ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1604/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1604/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Constată că prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă,

reclamantul V.N. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumelor de 867.470.741 lei

reprezentând daune morale și la 15.000.000.000 lei cu titlu de daune materiale,

pentru arestarea sa pe nedrept pe perioada 26 iulie 2001-23 august 2001 și de

asemenea pentru perioada cuprinsă între 2001 – până la 15 noiembrie 2004, data

când a fost achitat pentru infracțiunea de luare de mită (întrucât fapta nu a

fost săvârșită de către reclamant).

Prin sentința nr. 1515 din 28

decembrie 2005 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis, în parte,

acțiunea și a obligat pârâtul la 1 miliard lei cu titlu de daune morale către

reclamant, respingând ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea

pârâtului la daune materiale.

Pentru pronunțarea acestei soluții,

prima instanță a reținut că, deși reclamantul a cerut daune morale în cuantum

de 15 miliarde lei, prin probele administrate în cauză, acesta nu a demonstrat

prejudiciul (dimensiunea suferințelor sale) în așa fel încât să se justifice

suma pretinsă, ca reparație, cu acest titlu.

Sub aspectul prejudiciului moral,

probele administrate au relevat împrejurări legate de implicațiile morale pe

care perioada arestării le-a avut asupra reclamantului, respectiv, asupra

statutului social determinat de funcția de ofițer de poliție în cadrul D.G.P.,

Municipiul București; de implicațiile pe plan afectiv legate de situația

medicală creată membrilor familiei sale de arestarea sa pe nedrept, de situația

la învățătură (în acea perioadă reclamantul fiind student).

S-a reținut de asemenea, că

prejudiciul moral a fost determinat de încălcarea unui drept fundamental

prevăzut de Constituție și anume, dreptul la libertate de care reclamantul a

fost privat în mod abuziv pe o perioadă de 26 zile.

Toate aceste aspecte au condus

instanța la concluzia că daunele morale solicitate pot fi acordate în limita

sumei de 1 miliard lei.

În privința daunelor materiale, s-a

apreciat că acestea nu au fost dovedite, în condițiile în care nu s-a probat

legătura de cauzalitate dintre prejudiciul material invocat și împrejurarea

arestării preventive și ulterior, a condamnării reclamantului.

Astfel, faptul că la dosar au fost

depuse acte ce atestă plata cotelor de întreținere, a posturilor telefonice sau

a combustibilului pentru autoturismul proprietate personală, nu demonstrează

existența vreunei legături de cauzalitate între plata acestor sume și măsura

arestării pe nedrept.

De asemenea, nu s-au depus acte din

care să rezulte, așa cum s-a pretins, deteriorarea situației materiale a

reclamantului, ca urmare a măsurilor luate împotriva acestuia la locul de muncă

(respectiv, suspendarea din funcție și ulterior, trecerea acestuia în rezervă

în mod abuziv).

Nici împrejurarea că reclamantul a

suferit o intervenție chirurgicală, plătită din banii personali, nu a putut fi

luată în considerare ca justificând pretențiile materiale câtă vreme potrivit

actelor medicale depuse la dosar a rezultat că aceasta a avut loc ulterior

achitării sale și nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate pe care o

presupune angajarea răspunderii delictuale.

Împotriva sentinței au declarat apel

Ministerul Finanțelor Publice și reclamantul V.N.

criticat soluția primei instanțe pentru respingerea pretențiilor sale privind

daunele materiale, arătând că a făcut dovada legăturii de cauzalitate pe care o

presupun dispozițiile art. 998-999 C. civ. și în plus, deși a solicitat

instanței de judecată efectuarea unei adrese la Direcția de Poliție a

Municipiului București, pentru a confirma faptul că a fost suspendat din

funcție și apoi trecut în rezervă în mod abuziv, instanța a refuzat emiterea

adresei.

De asemenea, s-a susținut că a fost

apreciat greșit cuantumul daunelor morale, arătându-se că suma de 1 miliard lei

vechi nu acoperă în totalitate prejudiciile morale suferite prin privarea de

liberate în mod abuziv; că, deși perioada de arest a fost de 26 zile,

presiunile psihice au fost foarte mari, datorită faptului că reclamantul a fost

încarcerat în aceeași celulă cu peroane pe care le arestase anterior.

criticat sentința sub aspectul acordării daunelor morale.

În ce privește cuantumul acestora,

s-a arătat că oricum, nu este justificat și nici argumentat în mod

corespunzător de către instanța de fond.

În cauză, nu a fost administrată

decât proba cu înscrisuri și cu un singur martor și, așa cum reține chiar

instanța în considerentele hotărârii atacate, „prin probele administrate,

reclamantul nu a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul

suferit și împrejurarea arestării sale pe nedrept”.

Prin decizia nr. 209 din 18 mai 2006

Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins, ca nefondat, apelul

Ministerului Finanțelor Publice și a admis apelul declarat de reclamant,

schimbând în parte sentința, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 3

miliarde lei (vechi), cu titlu de daune morale, către reclamant.

Au fost păstrate celelalte

dispoziții ale sentinței apelate.

