ÎCCJ, decizie (scj.ro #82463)

Daune materiale și morale cerute de victima unei erori judiciare penale. Termenul prescripției cererii. Repunerea în termen Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspunderea statului pentru erori judiciare. Termenul prescripției cererii. Repunerea în termen. Rolul activ al judecătorului Index alfabetic : Drept civil - Eroare judiciară - Prescripție - Repunere în termen - Rolul activ al judecătorului C. proc. pen ., art. 505 alin. (2) Decretul nr. 167/1958 , art. 19 C. proc. civ. , art. 129 alin. (5) În baza art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

și art. 19 din Decretul nr. 167/1958, instanța, investită cu cererea victimei erorii judiciare, în cauzele penale, este în drept să dispună chiar din oficiu judecarea cauzei când, pe baza susținerilor și a probelor, constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit . I.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 3519 din 12 mai 2004 La 16 ianuarie 2002, reclamantul C.D. a chemat în judecată Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, pentru a fi obligat la plata a 10.000 de dolari SUA reprezentând daune materiale și 25.000 de dolari SUA daune morale, la cursul BNR la data executării.

Reclamantul a arătat că a fost privat de libertate timp de 5 luni, de la 29.07.1994 la 17.08.1994, respectiv de la 13.08.1998-17.12.1998, fiind învinuit de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 198 alin. (1) C. pen., în final fiind însă achitat prin sentința penală nr. 909 din 18 mai 2000 a Judecătoriei Buftea. Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin decizia nr. 313 din 10 aprilie 2002, a respins acțiunea ca tardiv formulată. Instanța a reținut că acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită în termen de 1 an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire penală.

În cauză, sentința penală nr. 909 a Judecătoriei Buftea prin care reclamantul a fost achitat, a fost pronunțată la 18.05.2000, rămânând definitivă prin neapelare la 01.08.2000, iar acțiunea în repararea pagubei a fost introdusă la 16.01.2002, peste termenul de 1 an prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen. Soluția a fost menținută prin decizia nr. 48 din 10 februarie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, de respingere ca nefondat a apelului reclamantului. Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat recurs susținând că instanța nu s-a pronunțat asupra unor dovezi hotărâtoare, privind cererea sa de repunere în termenul de formulare a acțiunii. Recursul este fondat. Potrivit art. 505 alin. (2) C. proc.

pen., în reglementarea în vigoare la data introducerii acțiunii, termenul în care putea fi pornită acțiunea, pentru repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept, este de 1 an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare. Cu privire la natura acestui termen, instanțele l-au calificat corect ca fiind un termen de prescripție. Consecința acestei naturi juridice este că termenul se supune regimului instituit de Decretul nr.167/1958, care, în art.19, prevede că „instanța judecătorească…poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea…acțiunii”.

Cu privire la cauzele care l-au împiedicat să formuleze acțiunea, la termenul de 10 februarie 2003, reclamantul a depus acte privind gradul de invaliditate al fiului său, C.V., precum și sentința civilă nr. 117/2002 prin care Tribunalul București, secția a IV-a civilă a dispus punerea sub interdicție a acelui fiu. În încheierea de dezbateri s-a consemnat că „apelantul a fost foarte prins și ocupat cu punerea sub interdicție a fiului său”, precum și concluziile reprezentantului Ministerului Public referitoare la cererea de repunere în termen, apreciată ca fiind nejustificată, fără însă ca în considerente și dispozitiv să se facă vorbire de cererea astfel formulată.

Rezultă că instanța de apel a pronunțat decizia cu nesocotirea unor înscrisuri hotărâtoare în ceea ce privește aprecierea temeiniciei motivelor care l-au împiedicat pe reclamant să-și valorifice dreptul la acțiune în termenul prevăzut de lege, respectiv a repunerii în acest termen, cu consecința menținerii soluției de respingere a acțiunii ca prescrisă. Distinct de aceasta instanța a soluționat cauza cu încălcarea art.19 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cu care repunerea în termen poate fi acordată din oficiu de către instanță dacă se constată ca temeinic justificate cauzele care au dus la depășirea termenului de prescripție, precum și a art.129 alin. (5) C. proc. civ. care reglementează rolul activ al instanței, în sensul că nu a întreprins demersuri în vederea stabilirii temeiniciei acestor cauze, a existenței/inexistenței unei conduite culpabile din partea reclamantului în ceea ce privește pierderea termenului de exercitare a acțiunii.

Față de cele ce preced recursul a fost admis, decizia atacată a fost casată și cauza trimisă aceleiași instanțe pentru rejudecare apelului.