ÎCCJ, decizie (scj.ro #81938)

Prezumții. Lipsa de fundament. Afirmații nedovedite . Lipsa condițiilor răspunderii civile. Cuprins pe materii : Drept civil. Prezumții. Lipsa de fundament. Afirmații nedovedite . Lipsa condițiilor răspunderii civile. Indice alfabetic : Prezumții. Lipsa de fundament. Codul civil : art . 1199, 1203 Potrivit dispozițiilor art . 1199 Cod civil , prezumțiile sunt consecințele ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. În speță, instanța de apel s-a întemeiat în mod nelegal pe prezumții „fără greutate și puterea de a naște probabilitatea”. Totodată , instanța nu a pornit, așa cum impune textul de lege, de la fapte cunoscute (bazate pe probe directe), care să inducă existența faptului vecin și conex cu cel generator de drepturi, ci a pornit tot de la presupuneri, de la afirmații nedovedite ale reclamantului, care nu puteau conduce la prezumții.

În condițiile în care reclamantul nu a făcut dovada că a fost deținut în celulă alături de persoane anchetate anterior de acesta, prezumția în legătură cu presiunea psihică la care acesta a fost supus, este nejustificată. Tot astfel, în condițiile în care nu a rezultat că intervenția chirurgicală a fost determinată de arestul preventiv (producându-se la distanță mare în timp și în legătură cu un alt eveniment), prezumția suferințelor fizice și morale determinate de această intervenție, pusă în legătură cu starea de arest, este lipsită de fundament. Î.C.C.J.

, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr . 1604 din 21 februarie 2007. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, reclamantul V. N. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumelor de 867.470.741 lei reprezentând daune morale și la 15.000.000.000 lei cu titlu de daune materiale, pentru arestarea sa pe nedrept pe perioada 26.07.2001-23.08.2001 și de asemenea pentru perioada cuprinsă între 2001 – până la 15 noiembrie 2004, data când a fost achitat pentru infracțiunea de luare de mită (întrucât fapta nu a fost săvârșită de către reclamant). Prin sentința nr . 1515 din 28 decembrie 2005 Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a admis, în parte, acțiunea și a obligat pârâtul la 1 miliard lei cu titlu de daune morale către reclamant, respingând ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului la daune materiale.

Prima instanță a reținut că, deși reclamantul a cerut daune morale în cuantum de 15 miliarde lei, prin probele administrate în cauză, acesta nu a demonstrat prejudiciul (dimensiunea suferințelor sale) în așa fel încât să se justifice suma pretinsă, ca reparație, cu acest titlu. Sub aspectul prejudiciului moral, probele administrate au relevat împrejurări legate de implicațiile morale pe care perioada arestării le-a avut asupra reclamantului, respectiv, asupra statutului social determinat de funcția de ofițer de poliție în cadrul D.G.P. – Municipiul București; de implicațiile pe plan afectiv legate de situația medicală creată membrilor familiei sale de arestarea sa pe nedrept, de situația la învățătură (în acea perioadă reclamantul fiind student).

S-a reținut de asemenea, că prejudiciul moral a fost determinat de încălcarea unui drept fundamental prevăzut de Constituție și anume, dreptul la libertate de care reclamantul a fost privat în mod abuziv pe o perioadă de 26 zile. Toate aceste aspecte au condus instanța la concluzia că daunele morale solicitate pot fi acordate în limita sumei de 1 miliard lei. În privința daunelor materiale, s-a apreciat că acestea nu au fost dovedite, în condițiile în care nu s-a probat legătura de cauzalitate dintre prejudiciul material invocat și împrejurarea arestării preventive și ulterior, a condamnării reclamantului. Astfel, faptul că la dosar au fost depuse acte ce atestă plata cotelor de întreținere, a posturilor telefonice sau a combustibilului pentru autoturismul proprietate personală, nu demonstrează existența vreunei legături de cauzalitate între plata acestor sume și măsura arestării pe nedrept.

