ÎCCJ, decizie (scj.ro #85565)

Daune materiale și morale solicitate în baza

art.504-505 C.proc.pen. Curgerea termenului de introducere a acțiunii. Temeiul

daunelor morale solicitate de victima erorii judiciare

Curgerea termenului de 1 an

prevăzut de art.505 C.proc.pen. este condiționată de comunicarea ordonanței de

scoatere de sub urmărire penală. Cuantumul daunelor morale se stabilește prin

apreciere, în raport cu consecințele negative suferite de victima erorii judiciare

pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost

lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele

vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și

socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate

condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare

prejudiciului real și efectiv produs victimei erorii judiciare

.

Completul de 9 judecători, decizia nr.89

din 9 iunie 2003

La data de 28 septembrie 1998, reclamantul B.N. a chemat în judecată Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va

pronunța în cauză, pârâtul să fie obligat să plătească acestuia 800.000.000 lei

daune materiale și morale.

In susținerea cererii, reclamantul a arătat că a fost trimis în judecată, în

stare de arest, pentru săvârșirea, în concurs real, a două infracțiuni de luare

de mită prevăzute de art.254 din Codul penal.

Prin sentința penală nr.533 din 3 august 1999 a Judecătoriei Sectorului 4

București, acesta a fost condamnat la 8 ani închisoare.

Investit cu recursul declarat împotriva acestei sentințe, Tribunalul București

a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, care a

menținut prima soluție.

Tribunalul București, secția a II-a penală, a admis apelul declarat împotriva

acestei din urmă hotărâri și a restituit cauza la procuror.

Prin Ordonanța din 18 decembrie 1996, Parchetul de pe lângă Tribunalul

București a dispus scoaterea de sub urmărire penală sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor de luare de mită, întrucât din probele dosarului rezultă că

fapta nu există.

Reclamantul a fost arestat în cauza penală în perioada 29 martie

1989 - 24 aprilie 1990.

Reclamantul a susținut că în timpul anchetei a fost supus unor intense

suferințe fizice și psihice, precum și că a fost supus oprobiului public prin

judecarea procesului la locul de muncă, în prezența a peste 2000 oameni, motiv

pentru care înțelege să solicite daune morale în valoare de 400.000.000 lei.

Acesta a mai precizat că, la data arestării, era în posesia a 100 capete

porcine, care au decedat din cauza lipsei de întreținere. Totodată, pe perioada

detenției a fost lipsit de salariul de 2.800 lei pe care îl avea în calitate de

angajat al Intreprinderii "PIONERUL". Pe perioada detenției a fost

transferat la mai multe penitenciare, obligând familia și la alte cheltuieli,

în afara pachetului lunar primit la penitenciar. In consecință, reclamantul

arată că înțelege să solicite daune materiale în valoare de 400.000.000 lei.

La data de 4 noiembrie 1998, reclamantul a precizat acțiunea, în sensul că

înțelege să solicite suma de 1.800.000.000 lei cu titlu de daune materiale.

Prin sentința nr.454 din 19 aprilie 2000, Tribunalul București, secția a IV-a

civilă a admis acțiunea reclamantului B.N. și a obligat pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice să plătească acestuia 400.000.000 lei daune materiale și

400.000.000 lei daune morale.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul a fost

arestat și condamnat, pentru ca ulterior să fie scos de sub urmărire.

Pe perioada cât a fost arestat a fost supus la suferințe fizice și psihice, așa

încât este îndreptățit a solicita daune morale.

La aceasta se adaugă și faptul că reclamantul a fost judecat la locul său de

muncă, în prezența a peste 2000 de oameni, fiind supus oprobiului public.

Tot în perioada detenției, reclamantul a suferit pierderi materiale prin aceea

că, datorită lipsei sale de la domiciliu, cele 100 porcine, pe care le avea

contractate cu statul, au murit, situație dovedită cu declarațiile martorilor

G.C. și V.V. S-a reținut că este astfel dovedită legătura de cauzalitate dintre

arestarea reclamantului și prejudiciul suferit de către acesta ca urmare a

morții celor 100 porci.

Prin decizia nr.792/A din 18 decembrie 2000, Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă a respins apelul declarat de către reclamant împotriva hotărârii

primei instanțe, ca nemotivat. Prin aceeași decizie, instanța a admis apelul

declarat de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și a schimbat sentința

atacată în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului 200.000.000

lei daune materiale și 200.000.000 lei daune morale, cu motivarea că

prejudiciul material nu este dovedit decât în limita a 200.000.000 lei, iar

suma de 200.000.000 lei cu titlu de daune morale constituie o reparație

echitabilă a prejudiciului moral suferit.

Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr.5598

din 10 decembrie 2001, a admis recursul declarat de către reclamant împotriva

acestei din urmă hotărâri, pe care a casat-o în parte și a stabilit cuantumul

daunelor morale la 400.000.000 lei.

S-a reținut că pârâtul nu a formulat nici o critică, în apel, cu privire

la

daunele morale, așa încât acestea au fost reduse nejustificat la jumătate.

Totodată, s-a reținut că prima instanță a stabilit corect cuantumul daunelor

morale, avându-se în vedere durata arestării reclamantului și judecarea

acestuia la locul de muncă, precum și suferințele și lipsurile materiale ale

familiei.

Impotriva hotărârilor pronunțate în cauză, procurorul general a declarat recurs

în anulare, întemeiat pe dispozițiile art.330 pct.2 C. proc. civ.

