ÎCCJ, decizie (scj.ro #81938)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81938) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prezumții. Lipsa de fundament.

Afirmații

nedovedite

. Lipsa condițiilor răspunderii

civile.

Cuprins pe materii

: Drept civil. Prezumții. Lipsa de fundament. Afirmații

nedovedite

. Lipsa condițiilor răspunderii civile.

Indice alfabetic

: Prezumții.

Lipsa

de fundament.

Codul civil :

art

. 1199, 1203

Potrivit dispozițiilor

art

. 1199 Cod civil , prezumțiile sunt consecințele ce

legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.

În speță, instanța de apel s-a

întemeiat în mod nelegal pe prezumții „fără greutate și puterea de a naște

probabilitatea”. Totodată , instanța nu a pornit, așa cum impune textul de

lege, de la fapte cunoscute (bazate pe probe directe), care să inducă existența

faptului vecin și conex cu cel generator de drepturi, ci a pornit tot de la

presupuneri, de la afirmații

nedovedite

ale

reclamantului, care nu puteau conduce la prezumții.

În condițiile în care reclamantul nu

a făcut dovada că a fost deținut în celulă alături de persoane anchetate

anterior de acesta, prezumția în legătură cu presiunea psihică la care acesta a

fost supus, este nejustificată.

Tot astfel, în condițiile în care nu

a rezultat că intervenția chirurgicală a fost determinată de arestul preventiv

(producându-se la distanță mare în timp și în legătură cu un alt eveniment),

prezumția suferințelor fizice și morale determinate de această intervenție,

pusă în legătură cu starea de arest, este lipsită de fundament.

Î.C.C.J. , Secția civilă și de proprietate

intelectuală, decizia

nr

. 1604 din 21 februarie 2007.

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, reclamantul V. N. a chemat în

judecată Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

obligarea acestuia la plata sumelor de 867.470.741 lei reprezentând daune

morale și la 15.000.000.000 lei cu titlu de daune materiale, pentru arestarea

sa pe nedrept pe perioada 26.07.2001-23.08.2001 și de asemenea pentru perioada

cuprinsă între 2001 – până la 15 noiembrie 2004, data când a fost achitat

pentru infracțiunea de luare de mită (întrucât fapta nu a fost săvârșită de

către reclamant).

Prin sentința

nr

.

1515 din 28 decembrie 2005 Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a

admis, în parte, acțiunea și a obligat pârâtul la 1 miliard lei cu titlu de

daune morale către reclamant, respingând ca neîntemeiat capătul de cerere

privind obligarea pârâtului la daune materiale.

Prima instanță a reținut că, deși

reclamantul a cerut daune morale în cuantum de 15 miliarde lei, prin probele

administrate în cauză, acesta nu a demonstrat prejudiciul (dimensiunea

suferințelor sale) în așa fel încât să se justifice suma pretinsă, ca

reparație, cu acest titlu.

Sub aspectul prejudiciului moral, probele

administrate au relevat împrejurări legate de implicațiile morale pe care

perioada arestării le-a avut asupra reclamantului, respectiv, asupra statutului

social determinat de funcția de ofițer de poliție în cadrul D.G.P. – Municipiul

București; de implicațiile pe plan afectiv legate de situația medicală creată

membrilor familiei sale de arestarea sa pe nedrept,  de situația la

învățătură (în acea perioadă reclamantul fiind student).

S-a reținut de asemenea, că prejudiciul

moral a fost determinat de încălcarea unui drept fundamental prevăzut de

Constituție și anume, dreptul la libertate de care reclamantul a fost privat în

mod abuziv pe o perioadă de 26 zile.

Toate aceste aspecte au condus instanța la

concluzia că daunele morale solicitate pot fi acordate în limita sumei de 1

miliard lei.

În privința daunelor materiale, s-a

apreciat că acestea nu au fost dovedite, în condițiile în care nu s-a probat

legătura de cauzalitate dintre prejudiciul material invocat și împrejurarea

arestării preventive și ulterior, a condamnării reclamantului.

Astfel, faptul că la dosar au fost depuse

acte ce atestă plata cotelor de întreținere, a posturilor telefonice sau a

combustibilului pentru autoturismul proprietate personală, nu demonstrează

existența vreunei legături de cauzalitate între plata acestor sume și măsura

arestării pe nedrept.

