criteriile în funcție de care se determină acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit, dar nu stabilesc și criteriul de cuantificare a acestuia. Din considerentele astfel reținute nu rezultă că s-au apreciat ca temeinice motivele de apel invocate de reclamantă, ci dimpotrivă conduc cert la soluția de respingere a acestuia așa cum regăsim și în dispozitiv. Dispozițiile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., au fost amintite în considerentele hotărârii sub un alt aspect, dar să arată expres că singurul motiv de apel primit a fost cel al pârâtului, cu referire la cuantumul despăgubirilor morale ce au fost acordate de prima instanță.

În atare condiții, nu se poate reține existența unei contradicții între considerentele hotărârii atacate și dispozitiv, câtă vreme cererea introductivă de instanță a fost considerată admisibilă, însă cuantumul daunelor morale solicitate și cel acordat de prima instanță au fost considerate excesive, raportat la circumstanțele concrete ale speței, astfel că instanța de apel a considerat că se impune diminuarea despăgubirilor. Mai mult, considerentele hotărârii așa cum sunt prezentate, răspund tuturor motivelor de apel arătate de reclamantă în cererea de apel.

Cât privește cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei pentru durata nerezonabilă a procedurii, se reține că, în aplicarea art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea (..) într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanță (..) care va hotărî (..) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa”, instanța de apel a stabilit o sumă echitabilă cu titlu de daune. Contrar susținerilor recurentei, la stabilirea cuantumului despăgubirilor instanța de apel a apreciat „w funcție de toate circumstanțele evocate de reclamantă prin cererea introductivă”, astfel încât să se ofere o reparație completă pentru atingerea adusă onoarei, reputației și persoanei reclamante.

Termenul rezonabil al procesului penal a fost analizat de către instanță în raport de elementele procesuale ale cauzei, aspectele invocate de către recurentă privind fondul judecării cauzei, caracterul nerezonabil al procesului fiind o stare de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, la stabilirea despăgubirilor morale în cuantum de 100.000 lei instanța nelimitându-se doar la durata detenției de opt luni. În ceea ce privește critica formulată de către ambii recurenți referitoare la cuantumul daunelor morale, se constată că nu este fondată. Astfel, se observă că dispozițiile art. 504 alin. (l) C. proc. pen., enumera criteriile în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit, și anume, durata privării de libertate suportate, precum și consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, consecințe care se analizează în concret, în fiecare speță dedusă judecății.

Cu alte cuvinte, cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul moral nu se stabilește doar în funcție de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicațiile pe care măsurile restrictive penale le-ar fi avut asupra evoluției stării de sănătate și asupra capacității ori posibilității de a presta activități generatoare de venituri materiale. De aceea, atât instanțele naționale, cât și C.E.D.O., atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei relative la tratamentul la care persoana a fost supusă de autoritățile penale și a consecințelor nefaste pe care acesta l-a avut cu privire la viața sa particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probatoriile administrate.

Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile C.E.D.O. pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv, pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora. Or, judecând în echitate, se constată că suma acordată de instanța de apel reclamantei cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparație pentru atingerea adusă onoarei, sănătății și reputației sale prin declanșarea procedurii penale în cadrul căreia s-au dispus măsurile restrictive și, în final, achitarea sa.

Așadar, urmează a fi înlăturată critica reclamantei conform căreia daunele morale acordate sunt prea reduse față de solicitarea formulată prin cererea introductivă de instanță, întrucât acestea nu reprezintă prețul plătit pentru suferințele fizice sau psihice, care sunt inestimabile, ci reprezintă o reparație simbolică, stabilită din perspectiva consecințelor în planul vieții personale și sociale, cu reflectare în sentimentul de frustrare pe care orice individ îl încearcă în perioada restrângerii dreptului său fundamental la libertate. Pe de altă parte, acordarea în integralitate a sumei de 3.000.000 lei, ar înlătura caracterul de „satisfacție echitabilă” al despăgubirilor stabilite, deturnându-le de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, devenind astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în eroarea penală și consecințele acesteia.