În considerentele deciziei și în

justificarea soluției adoptate, s-a reținut caracterul nefondat al criticii cu

privire la neacordarea daunelor materiale, în condițiile în care

apelantul-reclamant nu a făcut dovada existenței unei cauzalități între

prejudiciul pretins încercat și faptă, pentru a fi atrasă incidența art. 504 C.

proc. pen.

S-a apreciat că înscrisurile depuse

cu privire la plata cotelor de întreținere sau la plata combustibilului pentru

autoturismul reclamantului reprezintă cheltuieli curente ale acestuia, care

n-au fost determinate de situația arestării.

Instanța de apel a găsit însă

întemeiată critica reclamantului privitoare la cuantumul daunelor morale, față

de împrejurarea că s-a încălcat, prin lipsirea de libertate, un drept

constituțional fundamental, față de regimul de detenție aplicat și încarcerarea

reclamantului alături de persoane pe care acesta le arestase anterior, în

exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, ceea ce a fost de natură să creeze o

presiune psihică puternică asupra acestuia.

În aceste condiții s-a prezumat că,

în urma arestării preventive, sănătatea reclamantului s-a deteriorat și a

determinat intervenția chirurgicală, ceea ce a provocat de asemenea, suferințe

fizice și morale.

Pentru aceleași considerente care au

condus la aprecierea apelului ca fondat, criticile Ministerului Finanțelor

Publice vizând aspecte legate de acordarea daunelor morale, au fost apreciate

neîntemeiate și respinse în consecință.

Împotriva deciziei au declarat

recurs Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public, Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București.

susținut că indicarea, în mod generic, a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen.,

ca reprezentând temeiul juridic al acțiuni reclamantului, constituie un text de

lege insuficient, întrucât temeiul acțiunii s-ar regăsi în primul rând în

dispozițiile art. 94-96 din Legea nr. 303/2004 (unde se precizează expres

situațiile în care statul răspunde pentru erorile judiciare).

Această precizare era importantă,

pentru că impunea soluția pe aspectul prescripției extinctive [având în vedere

termenul de 1 an reglementat de art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004], iar

instanța era obligată, conform art. 129 alin. (4) C. proc. civ. să o pună în

dezbatere.

În ce privește soluția pe fond, s-a

arătat că ea este nelegală, în condițiile în care motivarea acordării daunelor

morale s-a făcut prin susțineri neconforme, incluzându-se și elemente care nu

au nici o legătură cu răspunderea statală obiectivă în materie.

Or, câtă vreme nu s-a putut face

dovada că statul român, prin reprezentanții săi implicați în actul de justiție,

a determinat marginalizarea, neintegrarea socială a reclamantului, rezultate

slabe la învățătură ale acestuia, este evident că lipsesc condițiile esențiale

ale răspunderii civile în cauză.

Instanța nu a arătat în nici un fel

modalitatea în care a realizat cuantificarea daunelor morale, fiind vorba doar

de aprecieri pur subiective, imposibil de controlat judiciar.

Ministerul Public, soluția a fost criticată prin aceea că, într-un prim

argument al deciziei, raționamentul instanței s-a bazat exclusiv pe susțineri

ale reclamantului, care deși a fost ofițer și a fost arestat 26 de zile în

Arestul Inspectoratului General de Poliție al Direcției Cercetări Penale, nu a

prezentat nici o dovadă în sensul că a fost deținut alături de persoane

anterior cercetate penal de către reclamant.

Cel de-al doilea argument, în

legătură cu starea sănătății reclamantului, care s-ar fi deteriorat în urma

arestării preventive (și ar fi necesitat intervenții chirurgicale) se bazează

tot pe o prezumție, eronată, a instanței, în condițiile în care a fost vorba de

un accident de circulație, ce s-a produs la 4 ani de la data punerii în

libertate, neexistând nici o legătură de cauzalitate între urmările produse

datorită accidentului și starea de arest a reclamantului.

Cu referire la cuantumul daunelor

morale, s-a arătat că acesta a fost supraevaluat, făcând-se trimitere în acest

sens la jurisprudența CEDO, potrivit căreia, în cauze privind încălcarea

dreptului la libertate, la integritatea fizică și morală a persoanei și la

demnitatea ei, a acordat daune morale de valoare mult mai mică, respectiv, 7000

Euro (în cazul Barbu Anghelescu împotriva României) sau de 10.000 Euro (cauza Bursuc

împotriva României).

Prin întâmpinarea formulată,

intimatul-reclamant a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate,

susținând legalitatea soluției pronunțate de instanța de apel.

Examinând recursurile declarate în

cauză, Curtea constată caracterul fondat al acestora, potrivit următoarelor

considerente.

- Majorând cuantumul daunelor morale

stabilite și acordate de prima instanță a fondului (de la 1 miliard la 3

miliarde lei), instanța de apel s-a întemeiat doar pe prezumții reținute cu

nesocotirea dispozițiilor art. 1203 C. proc. civ.

Potrivit textului menționat,

„magistratul nu trebuie să se pronunțe decât întemeindu-se pe prezumții, care

să aibă o greutate și puterea de a naște probabilitatea”.

