ÎCCJ, Decizia nr. 125/2003

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 867 din 21

decembrie 2001, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat, între

alții, pe inculpații:

- C.C. la 4 ani închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de complicitate la furt calificat prevăzută de art. 26

raportat la art. 208 alin. (1) și la art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) și i),

cu aplicarea art. 75 lit. c) și a art. 13 C. pen.;

- A.Ș. la 3 ani și 6 luni închisoare

pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la furt calificat prevăzută de

art. 26 raportat la art. 208 alin. (1) și la art. 209 alin. (1) lit. a), e), g)

și i), cu aplicarea art. 75 lit. c), a art. 37 lit. b) și a art. 13 C. pen.,

precum și la trei pedepse de câte un an închisoare pentru săvârșirea altor

infracțiuni, dispunându-se ca acest inculpat să execute pedeapsa cea mai grea,

sporită cu 6 luni, adică în total 4 ani închisoare.

S-a dedus din pedepsele aplicate

inculpaților durata arestării preventive, pentru C.C. cu începere de la 20

martie 2000 până la 21 decembrie 2001, iar pentru A.Ș. de la 6 aprilie 2000

până la 21 decembrie 2001. Totodată, a fost menținută starea de arest a

inculpaților.

Procurorul și inculpații au declarat

apel împotriva acestei sentințe. Apelurile au fost respinse, ca nefondate, prin

decizia penală nr. 338/A din 30 mai 2002 a Curții de Apel București, secția a

II-a penală.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs procurorul și inculpații.

S-a fixat termen pentru judecarea

recursurilor la 14 noiembrie 2002, cauza fiind amânată, apoi, la 6 februarie

2003, la 3 aprilie 2003, la 12 iunie 2003 și la 25 septembrie 2003.

Prin încheierea din 10 iulie 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C.

proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpaților este legală, dispunând

prelungirea acesteia până la 8 august 2003.

Inculpații au declarat recurs

împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi

considerate motive de casare.

Recursurile nu sunt admisibile.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375

alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,

legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau

revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate

cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de

recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce

nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar încălca normele legale referitoare la

competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care

se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de

instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi

exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursurilor declarate, urmează ca acestea să fie respinse cu

obligarea inculpaților să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile,

recursurile declarate de inculpații C.C. și A.Ș. împotriva încheierii din 10

iulie 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul

nr. 3356/2002.

Obligă pe inculpați să plătească

statului câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care câte

200.000 lei, reprezentând onorariile de avocat pentru apărarea din oficiu a

fiecărui inculpat, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică azi,

25 august 2003.