ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1003/2003

La data de 26 februarie

2003 s-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții F.L.și

F.C.împotriva deciziei nr.90/A din 20 februarie 2002 a Curții de Apel București

– Secția a III-a civilă.

Dezbaterile au fost

consemnate în încheierea cu data de 26 februarie 2003 iar pronunțarea s-a

amânat la 13 martie 2003.

C U R T E A

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

La 9 aprilie 2001 F.L.și

F.C.Florin în calitate de descendenți ai autorului F.I.D.au chemat în judecată

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru a fi obligat, conform

art.504 și urm.din C.proc.pen., la repararea pagubelor suferite de tatăl lor

cât și de ei înșiși, respectiv mama lor F.F.decedată și fratele lor F.D.

decedat, urmare arestării în anul 1958 și apoi a condamnării pe nedrept prin

sentința penală nr.1220/05.12.1958 de către Tribunalul Militar București, a

autorului F.I.D., la 9 ani închisoare, interzicerea unor drepturi și

confiscarea totală a averii pentru comiterea infracțiunii de uneltire contra

ordinii sociale prevăzută și pedepsită de art.209 pct.2 lit.a din

C.pen.anterior.

Reclamanții au învederat că

la data arestării, tatăl lor avea vârsta de  61 ani, era pensionar menținut în

muncă la tipografia armatei și că a decedat în anul 1970 urmare regimului

sălbatic la care a fost supus în închisoarea Aiud.

Ulterior, Curtea Supremă de

Justiție, Secția Penală, prin decizia nr.2943/07.07.1999 a admis recursul în

anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție împotriva sentinței penale nr.1220/05.12.1958 a

Tribunalului Militar București și deciziei penale nr.17/09.01.1959 a

Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militară – Colegiul de recurs – și în

baza art.11 pct.2 lit.a din C.proc.pen. coroborat cu art.10 alin.1lit.d din

același cod, autorul F.D.a fost achitat pentru infracțiunea de uneltire contra

ordinii sociale prevăzută de art.209 lit.a din C.pen.anterior. A fost

înlăturată pedeapsa complementară a confiscării averii.

În raport de această

decizie reclamanții au formulat următoarele pretenții:

- în ceea ce-l privește pe

autorul F.D.arestat în septembrie 1958 și pus în libertate în octombrie 1963,

restituirea sumelor cuvenite cu titlu de pensie de care a fost lipsit timp de

60 de luni cât s-a aflat în detenție, sume de bani ce urmau a fi actualizate în

raport de indicele de inflație și care au fost estimate la 300 milioane lei; de

asemenea au pretins și drepturile salariale ce i s-ar fi cuvenit dacă nu ar fi

fost arestat pe nedrept avându-se în vedere că la data arestării era încadrat

în muncă, drepturi actualizate și estimate la suma de 300 milioane lei; au mai

cerut ca daune morale suma de 500 milioane lei;

- în ceea ce o privește pe

mama reclamanților, F.F., decedată în 1970, în calitate de soție a autorului

F.D., reclamanții au susținut că i-a fost confiscată proprietatea compusă din

casă și teren, iar construcția demolată în anul 1960. Datorită statutului de

deținut politic al soțului ei nu i-a fost repartizată o locuință proprietate de

stat ci a fost obligată să se mute împreună cu cei trei fii ai săi, într-o

construcție proprietate privată formată dintr-o singură încăpere și fără

utilități dar pentru care trebuia să achite o chirie mult peste posibilități.

Pentru suferințele la care

a fost supusă reclamanții au apreciat că se cuveneau daune materiale și morale

actualizate de 200 milioane lei;

- referitor la F.D., unul

din cei trei fii ai autorului, reclamanții au pretins daune materiale de 200

milioane lei reprezentând drepturile salariale de care a fost lipsit timp de 8

luni, urmare arestării tatălui său.

Reclamanții au mai invederat

că în ceea ce-l privește pe F.C.F., acesta revenind din armată după

satisfacerea serviciului militar nu a mai fost primit la vechiul loc de muncă

fiind nevoit să-și schimbe calificarea, iar F.L.pentru a i se pierde urma a

trebuit să părăsească Timișoara în anul 1959 deplasându-se pentru a lucra în

municipiul Constanța.

În consecință reclamanții

au pretins ca daune morale și materiale, în total suma de 1.500.000.000 lei.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin sentința nr.1485/04.10.2001, a respins acțiunea ca

tardiv formulată cu motivarea că potrivit art.505 C.proc.pen. cererea pentru

repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept poate fi pornită de către

persoana îndreptățită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii

de achitare.

În speță, reclamanții au

introdus acțiunea la 09.04.2001 iar Decizia nr.2943/1999 a Curții Supreme de

Justiție, Secția Penală, prin care autorul F.D.a fost achitat a fost pronunțată

și a rămas definitivă la 07.07.1999. Prin urmare, reclamanții au promovat

acțiunea mult peste termenul de 1 an prevăzut de art.505 C.proc.pen.