De asemenea, nu s-au depus acte din care să rezulte – așa cum s-a pretins – deteriorarea situației materiale a reclamantului, ca urmare a măsurilor luate împotriva acestuia la locul de muncă (respectiv, suspendarea din funcție și ulterior, trecerea acestuia în rezervă în mod abuziv). Nici împrejurarea că reclamantul a suferit o intervenție chirurgicală, plătită din banii personali, nu a putut fi luată în considerare ca justificând pretențiile materiale câtă vreme potrivit actelor medicale depuse la dosar a rezultat că aceasta a avut loc ulterior achitării sale și nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate pe care o presupune angajarea răspunderii delictuale. Împotriva sentinței au declarat apel M.F.P.

și reclamantul V. N. 1. În apelul său, reclamantul a criticat soluția primei instanțe pentru respingerea pretențiilor sale privind daunele materiale, arătând că a făcut dovada legăturii de cauzalitate pe care o presupun dispozițiile art . 998-999 Cod civil și în plus, deși a solicitat instanței de judecată efectuarea unei adrese la Direcția de Poliție a Municipiului București, pentru a confirma faptul că a fost suspendat din funcție și apoi trecut în rezervă în mod abuziv, instanța a refuzat emiterea adresei. A mai susținut că a fost apreciat greșit cuantumul daunelor morale, arătându-se că suma de 1 miliard lei vechi nu acoperă în totalitate prejudiciile morale suferite prin privarea de liberate în mod abuziv; că, deși perioada de arest a fost de 26 zile, presiunile psihice au fost foarte mari, datorită faptului că reclamantul a fost încarcerat în aceeași celulă cu peroane pe care le arestase anterior.

2. M. F. P. a criticat sentința sub aspectul acordării daunelor morale. În ce privește cuantumul acestora, s-a arătat că oricum, nu este justificat și nici argumentat în mod corespunzător de către instanța de fond. În cauză, nu a fost administrată decât proba cu înscrisuri și cu un singur martor și, așa cum reține chiar instanța în considerentele hotărârii atacate, „prin probele administrate, reclamantul nu a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul suferit și împrejurarea arestării sale pe nedrept”. Prin decizia nr.209 din 18 mai 2006 Curtea de Apel București – Secția a IV a Civilă a respins, ca nefondat , apelul M. F. P. și a admis apelul declarat de reclamant, schimbând în parte sentința, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 3 miliarde lei (vechi), cu titlu de daune morale, către reclamant.

Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate. În considerentele deciziei și în justificarea soluției adoptate, s-a reținut caracterul nefondat al criticii cu privire la neacordarea daunelor materiale, în condițiile în care apelantul –reclamant nu a făcut dovada existenței unei cauzalități între prejudiciul pretins încercat și faptă, pentru a fi atrasă incidența art.504 Cod procedură penală. S-a apreciat că înscrisurile depuse cu privire la plata cotelor de întreținere sau la plata combustibilului pentru autoturismul reclamantului reprezintă cheltuieli curente ale acestuia, care n-au fost determinate de situația arestării.

Instanța de apel a găsit însă întemeiată critica reclamantului privitoare la cuantumul daunelor morale, față de împrejurarea că s-a încălcat, prin lipsirea de libertate, un drept constituțional fundamental, față de regimul de detenție aplicat și încarcerarea reclamantului alături de persoane pe care acesta le arestase anterior, în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, ceea ce a fost de natură să creeze o presiune psihică puternică asupra acestuia. În aceste condiții s-a prezumat că, în urma arestării preventive, sănătatea reclamantului s-a deteriorat și a determinat intervenția chirurgicală, ceea ce a provocat de asemenea, suferințe fizice și morale. Pentru aceleași considerente care au condus la aprecierea apelului ca fondat, criticile M. F. P. vizând aspecte legate de acordarea daunelor morale, au fost apreciate neîntemeiate și respinse în consecință.