De asemenea, nu s-au depus acte din care să

rezulte – așa cum s-a pretins – deteriorarea situației materiale a

reclamantului, ca urmare a măsurilor luate împotriva acestuia la locul de muncă

(respectiv, suspendarea din funcție și ulterior, trecerea acestuia în rezervă

în mod abuziv).

Nici împrejurarea că reclamantul a suferit

o intervenție chirurgicală, plătită din banii personali, nu a putut fi luată în

considerare ca justificând pretențiile materiale câtă vreme potrivit actelor

medicale depuse la dosar a rezultat că aceasta a avut loc ulterior achitării

sale și nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate pe care o presupune

angajarea răspunderii delictuale.

Împotriva sentinței au declarat apel M.F.P.

și reclamantul V. N.

soluția primei instanțe pentru respingerea pretențiilor sale privind daunele

materiale, arătând că a făcut dovada legăturii de cauzalitate pe care o

presupun dispozițiile

art

. 998-999 Cod civil și în

plus, deși a solicitat instanței de judecată efectuarea unei adrese la Direcția

de Poliție a Municipiului București, pentru a confirma faptul că a fost

suspendat din funcție și apoi trecut în rezervă în mod abuziv, instanța a

refuzat emiterea adresei. A mai susținut că a fost apreciat greșit cuantumul

daunelor morale, arătându-se că suma de 1 miliard lei vechi nu acoperă în

totalitate prejudiciile morale suferite prin privarea de liberate în mod

abuziv; că, deși perioada de arest a fost de 26 zile, presiunile psihice au

fost foarte mari, datorită faptului că reclamantul a fost încarcerat în aceeași

celulă cu peroane pe care le arestase anterior.

aspectul acordării daunelor morale.

În ce privește cuantumul acestora, s-a arătat că oricum, nu este justificat și

nici argumentat în mod corespunzător de către instanța de fond.

În cauză, nu a fost administrată decât proba cu înscrisuri și cu un singur

martor și, așa cum reține chiar instanța în considerentele hotărârii atacate,

„prin probele administrate, reclamantul nu a făcut dovada legăturii de

cauzalitate dintre prejudiciul  suferit și împrejurarea arestării sale pe

nedrept”.

Prin decizia nr.209 din 18 mai 2006 Curtea de Apel București – Secția a IV

a  Civilă a respins, ca

nefondat

, apelul M. F.

P. și a admis apelul declarat de reclamant, schimbând în parte sentința, în

sensul obligării pârâtului la plata sumei de 3 miliarde lei (vechi), cu titlu

de daune morale, către reclamant. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale

sentinței apelate.

În considerentele deciziei și în justificarea soluției adoptate, s-a reținut

caracterul

nefondat

al criticii cu privire la

neacordarea

daunelor materiale, în condițiile în care

apelantul –reclamant nu a făcut  dovada existenței unei cauzalități între

prejudiciul pretins încercat și faptă, pentru a fi atrasă incidența art.504 Cod

procedură penală.

S-a apreciat că înscrisurile depuse cu privire la plata cotelor de întreținere

sau la plata combustibilului pentru autoturismul reclamantului reprezintă

cheltuieli curente ale acestuia, care     n-au fost

determinate de situația arestării.

Instanța de apel a găsit însă întemeiată critica reclamantului privitoare la

cuantumul daunelor morale, față de împrejurarea că  s-a încălcat, prin

lipsirea de libertate, un drept constituțional fundamental, față de regimul de

detenție aplicat și încarcerarea reclamantului alături de persoane pe care

acesta le arestase anterior, în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, ceea

ce a fost de natură să creeze o presiune psihică puternică asupra acestuia.

În aceste condiții s-a prezumat că, în urma arestării preventive, sănătatea

reclamantului s-a deteriorat și a determinat intervenția chirurgicală, ceea ce

a provocat de asemenea, suferințe fizice și morale.

Pentru aceleași considerente care au condus la aprecierea apelului ca fondat,

criticile M. F. P. vizând aspecte legate de acordarea daunelor morale, au fost

apreciate neîntemeiate și respinse în consecință.