Or, acest text de lege a fost

ignorat întrucât în realitate, pentru a trage consecințe în legătură cu

situația reclamantului (situație care ar fi reclamat un prejudiciu moral),

instanța s-a bazat doar pe afirmații ale reclamantului (faptul că ar fi fost

deținut în arest alături de persoane cercetate penal anterior de către acesta)

sau a reținut împrejurări care nu se aflau într-o legătură de cauzalitate cu

fapta ilicită pentru a angaja răspunderea civilă.

Pe acest ultim aspect, instanța nu a

arătat în ce ar fi constat relația de cauzalitate între intervenția

chirurgicală suferită de reclamant (ca urmare a unui accident de circulație

produs în anul 2004, filele 194, 196, fond, la multă vreme după perioada

arestării preventive) și prejudiciul moral.

Prezumția trasă în legătură cu

deteriorarea stării de sănătate a reclamantului, dedusă din lipsirea acestuia

de libertate, este lipsită de fundament în condițiile în care faptul cunoscut

(arestul preventiv) nu permite consecința în legătură cu o intervenție

chirurgicală ce își are cauza într-un eveniment ulterior.

Rezultă că aceste argumente, care au

justificat soluția instanței de apel cu referire la prezumții, nesocotesc de

fapt, accepțiunea pe care legea o acordă acestui mijloc de probă (prezumțiile

sunt consecințele ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un

fapt necunoscut”, art. 1199 C. civ.).

Modificând decizia tribunalului și

majorând cuantumul despăgubirilor morale, instanța de apel s-a întemeiat în mod

nelegal pe prezumții „fără greutate și puterea de a naște probabilitatea”.

Instanța nu a pornit, așa cum impune

textul de lege, de la fapte cunoscute (bazate pe probe directe), care să inducă

existența faptului vecin și conex cu cel generator de drepturi, ci a pornit tot

de la presupuneri, de la afirmații nedovedite ale reclamantului, care nu puteau

conduce la prezumții.

Astfel, în condițiile în care

reclamantul nu a făcut dovada că a fost deținut în celulă alături de persoane

anchetate anterior de acesta, prezumția în legătură cu presiunea psihică la

care acesta a fost supus, este nejustificată.

Tot astfel, în condițiile în care nu

a rezultat că intervenția chirurgicală a fost determinată de arestul preventiv

(producându-se la distanță mare în timp și în legătură cu un alt eveniment),

prezumția suferințelor fizice și morale determinate de această intervenție,

pusă în legătură cu starea de arest, este lipsită de fundament.

Aceste prezumții aplicate în mod

nelegal de către instanța de apel impun concluzia caracterului nelegal al

soluției adoptate.

- De asemenea, cu referire la

jurisprudența Curții Europene, care este obligatorie în egală măsură ca și

normele Convenției, întrucât alcătuiesc împreună un bloc de convenționalitate,

urmează să se constate că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să

fie unele care să asigure o satisfacție morală, pe baza unei aprecieri în

echitate.

În acest sens, prin cele două

hotărâri invocate în proces (cauza Anghelescu și cauza Bursuc contra României),

au fost stabilite despăgubiri morale de 10.000 Euro și respectiv, 7000 Euro,

pentru încălcarea art. 3 din Convenție.

Raportat la împrejurările speței, o

statuare în echitate, care să asigure reparația morală (și nu una având

exclusiv scop patrimonial) impune concluzia caracterului exorbitant al

cuantumului despăgubirilor stabilite în apel.

Potrivit considerentelor expuse,

criticile aduse prin intermediul celor două recursuri au fost găsite întemeiate

numai sub aspectul întinderii prejudiciului.

În ce privește temeiul juridic al

acțiunii și faptul că acesta ar fi trebuit să constea în dispozițiile art.

94-96 din Legea nr. 303/2004, critica pe acest aspect, a Ministerului

Finanțelor Publice este nefondată.

Astfel, potrivit principiului

disponibilității, reclamantul este cel care învestind instanța de judecată,

precizează, ca element al cererii de chemare în judecată și cauza pretențiilor

sale (motivele de fapt și de drept, conform art. 112 pct. 4 C. proc. civ.).

Or, reclamantul a indicat în drept

dispozițiile art. 504 C. proc. pen., motivele de fapt ale cererii permițând

încadrarea pretențiilor în acest text de lege.

Instanța nu are posibilitatea, așa

cum în mod greșit rezultă din motivele recursului Ministerului Finanțelor, ca,

în aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ. și în exercitarea

rolului activ, să schimbe cauza acțiunii.

În consecință, față de

considerentele arătate anterior, recursurile urmează să fie admise conform art.

304 pct. 9 C. proc. civ., în limita aspectelor de nelegalitate reținute și

modificată în parte decizia instanței de apel, în sensul respingerii apelului

declarat de reclamant, cu consecința menținerii soluției primei instanțe, de

acordare a daunelor morale de 1 miliard lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 209 din 18 mai 2006 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică în parte decizia în sensul

că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul V.N. împotriva sentinței

nr. 1515 din 28 decembrie 2005 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 21 februarie 2007.