ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3519/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 16 ianuarie

2002, ulterior precizată, reclamantul Constantin Dumitru a chemat în judecată

pe pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, pentru a

se dispune obligarea pârâtului la plata a 10.000 dolari SUA reprezentând daune

materiale și 25.000 dolari SUA daune morale, la cursul BNR de la data

executării.

În motivarea acțiunii reclamantul a

arătat că prin sentința penală nr. 951 din 25 octombrie 1995 a Judecătoriei

Sectorului Agricol Ilfov s-a dispus achitarea sa pentru săvârșirea faptei prevăzute

de art. 198 alin. (1) C. pen.

Prin decizia penală nr. 518/1996

Tribunalul București, secția a II-a penală, a fost desființată sentința penală

nr. 951/1999, reclamantul fiind condamnat în baza art. 198 alin. (1) C. pen. cu

aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. la 4 ani închisoare, cu obligarea la plata

a 5.000.000 lei daune morale, precum și la cheltuieli de judecată și cheltuieli

judiciare. Recursul declarat de reclamant împotriva acestei decizii a fost

respins.

Prin sentința penală nr. 909 din 18

mai 2000 Judecătoria Buftea a admis cererea de revizuire a deciziei penale nr. 518/1996

a Tribunalului București, secția a II-a penală, și a dispus anularea acesteia,

iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art.10 lit. a) C. proc. pen. reclamantul

a fost achitat, martorul S.C.D. fiind condamnat pentru săvârșirea infracțiunii

de mărturie mincinoasă în cauza soluționată prin decizie penală supusă

revizuirii.

Reclamantul a mai arătat că a fost

privat de libertate timp de 5 luni, de la 29 iulie 1994 la 17 august 1994,

respectiv de la 13 august 1998-17 decembrie 1998.

Acțiunea a fost respinsă ca tardiv

formulată (decizia civilă nr. 313 din 10 aprilie 2002 a Tribunalului București,

secția a V-a civilă și de contencios administrativ).

Instanța a reținut că acțiunea

pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită în termen de

1 an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data

ordonanței de scoatere de sub urmărire penală.

În cauză, sentința penală nr. 909 a

Judecătoriei Buftea prin care reclamantul a fost achitat, a fost pronunțată la

18 mai 2000, rămânând definitivă prin neapelare la 1 august 2000, iar acțiunea

în repararea pagubei a fost introdusă la 16 ianuarie 2002, peste termenul de 1

an prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen.

Soluția a fost menținută la

judecarea în apel a cauzei, prin decizia civilă 48 din 10 februarie 2003 Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, respingând ca nefondat apelul

reclamantului.

Împotriva acestei decizii

reclamantul a formulat prezentul recurs în temeiul art. 304 pct. 10 C. proc.

civ., susținând că instanța nu s-a pronunțat asupra unor dovezi hotărâtoare

privind cererea sa de repunere în termenul de formulare a acțiunii. De asemenea

decizia a fost criticată și pentru încălcarea art. 129 pct. 5 C. proc. civ.,

instanța de apel, cât și cea de fond, având în virtutea rolului activ pe care

trebuie să-l exercite, obligația ca, din oficiu, să analizeze temeinicia

motivelor care l-au determinat pe reclamant să introducă acțiunea peste

termenul prevăzut de lege.

Recursul este fondat pentru

următoarele considerente.

Într-adevăr, potrivit art. 505 alin.

(2) C. proc. pen. în reglementarea în vigoare la data introducerii acțiunii de

față, termenul în care poate fi pornită acțiunea pentru repararea pagubei în

cazul condamnării pe nedrept este de 1 an de la rămânerea definitivă a

hotărârii de achitare.

Cu privire la natura acestui termen

instanțele inferioare l-au calificat ca fiind un termen de prescripție. În

același sens Curtea Constituțională, având a se pronunța asupra unor excepții

de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 505 alin. (2) C. proc. pen., a

reținut că dreptul de a porni acțiunea în repararea pagubei este prescriptibil

extinctiv în termen de 1 an, dispozițiile în cauză fiind conforme atât cu

Constituția, cât și cu tratatele internaționale la care România este parte.

Consecința acestei naturi juridice

este că termenul în cauză se supune regimului instituit de Decretul nr. 167/1958,

care, în art.19, prevede că „instanța judecătorească…poate, în cazul în care

constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de

prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea…acțiunii (s.n.).

Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de

la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție”.Termenul

de o lună privește atât cererea de repunere în termen formulată de reclamant,

cât și acordarea din oficiu a repunerii în termen.

Cu privire la cauzele care l-au

împiedicat să formuleze acțiunea de față, la termenul din 10 februarie 2003

reclamantul a depus acte privind gradul de invaliditate al numitului C.V.,

precum și sentința civilă 117/2002 prin care Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, a admis cererea reclamantului și a dispus punerea sub interdicție

a lui C.V. Din considerentele acestei hotărâri reiese că reclamantul a sesizat

instanța la 22 februarie 2001, soluția fiind pronunțată la 4 februarie 2002.

Referitor la depășirea termenului de

introducere a cererii, în încheierea de dezbateri s-au consemnat susținerile

apelantului potrivit cu care „a fost foarte prins și ocupat cu punerea sub

interdicție a fiului său”, precum și concluziile reprezentantului Ministerului

Public referitoare la cererea de repunere în termen apreciată de acesta ca

fiind nejustificată, fără însă ca în considerentele deciziei recurate și

dispozitivul acesteia să se facă vorbire de cererea astfel formulată.

Rezultă din cele de mai sus că

instanța de apel a pronunțat decizia cu nesocotirea unor înscrisuri hotărâtoare

în ceea ce privește aprecierea temeiniciei motivelor care l-au împiedicat pe

reclamant să-și valorifice dreptul la acțiune în termenul prevăzut de lege,

respectiv a repunerii în acest termen, cu consecința menținerii soluției de

respingere a acțiunii ca prescrisă.

Distinct de aceasta instanța a

soluționat cauza cu încălcarea art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958

potrivit cu care repunerea în termen poate fi acordată din oficiu de către

instanță dacă se constată ca temeinic justificate cauzele care au dus la

depășirea termenului de prescripție, precum și cu încălcarea art. 129 alin. (5)

C. proc. civ. (care reglementează rolul activ al instanței) în sensul că nu a

întreprins demersuri în vederea stabilirii temeiniciei acestor cauze, a existenței

/ inexistenței unei conduite culpabile din partea reclamantului în ceea ce

privește pierderea termenului de exercitare a acțiunii.

Față de cele ce preced recursul se

va admite, decizia atacată va fi casată și cauza trimisă aceleiași instanțe

pentru rejudecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamantul C.D.

împotriva deciziei nr. 48 din 10 februarie 2003 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, pe care o casează și trimite cauza la aceeași instanță pentru

rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2004.