Împotriva deciziei au declarat recurs M.F.P. și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. 1. M. F. P. a susținut că indicarea, în mod generic, a dispozițiilor art . 504 Cod procedură penală, ca reprezentând temeiul juridic al acțiuni reclamantului, constituie un text de lege insuficient, întrucât temeiul acțiunii s-ar regăsi în primul rând în dispozițiile art . 94-96 din Legea nr . 303/2004 (unde se precizează expres situațiile în care statul răspunde pentru erorile judiciare). Această precizare era importantă, pentru că impunea soluția pe aspectul prescripției extinctive (având în vedere termenul de 1 an reglementat de art . 96 alin. 8 din Legea nr . 303/2004), iar instanța era obligată, conform art . 129 alin. 4 Cod procedură civilă să o pună în dezbatere.

În ce privește soluția pe fond, s-a arătat că ea este nelegală, în condițiile în care motivarea acordării daunelor morale s-a făcut prin susțineri neconforme , incluzându-se și elemente care nu au nici o legătură cu răspunderea statală obiectivă în materie. Or, câtă vreme nu s-a putut face dovada că statul român, prin reprezentanții săi implicați în actul de justiție, a determinat marginalizarea, neintegrarea socială a reclamantului, rezultate slabe la învățătură ale acestuia, este evident că lipsesc condițiile esențiale ale răspunderii civile în cauză. Instanța nu a arătat în nici un fel modalitatea în care a realizat cuantificarea daunelor morale, fiind vorba doar de aprecieri pur subiective, imposibil de controlat judiciar.

2. În recursul exercitat de Ministerul Public, soluția a fost criticată prin aceea că, într-un prim argument al deciziei, raționamentul instanței s-a bazat exclusiv pe susțineri ale reclamantului – care deși a fost ofițer și a fost arestat 26 de zile în Arestul Inspectoratului General de Poliție al Direcției Cercetări Penale, nu a prezentat nici o dovadă în sensul că a fost deținut alături de persoane anterior cercetate penal de către reclamant. Cel de-al doilea argument, în legătură cu starea sănătății reclamantului, care s-ar fi deteriorat în urma arestării preventive (și ar fi necesitat intervenții chirurgicale) se bazează tot pe o prezumție, eronată, a instanței – în condițiile în care a fost vorba de un accident de circulație, ce s-a produs la 4 ani de la data punerii în libertate, neexistând nici o legătură de cauzalitate între urmările produse datorită accidentului și starea de arest a reclamantului.

Cu referire la cuantumul daunelor morale, s-a arătat că acesta a fost supraevaluat, făcând-se trimitere în acest sens la jurisprudența CEDO, potrivit căreia, în cauze privind încălcarea dreptului la libertate, la integritatea fizică și morală a persoanei și la demnitatea ei, a acordat daune morale de valoare mult mai mică – respectiv, 7000 euro (în cazul Barbu Anghelescu împotriva României) sau de 10.000 euro (cauza Bursuc împotriva României). Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate , susținând legalitatea soluției pronunțate de instanța de apel. Recursurile sunt fondate , potrivit următoarelor considerente. - Majorând cuantumul daunelor morale stabilite și acordate de prima instanță a fondului (de la 1 miliard la 3 miliarde lei), instanța de apel s-a întemeiat doar pe prezumții reținute cu nesocotirea dispozițiilor art . 1203 Cod procedură civilă.

Potrivit textului menționat, „magistratul nu trebuie să se pronunțe decât întemeindu-se pe prezumții, care să aibă o greutate și puterea de a naște probabilitatea”. Or, acest text de lege a fost ignorat întrucât în realitate, pentru a trage consecințe în legătură cu situația reclamantului (situație care ar fi reclamat un prejudiciu moral), instanța s-a bazat doar pe afirmații ale reclamantului (faptul că ar fi fost deținut în arest alături de persoane cercetate penal anterior de către acesta) sau a reținut împrejurări care nu se aflau într-o legătură de cauzalitate cu fapta ilicită pentru a angaja răspunderea civilă. Pe acest ultim aspect, instanța nu a arătat în ce ar fi constat relația de cauzalitate între intervenția chirurgicală suferită de reclamant (ca urmare a unui accident de circulație produs în anul 2004, la multă vreme după perioada arestării preventive) și prejudiciul moral.