Curtea de Apel București,

Secția a III-a civilă, prin decizia            nr.90 A/20.02.2002 a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamanții F.L.și F.C.F. împotriva sentinței

nr.1485/04.10.2001 a Tribunalului București, Secția a IV-a civilă reținând că

apelanții-reclamanți nu au probat existența vreunui motiv de repunere în

termen, astfel că nu erau întrunite cerințele art.103 C.proc.civ.   S-a conchis

că redactarea cu întârziere a deciziei nr.2943/07.07.1999 a Curții Supreme de

Justiție, Secția Penală, decizie definitivă, nu constituia un caz de forță

majoră de natură a împiedica reclamanții să introducă acțiunea în justiție în

termenul de 1 an prevăzut de art.505 alin.2 C.proc.civ. Pe cale de consecință

nu se putea invoca nici cauza de repunere în termen prevăzută de art.103 alin.2

C.proc.civ.

În contra acestei decizii

au declarat recurs reclamanții F.L.și F.C.F. fără a invoca vreunul din motivele

de casare prevăzute de art.304 C.proc.civ., dar susținând în esență că

redactarea cu întârziere (20 luni) a deciziei prin care autorul lor F.D.a fost

achitat de infracțiunea ce i s-a reținut în sarcină (uneltire contra ordinii

sociale, prevăzută și pedepsită de art.209 pct.1 lit.a din C.pen.anterior) și a

fost ridicată măsura confiscării averii, constituia un motiv temeinic pentru

repunerea lor în termenul de exercitare a acțiunii întemeiate pe art.504

C.proc.pen., conform art.103 din C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât legea obligă

judecătorul să redacteze hotărârea într-un termen de 15 zile de la pronunțare.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art.103

(1)

C.proc.civ. neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui act

de procedură în termenul legal atrage decăderea afară de cazul în care legea

dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o

împrejurare mai presus de voința ei.

Textul menționat se ocupă

de cea mai importantă sancțiune a termenelor procedurale decăderea care în

materie procesuală exprimă, așa cum deja s-a relevat, pierderea unui drept sau

a unor facultăți procesuale care nu au fost exercitate în termenul prevăzut de

lege.

Pe de altă parte, este de

observat că art.103 C.proc.civ. vizează în mod distinct exercițiul căilor de

atac, respectiv oricare alt act de procedură ce trebuie îndeplinit într-un

anumit termen, termen ce are un caracter imperativ.

În speță, instanțele au

reținut că reclamanții nu și-au exercitat în termenul defipt de lege (art.505

alin.2 C.proc.pen.) dreptul la acțiune în sens procesual, cu alte cuvinte nu au

sesizat instanța judecătorească în termenul statuat de lege, împrejurare pe

care reclamanții nu au negat-o, dar au invocat beneficiul repunerii în termen.

Or, conform art.103

C.proc.civ. decăderea este inoperantă „când legea dispune altfel”, ceea ce însă

nu este cazul în speță și când „partea dovedește că a fost împiedicată printr-o

împrejurare mai presus de voința ei” să acționeze în termenul legal. Această

din urmă ipoteză vizează instituția repunerii în termen dar în condiții

restrictive.

Astfel, pentru acordarea

beneficiului repunerii în termen mai este necesar ca împrejurarea mai presus de

voința părții să intervină în interiorul termenului prevăzut de lege, iar

conform art.103 (2) C.proc.civ. partea trebuie să indice motivele împiedicării

în termen de 15 zile de la încetarea acestora și actul de procedură să fie

îndeplinit înăuntrul aceluiași termen. Cererea de repunere în termen are un

caracter incident și accesoriu față de cererea principală.

În speță, reclamanții nu au

formulat prin acțiune o cerere de repunere în termen conform art.103 (2)

C.proc.civ. însă au invocat beneficiul repunerii în termen, în apel, motivat de

redactarea cu întârziere a deciziei penale prin care autorul lor a fost achitat.

Or, așa cum au reținut și

instanțele de fond și apel, termenul de 1 an prevăzut de art.505 alin.2

C.proc.pen. curge de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare, care în

speță este data pronunțării deciziei nr.2943/1999 a Curții Supreme de Justiție,

Secția Penală, respectiv 07.07.1999.

Întrucât acordarea

despăgubirilor este condiționată potrivit art.504 C.proc.pen., exclusiv de

decizia de achitarea celui ce fusese anterior condamnat definitiv, apare cu

evidență că motivele pentru care instanța ce a rejudecat cauza penală a ajuns

la concluzia achitării, respectiv considerentele hotărârii penale, nu sunt

necesare în vederea promovării acțiunii în despăgubiri.

Astfel fiind și susținerea

recurenților că au depășit termenul pentru promovarea acțiunii, dintr-un motiv

mai presus de voința lor, respectiv redactarea cu întârziere a deciziei penale,

nu poate fi primită și prin urmare aceștia nu pot beneficia de instituția

repunerii în termen.

Pe de altă parte

reclamanții-recurenți nu au îndeplinit nici cerințele art.103 (2) C.proc.civ.

întrucât nu au probat că au introdus cererea de chemare în judecată la 15 zile

după data redactării deciziei penale menționate.

Astfel fiind, recursul

apare a fi nefondat.

Excentric motivelor de

recurs, ar mai fi de semnalat și faptul că în acord cu dispozițiile art.505

pct.1 C.proc.pen. acțiunea în despăgubiri poate fi formulată după decesul

persoanei îndreptățite de către persoanele care se aflau în întreținerea sa,

ori din chiar cuprinsul acțiunii rezultă că la data arestării și respectiv

condamnării tatălui lor reclamanții erau majori și nu se aflau în întreținerea

acestuia.

Față de cele ce preced,

recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții F.L.și F.C.împotriva deciziei nr.90/A din 20

februarie 2002 a Curții de Apel București – Secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 martie 2003.