Împotriva deciziei au declarat recurs M.F.P. și Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București.

generic, a dispozițiilor

art

. 504 Cod procedură

penală, ca reprezentând temeiul juridic al acțiuni reclamantului, constituie un

text de lege insuficient, întrucât temeiul acțiunii s-ar regăsi în primul rând

în dispozițiile

art

. 94-96 din Legea

nr

. 303/2004 (unde se precizează expres situațiile în care

statul răspunde pentru erorile judiciare).

Această precizare era importantă, pentru că impunea soluția pe aspectul

prescripției extinctive (având în vedere termenul de 1 an reglementat de

art

. 96 alin. 8 din Legea

nr

.

303/2004), iar instanța era obligată, conform

art

.

129 alin. 4 Cod procedură civilă să o pună în dezbatere.

În ce privește soluția pe fond, s-a arătat că ea este nelegală, în condițiile

în care motivarea acordării daunelor morale s-a făcut prin susțineri

neconforme

, incluzându-se și elemente care nu au nici o

legătură cu răspunderea statală obiectivă în materie.

Or, câtă vreme nu s-a putut face dovada că statul român, prin reprezentanții

săi implicați în actul de justiție, a determinat marginalizarea,

neintegrarea

socială a reclamantului, rezultate slabe la

învățătură ale acestuia, este evident că lipsesc condițiile esențiale ale

răspunderii civile în cauză.

Instanța nu a arătat în nici un fel modalitatea în care a realizat

cuantificarea daunelor morale, fiind vorba doar de aprecieri pur subiective,

imposibil de controlat judiciar.

Ministerul  Public, soluția a fost criticată prin aceea că, într-un prim

argument al deciziei, raționamentul instanței s-a bazat exclusiv pe susțineri

ale reclamantului – care deși a fost ofițer și a fost arestat 26 de zile în

Arestul Inspectoratului General de Poliție al Direcției Cercetări Penale, nu a

prezentat nici o dovadă în sensul că a fost deținut alături de persoane

anterior cercetate penal de către reclamant.

Cel de-al doilea argument, în legătură cu starea sănătății reclamantului, care

s-ar fi deteriorat în urma arestării preventive (și ar fi necesitat intervenții

chirurgicale) se bazează tot pe o prezumție, eronată, a instanței – în

condițiile în care a fost vorba de un accident de circulație, ce s-a produs la

4 ani de la data punerii în libertate,

neexistând

nici o legătură de cauzalitate între urmările produse datorită accidentului și

starea de arest a reclamantului.

Cu referire la cuantumul daunelor morale, s-a arătat că acesta a fost

supraevaluat, făcând-se trimitere în acest sens la jurisprudența CEDO, potrivit

căreia, în cauze privind încălcarea dreptului la libertate, la integritatea

fizică și morală a persoanei și la demnitatea ei, a acordat daune morale de

valoare mult mai mică – respectiv, 7000

euro

(în

cazul Barbu Anghelescu împotriva României) sau de 10.000

euro

(cauza Bursuc împotriva României).

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant a solicitat respingerea

ambelor recursuri ca

nefondate

, susținând legalitatea

soluției pronunțate de instanța de apel.

Recursurile  sunt fondate , potrivit următoarelor considerente.

- Majorând cuantumul daunelor morale

stabilite și acordate de prima instanță a fondului (de la 1 miliard la 3

miliarde lei), instanța de apel s-a întemeiat doar pe prezumții reținute cu

nesocotirea dispozițiilor

art

. 1203 Cod procedură

civilă.

Potrivit textului menționat, „magistratul

nu trebuie să se pronunțe decât întemeindu-se pe prezumții, care să aibă o

greutate și puterea de a naște probabilitatea”.

Or, acest text de lege a fost ignorat

întrucât în realitate, pentru a trage consecințe în legătură cu situația

reclamantului (situație care ar fi reclamat un prejudiciu moral), instanța s-a

bazat doar pe afirmații ale reclamantului (faptul că ar fi fost deținut în

arest alături de persoane cercetate penal anterior de către acesta) sau a

reținut împrejurări care nu se aflau într-o legătură de cauzalitate cu fapta

ilicită pentru a angaja răspunderea civilă.