Prezumția trasă în legătură cu deteriorarea stării de sănătate a reclamantului – dedusă din lipsirea acestuia de libertate – este lipsită de fundament în condițiile în care faptul cunoscut (arestul preventiv) nu permite consecința în legătură cu o intervenție chirurgicală ce își are cauza într-un eveniment ulterior. Rezultă că aceste argumente, care au justificat soluția instanței de apel cu referire la prezumții, nesocotesc de fapt, accepțiunea pe care legea o acordă acestui mijloc de probă (prezumțiile sunt consecințele ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut” – art . 1199 Cod civil). Modificând decizia tribunalului și majorând cuantumul despăgubirilor morale, instanța de apel s-a întemeiat în mod nelegal pe prezumții „fără greutate și puterea de a naște probabilitatea”.

Instanța nu a pornit, așa cum impune textul de lege, de la fapte cunoscute (bazate pe probe directe), care să inducă existența faptului vecin și conex cu cel generator de drepturi, ci a pornit tot de la presupuneri, de la afirmații nedovedite ale reclamantului, care nu puteau conduce la prezumții. Astfel, în condițiile în care reclamantul nu a făcut dovada că a fost deținut în celulă alături de persoane anchetate anterior de acesta, prezumția în legătură cu presiunea psihică la care acesta a fost supus, este nejustificată. Tot astfel, în condițiile în care nu a rezultat că intervenția chirurgicală a fost determinată de arestul preventiv (producându-se la distanță mare în timp și în legătură cu un alt eveniment), prezumția suferințelor fizice și morale determinate de această intervenție, pusă în legătură cu starea de arest, este lipsită de fundament.

Aceste prezumții aplicate în mod nelegal de către instanța de apel impun concluzia caracterului nelegal al soluției adoptate. - De asemenea, cu referire la jurisprudența Curții Europene – care este obligatorie în egală măsură ca și normele Convenției, întrucât alcătuiesc împreună un bloc de convenționalitate -, urmează să se constate că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în echitate. În acest sens, prin cele două hotărâri invocate în proces (cauza Anghelescu și cauza Bursuc contra României), au fost stabilite despăgubiri morale de 10.000 euro și respectiv, 7000 euro , pentru încălcarea art . 3 din Convenție.

Raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure reparația morală (și nu una având exclusiv scop patrimonial) impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor stabilite în apel. Potrivit considerentelor expuse, criticile aduse prin intermediul celor două recursuri au fost găsite întemeiate numai sub aspectul întinderii prejudiciului. În ce privește temeiul juridic al acțiunii și faptul că acesta ar fi trebuit să constea în dispozițiile art . 94-96 din Legea nr . 303/2002, critica pe acest aspect, a M. F. P. este nefondată . Astfel, potrivit principiului disponibilității, reclamantul este cel care învestind instanța de judecată, precizează, ca element al cererii de chemare în judecată și cauza pretențiilor sale (motivele de fapt și de drept, conform art . 112 pct . 4 Cod procedură civilă).

Or, reclamantul a indicat în drept dispozițiile art . 504 Cod procedură penală, motivele de fapt ale cererii permițând încadrarea pretențiilor în acest text de lege. Instanța nu are posibilitatea – așa cum în mod greșit rezultă din motivele recursului M.F. – ca, în aplicarea dispozițiilor art . 129 alin. 4 Cod procedură civilă și în exercitarea rolului activ, să schimbe cauza acțiunii. Față de aceste considerente, recursurile au fost admise, decizia atacată a fost modificată în parte în sensul că apelul declarat de reclamant împotriva sentinței Tribunalului București – Secția a III-a civilă a fost respins ca nefondat .