ÎCCJ, decizie (scj.ro #82463)

Daune materiale și morale cerute de victima

unei erori judiciare penale. Termenul prescripției cererii. Repunerea în termen

Cuprins

pe materii

: Drept civil. Obligații. Răspunderea statului

pentru erori judiciare. Termenul prescripției cererii. Repunerea în termen.

Rolul activ al judecătorului

Index

alfabetic

: Drept civil

- Eroare judiciară

- Prescripție

- Repunere în termen

- Rolul activ al judecătorului

C. proc. pen

., art. 505 alin. (2)

Decretul nr. 167/1958

, art. 19

C. proc. civ.

, art. 129 alin. (5)

În baza art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și art. 19 din Decretul nr.

167/1958, instanța, investită cu cererea victimei erorii judiciare, în cauzele

penale, este în drept să dispună chiar din oficiu judecarea cauzei când, pe

baza susținerilor și a probelor, constată ca fiind temeinic justificate cauzele

pentru care termenul de prescripție a fost depășit

.

I.C.C.J., secția civilă și de

proprietate intelectuală,

decizia

nr. 3519 din 12 mai 2004

La 16 ianuarie 2002, reclamantul C.D. a chemat în

judecată   Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

pentru a fi obligat la plata a 10.000 de dolari SUA reprezentând daune

materiale și 25.000 de dolari SUA daune morale, la cursul BNR la data

executării.

Reclamantul a arătat că a fost privat de libertate timp de 5

luni, de la 29.07.1994 la 17.08.1994, respectiv de la 13.08.1998-17.12.1998,

fiind învinuit de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 198 alin. (1) C.

pen., în final fiind însă achitat prin sentința penală nr. 909 din 18 mai 2000

a Judecătoriei Buftea.

Tribunalului București, secția a V-a civilă și de

contencios administrativ, prin decizia nr. 313 din 10 aprilie 2002, a respins

acțiunea ca tardiv formulată.

Instanța a reținut că acțiunea pentru repararea pagubei poate fi

pornită de persoana îndreptățită în termen de 1 an de la rămânerea definitivă a

hotărârii de achitare  sau de la data ordonanței de scoatere de sub

urmărire penală.

În cauză, sentința penală nr. 909 a Judecătoriei Buftea prin

care reclamantul a fost achitat, a fost pronunțată la 18.05.2000, rămânând

definitivă prin neapelare la 01.08.2000, iar acțiunea în repararea pagubei a

fost introdusă la 16.01.2002, peste termenul de 1 an prevăzut de art. 505 alin.

(2) C. proc. pen.

Soluția a fost menținută prin decizia nr. 48 din 10 februarie

2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, de  respingere ca

nefondat a apelului reclamantului.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat recurs

susținând că instanța nu s-a pronunțat asupra unor dovezi hotărâtoare, privind

cererea sa de repunere în termenul de formulare a acțiunii.

Recursul este fondat.

Potrivit art. 505 alin. (2) C. proc. pen., în reglementarea în

vigoare la data introducerii acțiunii, termenul în care putea fi pornită

acțiunea, pentru repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept, este de 1

an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare.

Cu privire la natura acestui termen, instanțele l-au calificat

corect ca fiind un termen de prescripție.

Consecința acestei naturi juridice este că termenul se supune

regimului instituit de Decretul nr.167/1958, care, în art.19, prevede că

„instanța judecătorească…poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic

justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să

dispună chiar din oficiu judecarea…acțiunii”.

Cu privire la cauzele care l-au împiedicat să formuleze

acțiunea, la termenul de 10 februarie 2003, reclamantul a depus acte privind

gradul de invaliditate al fiului său, C.V., precum și sentința civilă nr.

117/2002 prin care Tribunalul București, secția a IV-a civilă a dispus punerea

sub interdicție a acelui fiu.

În încheierea de dezbateri s-a consemnat că „apelantul a fost

foarte prins și ocupat cu punerea sub interdicție a fiului său”, precum și concluziile

reprezentantului Ministerului Public referitoare la cererea de repunere în

termen, apreciată ca fiind nejustificată, fără însă ca în considerente și

dispozitiv să se facă vorbire de cererea astfel formulată.

Rezultă că instanța de apel a pronunțat decizia cu nesocotirea

unor înscrisuri hotărâtoare în ceea ce privește aprecierea temeiniciei

motivelor care l-au împiedicat pe reclamant să-și valorifice dreptul la acțiune

în termenul prevăzut de lege, respectiv a repunerii în acest termen, cu consecința

menținerii soluției de respingere a acțiunii ca prescrisă.

Distinct de aceasta instanța a soluționat cauza cu încălcarea

art.19 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cu care repunerea în termen poate fi

acordată din oficiu de către instanță dacă se constată ca temeinic justificate

cauzele care au dus la depășirea termenului de prescripție, precum și a art.129

alin. (5) C. proc. civ. care reglementează rolul activ al instanței, în sensul

că nu a întreprins demersuri în vederea stabilirii temeiniciei acestor cauze, a

existenței/inexistenței unei conduite culpabile din partea reclamantului în

ceea ce privește pierderea termenului de exercitare a acțiunii.

Față de cele ce preced recursul a fost admis, decizia atacată a

fost casată și cauza trimisă aceleiași instanțe pentru rejudecare apelului.