Pe acest ultim aspect, instanța nu a arătat

în ce ar fi constat relația de cauzalitate între intervenția chirurgicală

suferită de reclamant (ca urmare a unui accident de circulație produs în anul

2004, la multă vreme după perioada arestării preventive) și prejudiciul moral.

Prezumția trasă în legătură cu deteriorarea

stării de sănătate a reclamantului – dedusă din lipsirea acestuia de libertate

– este lipsită de fundament în condițiile în care faptul cunoscut (arestul

preventiv) nu permite consecința în legătură cu o intervenție chirurgicală ce

își are cauza într-un eveniment ulterior.

Rezultă că aceste argumente, care au

justificat soluția instanței de apel cu referire la prezumții, nesocotesc de

fapt, accepțiunea pe care legea o acordă acestui mijloc de probă (prezumțiile

sunt consecințele ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un

fapt necunoscut” –

art

. 1199 Cod civil).

Modificând decizia tribunalului și majorând

cuantumul despăgubirilor morale, instanța de apel s-a întemeiat în mod nelegal

pe prezumții „fără greutate și puterea de a naște probabilitatea”.

Instanța nu a pornit, așa cum impune textul

de lege, de la fapte cunoscute (bazate pe probe directe), care să inducă

existența faptului vecin și conex cu cel generator de drepturi, ci a pornit tot

de la presupuneri, de la afirmații

nedovedite

ale

reclamantului, care nu puteau conduce la prezumții.

Astfel, în condițiile în care reclamantul

nu a făcut dovada că a fost deținut în celulă alături de persoane anchetate

anterior de acesta, prezumția în legătură cu presiunea psihică la care acesta a

fost supus, este nejustificată.

Tot astfel, în condițiile în care nu a

rezultat că intervenția chirurgicală a fost determinată de arestul preventiv

(producându-se la distanță mare în timp și în legătură cu un alt eveniment),

prezumția suferințelor fizice și morale determinate de această intervenție,

pusă în legătură cu starea de arest, este lipsită de fundament.

Aceste prezumții aplicate în mod nelegal de

către instanța de apel impun concluzia caracterului nelegal al soluției

adoptate.

- De asemenea, cu referire la jurisprudența

Curții Europene – care este obligatorie în egală măsură ca și normele

Convenției, întrucât alcătuiesc împreună un bloc de convenționalitate -,

urmează să se constate că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să

fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în

echitate.

În acest sens, prin cele două hotărâri invocate în proces (cauza Anghelescu și

cauza Bursuc contra României), au fost stabilite despăgubiri morale de 10.000

euro

și respectiv, 7000

euro

,

pentru încălcarea

art

. 3 din Convenție.

Raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure

reparația morală  (și nu una având exclusiv scop patrimonial) impune

concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor stabilite în

apel.

Potrivit considerentelor expuse, criticile aduse prin intermediul celor două

recursuri au fost găsite întemeiate numai sub aspectul întinderii

prejudiciului.

În ce privește temeiul juridic al acțiunii

și faptul că acesta ar fi trebuit să constea în dispozițiile

art

. 94-96 din Legea

nr

.

303/2002, critica pe acest aspect, a   M. F. P. este

nefondată

.

Astfel, potrivit principiului

disponibilității, reclamantul este cel care învestind instanța de judecată,

precizează, ca element al cererii de chemare în judecată și cauza pretențiilor

sale (motivele de fapt și de drept, conform

art

. 112

pct

. 4 Cod procedură civilă).

Or, reclamantul a indicat în drept

dispozițiile

art

. 504 Cod procedură penală, motivele

de fapt ale cererii permițând încadrarea pretențiilor în acest text de lege.

Instanța nu are posibilitatea – așa cum în

mod greșit rezultă din motivele recursului M.F. – ca, în aplicarea

dispozițiilor

art

. 129 alin. 4 Cod procedură

civilă  și în exercitarea rolului activ, să schimbe cauza acțiunii.

Față de aceste considerente, recursurile au fost admise, decizia atacată a fost

modificată în parte în sensul că apelul declarat de reclamant împotriva

sentinței Tribunalului București – Secția a III-a civilă  a fost respins

ca

nefondat

.