S-a susținut că prima instanță a respins greșit excepția de tardivitate a

cererii, în raport de împrejurarea că s-a dovedit introducerea acesteia cu

depășirea termenului de 1 an de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire

penală, prevăzut de art.505 C. proc. pen.

Pe fond, instanța a admis greșit acțiunea, în raport de faptul neprobării

îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale.

Cu referire la daunele morale, s-a susținut că reclamantul nu a dovedit nici o

împrejurare dintre cele menționate în cuprinsul acțiunii, așa încât acestea au

fost acordate fără un minim de probe prin care să se dovedească în ce măsură,

prin arestarea ilegală, acestuia i-au fost afectate drepturile patrimoniale

ocrotite prin Constituție și în baza cărora să se poată proceda la o evaluare a

despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul moral suferit.

In concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare,

casarea hotărârilor atacate și respingerea acțiunii reclamantului, în

principal, ca fiind prescrisă și în subsidiar ca nefondată.

Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare:

Pentru a respinge excepția prescripției dreptului la acțiune,invocată de către

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin încheierea pronunțată la data de 30 iunie 1999 în dosarul nr.

3624/1998, a reținut că ordonanța de scoatere de sub urmărire nu a fost

comunicată reclamantului nici până la acea dată.

Examinând actele dosarului se constată că, pe parcursul ciclului ordinar al

judecării cererii reclamantului B.N., nu s-a făcut dovada comunicării

ordonanței procurorului.

Este adevărat că, potrivit art.505 C. proc. pen., acțiunea pentru repararea

daunelor, în cazul condamnării sau luării unei măsuri preventive pe nedrept,

poate fi pornită de persoana față de care s-a comis eroarea judiciară în termen

de 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare sau de la data

ordonanței de scoatere de sub urmărire penală.

Insă, pentru a statua asupra împlinirii termenului de prescripție extinctivă,

cu consecința pierderii dreptului de a obține o hotărâre judecătorească, ca

urmare a nesesizării în termen a instanței de judecată, aceasta este obligată a

stabili natura raportului juridic litigios și, în funcție de aceasta, să

stabilească data nașterii dreptului la acțiune.

In acest sens, sunt întotdeauna de observat dispozițiile art.7 alin.1 din

Decretul nr.167/1958, potrivit cărora prescripția începe să curgă de la data

nașterii dreptului la acțiune și dispozițiile art.1886 din Codul civil,

potrivit cărora nici o prescripție nu poate să înceapă să curgă înainte de a se

naște acțiunea supusă acestui mod de stingere.

Pe de altă parte, potrivit art.185 C. proc. pen., când legea procesuală prevede

un termen fix pentru exercitarea unui drept procesual, iar partea a lăsat să

expire acest termen fără a beneficia de el, intervine sancțiunea decăderii din

exercițiul dreptului.

Dată fiind gravitatea sancțiunii, constând în pierderea dreptului de a exercita

dreptul recunoscut de lege, data care a provocat curgerea termenului trebuie

precis determinată.

Ca atare, în raport de considerentele de mai sus, curgerea termenului de 1 an

prevăzut de art.505 C. proc. pen., este condiționată de comunicarea ordonanței,

dată de la care se naște dreptul la acțiune.

In consecință, constatând că ordonanța de scoatere de sub urmărire penală nu a

fost comunicată reclamantului și ca atare dreptul la acțiune nu s-a născut, în

mod legal prima instanță a respins excepția prescripției dreptului la acțiune,

așa încât prima critică apare ca fiind neîntemeiată.

Cu privire la daunele materiale, este riguros exact că acestea pot fi acordate

numai în măsura dovedirii lor.

Reducând daunele materiale de la 400.000.000 lei acordate de prima instanță, la

200.000.000 lei, instanța de apel a administrat probe din care a rezultat

îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale, cât și

întinderea prejudiciului.

Așadar, din actele dosarului rezultă că instanța a administrat probe, a evaluat

probele administrate și a pronunțat o hotărâre susținută

de

materialul probator administrat în cauză.

Ca atare, critica privind vădita netemeinicie a hotărârii instanței de apel,

menținută de către instanța de recurs sub aspectul daunelor materiale, se

constată a fi neîntemeiată.

Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, este de reținut că aceasta nu

este supusă unor criterii legale de determinare. In acest caz, cuantumul

daunelor morale se stabilește, prin apreciere, urmare aplicării de către

instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative

suferite de cel în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate,

măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost

percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația

familială, profesională și socială. Totodată, în cuantificarea prejudiciului

moral, aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o

bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei

erorii judiciare.

In cauză, instanța a fost în măsură, cu referire la instanța de fond și

instanța de recurs, să aplice aceste criterii, urmare faptului că reclamantul a

produs acel minim de argumente și indicii din care să rezulte măsura afectării

drepturilor nepatrimoniale prin arestarea nelegală, de natură a duce la

evaluarea corectă a despăgubirilor ce urmau să compenseze prejudiciul moral.

Așa fiind, se constată că, stabilind cuantumul daunelor morale, instanța de

recurs a pronunțat o soluție temeinică, corespunzătoare principiilor

răspunderii civile delictuale stabilite prin dreptul intern și exigențelor

art.3 din Protocolul nr.7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale, așa încât criticile formulate prin recursul în

anulare apar ca fiind neîntemeiate și sub acest aspect.

In consecință, Curtea va respinge recursul în anulare.