ÎCCJ, Decizia nr. 209/2003

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 51 din 17

ianuarie 2003, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat, între

alții, pe inculpatul C.D. la 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de

furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1)

lit. a), g) și alin. (3) lit. a) C. pen., iar pe inculpatul M.A.C.M. la 5 ani

închisoare pentru complicitate la infracțiunea de furt calificat prevăzută de

art. 26 raportat la art. 208 alin. (1) și la art. 209 alin. (1) lit. a), g) și

alin. (3) lit. a) C. pen.

S-a dedus din pedepsele aplicate

inculpaților, pentru C.D. reținerea de 24 ore din data de 8 noiembrie 2001 și

durata arestării preventive de la 9 noiembrie 2001 până la 17 ianuarie 2003,

iar pentru M.A.C.M. reținerea de 24 ore din 13 octombrie 2001, precum și durata

arestării preventive de la 14 octombrie 2001 până la 17 ianuarie 2003.

Totodată, a fost menținută starea de arest a ambilor inculpați.

Împotriva sentinței inculpații au

declarat apel, ambele apeluri fiind respinse, ca nefondate, prin decizia penală

nr. 191/A din 4 aprilie 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Inculpații au declarat recurs

împotriva acestei decizii, fiind fixat termen, în vederea judecării, la 2 iulie

2003, când cauza a fost amânată la 28 octombrie 2003.

Prin încheierea din 22 iulie 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C.

proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpaților este legală, dispunând

prelungirea acestei măsuri până la 20 august 2003.

La data de 19 august 2003, secția

penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea măsurii

arestării inculpaților și, prin încheierea din aceeași zi, a dispus prelungirea

acestei măsuri până la 19 septembrie 2003.

Inculpații au declarat recurs

împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi

considerate motive de casare.

Recursurile nu sunt admisibile.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin.

(1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,

legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau

revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate

cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de

recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce

nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la

competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă

și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care se

degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de

instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi

exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu

obligarea inculpaților să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile,

recursurile declarate de inculpații C.D. și M.A.C.M. împotriva încheierii din

19 august 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în

dosarul nr. 1897/2003.

Obligă pe inculpați să plătească

statului câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care câte

200.000 lei, reprezentând onorariile de avocat pentru apărarea din oficiu a

fiecărui inculpat, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică azi,

15 septembrie 2003.