2. Recursul pârâtului O primă critică adusă hotărârii atacate e reprezentată de încălcarea principiului disponibilității, recurentul susținând că instanța a extins cadrul procesual, constatând aplicabilitatea dispozițiilor art. 504 alin. (l) C. proc. pen. În drept, procesul civil este guvernat de principiile disponibilității, contradictorialității și publicității dezbaterilor, inclusiv de principiul respectării dreptului la apărare. Principiile menționate sunt o componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin dispozițiile art. 6 din C.E.D.O., potrivit cu care, orice persoană, „are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa”.

Principiul disponibilității semnifică posibilitatea părților de a dispune cu privire la obiectul procesului și de mijloacele procesuale de apărare a acestui drept, ceea ce înseamnă că judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât în raport de limitele învestirii de către părțile litigante. În speță, se constată că cererea introductivă de instanță a fost întemeiată pe dispozițiile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., dar reclamanta a indicat și art. 52 alin. (3) din Constituția României. Dispozițiile art. 504 C. proc. pen., reglementează cazurile care dau dreptul la repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal.

Aceste prevederi legale sunt o concretizare a principiului constituțional prevăzut de art. 52 alin. (3) din Constituție, conform căruia: „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii [..]”. În acest context normativ constituțional, instanțele au procedat corect, interpretând și aplicând ad litteram prevederile art. 504 C. proc. pen. Alin. (1) al art. 504 se referă la situația persoanei care a fost condamnată definitiv și în privința căreia, în urma rejudecării cauzei, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Alin. (2) și (3) ale aceluiași articol, reglementează dreptul și condițiile de acordare a despăgubirii pentru persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Din modul de redactare și conținutul alin. (2) și (3) nu rezultă că dreptul la despăgubiri al persoanei care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, ar fi condiționat de existența unei condamnări definitive. Pentru a se putea acorda despăgubirea în această situație, trebuie făcută dovada că în cursul procesului penal (care include faza urmăririi penale și faza judecății), reclamantul a fost privat de liberate ori i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. În cauză, așa cum au reținut instanțele anterioare, soluția de condamnare la pedeapsa închisorii, ca urmare a admiterii cererii de revizuire și de rejudecare a recursului formulat, a fost înlocuită cu o soluție de achitare a reclamantei, în temeiul dispozițiilor art. ll pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc.

pen., prin Decizia nr. 3463 din 28 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Așadar, prin confirmarea de către instanța de recurs a hotărârilor penale anterioare (sentința penală nr. 109 din 30 martie 2001 a Tribunalului Brașov și decizia penală nr. 24/ Ap din 26 ianuarie 2001 a Curții de Apel Brașov) decizia prin care s-a dispus achitarea reclamantei s-a statuat implicit și asupra nelegalității măsurilor preventive îndreptate asupra acesteia, fapt reținut în mod corect de instanța de apel. În consecință, în mod corect a fost antrenată răspunderea Statului pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale și pentru privările nelegale de libertate în condițiile și în limitele prevăzute de art. 504 și următoarele C. proc.

pen., raportat la dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României, texte de lege ce au constituit temei de drept al cererii introductive de instanță. Critica formulată de S.R., prin M.F.P., potrivit căreia nu s-ar fi dat eficiență criteriilor prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. și a jurisprudenței C.E.D.O. în cuantificarea daunelor morale, acestea fiind exagerat de mari, urmează a fi înlăturată, întrucât soluția pronunțată de instanța de apel este, conform celor anterior arătate, în deplină concordanță atât cu dispozițiile legale în materie, cât și cu soluțiile jurisprudențiale în materie.

Hotărârea de achitare nu poate constitui o „reparație morală prin ea însăși”, cum greșit acreditează ideea recurentul-pârât, întrucât tocmai soluția de achitare este ipoteza premisă a normei ce reglementează acordarea de despăgubiri pentru erori judiciare, respectiv, dacă reclamantul nu ar fi fost achitat, nu ar fi îndeplinit condițiile prevăzute de art. 504 – art. 505 C. proc. pen., pentru a promova acțiunea în pretenții. Prejudiciul moral cauzat prin arestarea nelegală (rezultată din hotărârea de achitare) nu trebuie dovedit, întrucât prin măsura respectivă se încalcă unul dintre cele mai importante atribute ale personalității umane, dreptul la libertate, ca drept inalienabil al ființei umane și ca valoare primordială într-o societate democratică.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (l) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanta M.V.A. și pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. București împotriva deciziei civile nr. 272/ A din 14 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2012.